KorAP: Find »[drukola/base=prizonier & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...433 434 435 ...464 >

11,584 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

și prizonierii aparținînd populației romanizate, aduși de ei din sudul Dunării. De fapt, susține Brătianu, este vorba despre trei straturi etnice succesive: 1. coloniștii romani rămași în Dacia, după retragerea din 275, al căror număr este imposibil de precizat 2. prizonierii aduși de dincolo (sudul) de Dunăre de către migratorii veniți aici, între 275-602 3. populația romanizată din sudul Dunării, în special locuitorii celor două Dacii aureliene, care trebuie să fi trecut fluviul înapoi, după 602, spre a fugi din calea slavilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Însă, după secolul al VI-lea, treptat, daco-romanii au devenit mai numeroși, mai ales după 602, când o bună parte a slavilor au trecut Dunărea și s-au instalat în sud. Pe de altă parte, numărul daco-romanilor a crescut prin prizonierii (robii) aduși de slavi din sud și prin migrația spre nord a unei părți a populației romanice, care se refugia din regiunile balcanice ocupate de slavi spre nordul Dunării (vezi Viața Sf. Dimitrie de Tesalonic). În timp, s-a adăugat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Brătianu se întreabă: care este acest "substrat comun"? Trac sau altul? Singura concluzie care se poate trage din textele istorice (puține) este că a existat o deplasare (migrație) continuă, de pe un mal pe celălalt al Dunării, a unor convoaie de prizonieri sau de emigranți, de la sfârșitul secolului al III-lea până la începutul secolului al IX-lea, schimbări frecvente, poate fără serioase consecințe politice, dar a căror influență în limbă este evidentă. În ceea ce privește substratul comun, este sigur că o serie de elemente

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavilor (din sud) la nordul Dunării, în regiunile dacice, pe care aceștia le părăsiseră anterior, s-au sprijinit aici pe o populație romanică, ce s-a menținut și după cuceririle barbare, produse după 275, populație pe care imigrările succesive de prizonieri și meseriași aduși din sud au ajutat-o să-și păstreze tradiția latinei populare. Dacă lucrurile n-ar fi stat așa, termenii de bază primordiali în viața de familie, cea religioasă, în economia agrar-pastorală n-ar avea origine latină, așa cum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la Porțile Meseșului, dar aceștia au traversat pădurile și au ajuns în valea Almașului. Aici, românii și ungurii "s-au luptat cu înverșunare, dar ostașii voievodului Gelu au fost biruiți, mulți dintre ei uciși și încă și mai mulți făcuți prizonieri" (Anonymus). Retrăgându-se spre cetatea de scaun, situată lângă Someș, Gelu a fost urmărit de ostașii lui Tuhutum și, în urma luptei, voievodul și-a pierdut viața pe valea Căpușului. Locuitorii țării sale, români și slavi, aflați într-o situație fără

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dominația pecenegilor, iar ungurii se temeau de puterea lor. Însă, la începutul secolului al XI-lea, regele Ștefan cel Sfânt, în urma unor expediții militare, reușește să cucerească o parte a Transilvaniei-el învinge pe ducele (voievodul) Gyula III și îl ia prizonier împreună cu cei doi fii ai săi. Lupta principală dintre unguri și pecenegi (aceștia pătrunseseră și în spațiul intracarpatic) s-a dat lângă Alba Iulia, după cum relatează Legenda Sf. Ștefan, iar 60 de familii de pecenegi au fost colonizate în Panonia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
repetat până în 1036. În primăvara acestui an, sub împăratul Mihail IV, asupra teritoriului Dobrogei s-a abătut o întreită năvălire cu grave urmări: năvălitorii au distrus tot ce le-a ieșit în cale, oamenii tineri prinși au fost uciși, iar prizonierii au fost supuși la chinuri cumplite, cinci strategi ai armatei au fost capturați. În urma invaziei pustiitoare din 1036, așezările de pe malul drept al Dunări, de la Capidava până la Dervent, au fost complet distruse, încheindu-și definitiv existența.-așezarea de la Dinogetia-Garvăn a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și Anna Comnena vorbesc despre existența în vecinătatea pecenegilor a unui "neam al geților" (getonetnos), probabil se referă la românii dintre Carpați și Dunăre. După câțiva ani, uzii, popor de același neam turanic, au invadat în 1064 sudul Dunării, luând prizonieri pe soldații din themele Bulgaria și Paristrion împreună cu comandanții lor, Y. Apokapes și N. Botaniates. Această mare invazie a distrus prin incendiere așezarea medievală timpurie de la Dinogetia-Garvăn. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, Imperiul trecea printr-o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
data, întemeierea puterii Asăneștilor, ca stat româno-bulgar, în toamna anului 1185. Apoi răsculații s-au îndreptat spre răsăritul Bulgariei și au ajuns în regiunea Preslavului, fosta reședință a statului bulgar, au distrus așezări, au obținut prăzi bogate și au luat prizonieri bizantini. Împotriva celor revoltați a pornit "sevastocratorul" Vasile, unchiul împăratului (deși Choniates susține altceva), învestit cu comanda supremă a armatei bizantine, dar curând acesta a fost înlocuit cu Ioan Cantacuzino, rudă cu împăratul. Însă, în ciuda experienței militare, el nu s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Constantinopol.25 În primăvara 1188, împăratul a reluat expediția și a ajuns sub zidurile cetății Lovitzon (Lovec), pe care a încercat în zadar s-o cucerească. Rezistența răsculaților l-a silit să revină în Constantinopol, însă ducea cu el, ca prizonieri, pe soția lui Asan și pe Ioan, fratele său mai mic (Ioniță). Succesele militare ale răsculaților în lupta cu Bizanțul au dus la consolidarea puterii Asăneștilor și la constituirea instituțiilor sale statale. Petru și Asan și-au ales drept capitală

