12,312 matches
-
care imaginile se succed somnambulesc, "prin deșertul marilor tăceri eram trecător adormit". Nu lipsește nici de aici impresia de univers artificial "și după-un carnaval îmi tot punea pe față o mască de ghips Luna". Carnavalescul se conjugă aici cu tristețea, cu lipsa de elan vital, oarecum mult mai aproape de lirica lui Leonid Dimov, cu diferența că acolo există o anumită voluptate a jocului lingvistic care pare să-i lipsească lui Tonegaru. E în cazul acestuia din urmă o grijă pentru
Poezia generației albatrosiste by Cristina Ciobanu () [Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
devinul unul de o asemenea natură, e joc parodic și autoparodic, pentru că orice alunecare spre "metafizica" romantică este imediat amendată. Lucrurile certe sunt clișeele comun acceptate și pe care universul nou le refuză. Poezia are un anumit tragism, inspiră o tristețe ascunsă, disimulată în indiferența cu care e construit universul poetic, dar marcat prin trimiterea la El Greco. Refacerea textului din altele e subliniată și de trimitele la "parafraze", textul se pierde-n intertext, singurele modificări sunt date de renunțarea la registrul
Poezia generației albatrosiste by Cristina Ciobanu () [Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
produce un proces de transformare a lumii în imagine. Pornind de la un termen consacrat de scriitorii romantici cu sensul de durere provocată de discrepanța dintre existența reală, fizică și nevoile, aspirațiile spiritului uman, "Weltschmerz" ajunge să desemneze o stare de tristețe, de slăbiciune care caracterizează depresia, escapismul, dar și refuzul de a se supune normelor sociale. La Tonegaru, poemul Weltschmerz descrie un cadru ireal, disproporționat, în care, în ciuda tonului calm, se abordează tematica morții omniprezente. Fiecare strofă se focalizează asupra unui
Poezia generației albatrosiste by Cristina Ciobanu () [Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
care, în ciuda tonului calm, se abordează tematica morții omniprezente. Fiecare strofă se focalizează asupra unui "colț" al acestui tablou imaginar. Fragmentarea textului, ca și asocierile neobișnuite apropie textul de pictura suprarealistă: "Umbrele dobitoacelor curg pe apă,/ limba lor rămâne în tristețe;/ ele ling turnuri,/ palate de sus cu care se adapă". Accentul se pune nu pe descrierea realității, ci pe reflectarea în adâncuri, dar această imagine în oglinda deformatoare a apelor este prezentată ca și cum ar fi realitatea însăși, de aici amalgamarea
Poezia generației albatrosiste by Cristina Ciobanu () [Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
Ploaia, 120 Poem din sanatoriul dr. Zed, 184, 211, 219 Preparative de tăcere, 211 Preparative pentru tăcere, 191 Proiect abandonat de madrigal, 218 Puțin alcool, 187, 219 Salomeea, 126 Scrisoare deschisă, 210 Somn, 122 Steaua Venerei, 125 Steaua Venerii, 121 Tristețile omului mediocru, 124 Ultimul de la 1200, 188 Vox lamantis in deserto, 161 Weltschmerz, 193 Ziua frumoasă, 124, 152 Torynopol, Victor, 46 Torynopol. Victor Vignietă, 46 Totuși iubirea, 106 Tretinescu, Tiberiu, 61, 62, 64, 80, 81, 83, 89, 90, 95, 96
Poezia generației albatrosiste by Cristina Ciobanu () [Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
frumoasa Dv. carte cu Amintiri de la «V[iața] R[omînească]». M-am «înzăpezit» pe-aici, printre brădet (stătea la Poiana Țapului - n. m.), stîncării și la masa mea de scris, unde oficiez înfășurat în toga violetă a melancoliei și a tristeților bacoviene. (Poetul băcăuan iubea «violetul» și abia astăzi îl înțeleg.) Fratele lui Bacovia, avocat pensionar pe-aici, prieten de-al meu, îmi spunea odată că nu pricepe de ce se face atîta caz de George! El nu l-a văzut decît
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
1913. „Măhălălile” erau, pentru el, spații de refugiu, nu spații pentru explorări literare. Pornea către ele ori de cîte ori „nu știa unde să se (mai) ducă”, cînd nu-și găsea locul în altă parte. Se ducea ca să uite de tristețe și se întorcea adesea trist, în ciuda gesticulației exhibiționiste. Cum se infiltra apa în zidurile pe lîngă care trecea, așa se infiltrau dramele locurilor în zidurile sale sufletești. La lumina zilei, aventurile nocturne (plimbări sau petreceri) provocau analize dintre cele mai
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
poeziei)8) își răcnea durerea și, în același timp, o trezea pe a ascultătorilor săi: „Barbar cînta, dar plin de jale, -/ Și-n jur era așa răscoală...” Iritant, zguduitor din cînd în cînd („Și-n lungi, satanice ecouri”), cîntecul adăuga tristețe la tristețea celor deja triști: „Barbar, cînta femeia-aceea.../ Și noi eram o ceată tristă -/ Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/ Gîndeam la lumi ce nu există...” Era deci un cîntec insinuant, care pînă la urmă copleșește: „Și nici nu