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bizanț a dus la conflicte între noul țarat și Imperiul de Constantinopol. În 1205, la Adrianopol, oastea lui Ioniță alcătuită din români și bulgari, cu ajutorul a 14.000 de cumani, a zdrobit pe latini, iar împăratul Balduin a fost luat prizonier și închis la Târnovo. Ioniță intenționa să înlăture definitiv Imperiul latin, să cucerească Constantinopol și să se proclame împărat, dar au apărut modificări în raportul de forțe politice angajate în lupta pentru moștenirea Constantinopolului și planul său nu s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
siliți să muncească pentru stăpânul lor și erau sinonimi, ca statut, cu iobagii. Slugile (udvornicii) erau întâlnite la curțile feudale, cele ale bisericii și ale regelui. Cea mai umilă categorie socială medievală erau robii (servi). Izvoarele robiei erau mai multe: prizonierii de război, căsătoria cu un rob, ajungerea în robie în urma unor obligații și datorii neachitate, apoi în urma săvârșirii unor fapte grave sau prin acceptarea ei de "bună voie" de către persoane aflate în situații grele, sau dacă provenea dintr-o familie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
atacul uzilor în anul 514 al erei armene, adică 1065-1066. Trupele bizantine ce trebuiau să stăvilească puhoiul nomazilor (uzilor), apreciați exagerat la 600.000 (probabil, 60.000 ) au fost înfrânte, iar cei doi comandanți, Apokapes și Botaniates, au fost luați prizonieri. Dar în ciuda victoriei lor, asupra uzilor s-au abătut foametea și molimele, în condițiile unei ierni aspre. La primul lor contact cu sudul Dunării, uzii nu s-au putut adapta și au plătit scump năvala lor. Secerați de epidemii și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei împotriva pecenegilor. Mai mult, el a oferit daruri pentru a obține retragerea hoardelor cumane. De-abia după reizbucnirea conflictului cu pecenegii, bizantinii au recurs la sprijinul cumanilor a căror intervenție a decis dezastrul peceneg de la Lebunion (1091). Însă masacrarea prizonierilor pecenegi și a familiilor lor de către bizantini i-a înfricoșat pe cumani, care s-au retras în stânga (nordul) Dunării. Dar ei au rămas în preajma fluviului, iar la scurt timp după luptă s-a declanșat o nouă invazie. Principalele efective turanice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
XII-lea, reîncep invaziile cumane în sudul Dunării, teritoriul Imperiului fiind atacat din nou-de pildă, în 1148, ca răspuns la atacul cuman, împăratul Manuel Comnenul îi urmărește în persoană la nord de Dunăre. În această împrejurare, în mâinile bizantinilor cade prizonier una din căpeteniile barbarilor (cumanilor), Lazăr, nume neobișnuit pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în păduri, iar mongolii au înștiințat că vor fi clemenți cu ei, dar aceasta era doar o stratagemă de-a lor pentru strângerea și stocarea recoltelor, după care nedreptățile și atrocitățile lor au continuat nestingherite. După mărturia călugărului Rogerius, căzut prizonier la mongoli în Transilvania, așa-numiții canesi sau balivi, instituiți de mongoli, au fost învestiți cu atribuții administrative, judecătorești și fiscale (Rogerius, Carmen miserabile, p. 35, 49-50, 74, 89-90). Identitatea acestora a provocat dezbateri în istoriografia românească, unii istorici afirmau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
predicatorii) și franciscanii (minoriții). Înfruntarea între cele două lumi, în sud-estul Europei, are loc între statul latin de Constantinopol și blocul vlaho-bulgaro-cuman. Prima luptă s-a dat la Adrianopol, în aprilie 1205, unde latinii sunt înfrânți și împăratul Balduin luat prizonier. Asocierea celor trei forțe, vlahi, bulgari și cumani a dus la dezagregarea Imperiului bizantin, după 1185, iar ulterior a constituit o primejdie pentru cel latin, după 1204. Intervenția masivă și permanentă a cumanilor din nordul fluviului au făcut din aceștia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
parte a regatului nostru dincolo de Carpați". Ulterior, când Litovoi piere în bătălie, "cel dintâi domn român căzut în luptă în apărarea moșiei sale" (Iorga), regele nu-și trimite dregătorii în colțul acela îndepărtat din regat, ci Bărbat, fratele său, luat prizonier, este repus în drepturile sale de voievod, prin achitarea "tributului" mărit ca vasal. Răscoala antiungară a familiei voievodului Litovoi urmărea înlăturarea dominației arpadiene și luarea în stăpânire a unui teritoriu din părțile Oltului, ceea ce denotă forța militară a voievodatului său

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
veniturile ce ni se cuveneau din acea parte". În lupta care are loc în această împrejurare, voievodul Litovoi moare pe câmpul de luptă (Iorga spune că el este "primul domn care moare pentru neatârnarea țării"), iar fratele său Bărbat, luat prizonier, a fost răscumpărat cu o mare sumă de bani. Să observăm că revolta voievodului român de la Jiu (nordul Olteniei) împotriva suzeranului său, regele Ungariei, are loc în momentul consolidării puterii mongole în zonă. Coincidența între revolta lui Litovoi și creșterea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de pe teritoriul Moldovei, pentru închegarea unui singur voievodat (stat). Din cronica lui Ottokar de Styria aflăm o știre importantă, potrivit căreia Otto de Bavaria, venind în Transilvania, în 1307-1308, a fost reținut de voievodul Ladislau Kan și apoi trimis ca prizonier la un voievod valah, care stăpânea "dincolo de pădure". Acest voievod român era domn (Herr) "peste ceilalți", adică peste alți conducători politici locali, ceea ce indică gradul de unificare politică a formațiunilor din aceste teritorii. "Țara Românilor" (Walachenland), cum este numită în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Șipenițului, și atrasă într-o zonă cu păduri întinse și greu accesibile, numite "plonine" (codrii plonini), unde moldovenii a prăvălit asupra ei o mulțume de copaci (o Posadă moldovenească). Atacați prin surprindere, polonezii au fost înfrânți, mulți morți și numeroși prizonieri, dintre care o parte au fost răscumpărați apoi de regele Cazimir III. În legătură cu această luptă, s-a purtat o discuție acerbă în istoriografie, dar fără nici un rezultat. Cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin, încercând să pună de acord informațiile din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468

Axa. Obiectivul major al germanilor în timpul ocupației era menținerea în stare de funcționare a mijloacelor de comunicație militare și obținerea de materii prime. Industria Germaniei avea de asemenea nevoie de mînă de lucru. O parte a acesteia era asigurată de prizonierii de război și de cei aflați pe listele de deportare; existau și voluntari. Ducînd o mare lipsă de forță umană pentru apărarea frontierelor mult mai întinse, autoritățile Axei căutau să obțină sprijinul elementelor locale de nădejde pentru menținerea ordinii în

by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]
avea să ducă la ultima atrocitate în masă făptuită pe teritoriul iugoslav în timpul războiului. În ziua de 15 mai, în satul Bleiburg din Austria, grupul acesta a încercat să se predea comandamentului britanic. Conform unui acord interaliat care stabilea că prizonierii urmau să fie predați guvernului împotriva căruia luptaseră, britanicii i-au dat pe acești oameni pe mîna partizanilor. Mulți dintre ei, printre care se aflau și un mare număr de civili, au murit pe parcursul următoarelor săptămîni. S-a apreciat că

by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]
limitată. În timpul războiului, oficialii americani și-au exprimat clar dorința ca toate deciziile politice să fie amînate pînă la încheierea conflictului. S-a sperat apoi ca un organism internațional, ca Națiunile Unite, de exemplu, să-și asume o responsabilitate majoră. Prizonieri ai mitologiei liberale a lui Wilson în domeniul afacerilor externe, acești oficiali se opuneau în general energic trasării unor sfere de influență sau încheierii acordurilor secrete. Poziția lor era că modificările teritoriale făcute în timpul războiului pot fi ratificate doar la

by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]
și în cadrul regimurilor postbelice și să afecteze politica acestora față de opoziția politică. Masacrarea albanezilor din Kosovo și a croaților la Bleiburg a fost descrisă mai sus. Luptele de gherilă din munți, unde nici una din părți nu lua în mod normal prizonieri și nu avea grijă nici de răniții din rîndurile adversarului, erau deosebit de crîncene. Milovan Djilas, cea mai faimoasă figură literară ridicată din rîndul mișcării de partizani, descrie într-una din scrierile sale tratamentul aplicat de el însuși unor germani pe

by Barbara Jelavich [Corola-publishinghouse/Science/960_a_2468]