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
își răcnea durerea și, în același timp, o trezea pe a ascultătorilor săi: „Barbar cînta, dar plin de jale, -/ Și-n jur era așa răscoală...” Iritant, zguduitor din cînd în cînd („Și-n lungi, satanice ecouri”), cîntecul adăuga tristețe la tristețea celor deja triști: „Barbar, cînta femeia-aceea.../ Și noi eram o ceată tristă -/ Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/ Gîndeam la lumi ce nu există...” Era deci un cîntec insinuant, care pînă la urmă copleșește: „Și nici nu ne-am
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
există...” Era deci un cîntec insinuant, care pînă la urmă copleșește: „Și nici nu ne-am mai dus acasă,/ Și-am plîns cu frunțile pe masă”. Rămînerea echivalează cu o alegere, determinată de faptul că grupul visătorilor se recunoaște în tristețea cîntăreței. Realitatea apare mai puternică decît imaginația: cîntecul „barbar” e propriul lor cîntec. în mod paradoxal, și-l asumă. De ce atunci calificativul de „barbar”? Pentru că „barbar” evocă mai bine decît alte cuvinte starea de spirit anarhică în care trăiau mulți
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Război Mondial, mai ales, dar și între cele două războaie, cei mai defavorizați de public au fost poeții triști: „Pe galbene alei, poeții triști declamă lungi poeme -” („Note de toamnă”).1) în București, „orașul bucuriei”, dar și în alte orașe, tristețea era sentimentul cel mai puțin agreat. Locuitorii, chiar și în împrejurări nepotrivite, dureroase (și au fost destule), se sileau să rămînă veseli. Dau petreceri în carnaval (care ținea, după calendar, și nouă săptămîni), frecventau permanent „localurile”, se înghesuiau în bîlciuri
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
arată nu numai pasionat de baluri, ci și (caz rar) exuberant e „Alb”, scris în stil de cronică mondenă: „Orchestra începu cu o indignare grațioasă./ Salonul alb visa cu roze albe-/ Un vals de voaluri albe.../ Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă.../ în aurora plină de vioare,/ Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări-/ Cîntau clare sărutări.../ Larg, miniatură de vremuri viitoare...” 16) Aproape fiecare vers e o frază dintr-o astfel de cronică. Totul e argumentat în vederea sugerării farmecului
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
de vioare,/ Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări-/ Cîntau clare sărutări.../ Larg, miniatură de vremuri viitoare...” 16) Aproape fiecare vers e o frază dintr-o astfel de cronică. Totul e argumentat în vederea sugerării farmecului, purității, voioșiei, langurosului („o tristețe armonioasă”), promisiunilor de fericire (erotice). „Alb” e o filă cu impresii de bal, în care cel ce le notează se arată foarte satisfăcut. Balurile reușite („strălucite”, „splendide” etc.) durau pînă în zori, numiți, cu afectare, „auroră”: „în aurora plină de
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
analogii cu moartea? Poetul nu e doar observatorul agitației lor paroxistice, ci chiar unul dintre ei, frămîntat de aceleași semne și presimțiri. în ceilalți te vezi întotdeauna mai bine. De aceea distanțării îi urmează solidarizarea, și invers, dovadă trecerea de la tristețe la rîsul „fără sens”. Acesta echivalează cu o concluzie: față cu moartea, suferința din dragoste e derizorie. Decăzut din iluzii, poetul acceptă constrîngerea realității. Ultimul vers sună ca un semnal de retragere: „Și-i frig, și burează”. Un personaj colectiv
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
la o mișcare prin aer, ascensională: -Hai;/ -în infinit.../-în infinit;/ - Cîntă...”8). Nu e deprins să privească pe verticală, ci doar pe orizontală. „Infinitul” înseamnă, prin urmare, lărgime, ca în acest frumos vers din „Alb” („Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă”)9) sau depărtare, adîncime, ca în versul pus la începutul glosei: „în infinit pămîntul se simte tresăltînd” . Oricum, nu prea de-parte: „pe hăul din cîmpie”. „Infinitul” din „Alb” și acesta din „Nervi de primăvară” (Primăvară...) e expresia unei
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
murit la opt zile după Camil Petrescu: acesta marți 14 mai 1957, el miercuri 22 mai. în „Divagări utile” sînt cinci reflecții ale poetului în legătură cu încetarea din viață a celui ce-a scris Patul lui Procust și Danton. Prima: „Ce tristețe. S-a dus și Camil Petrescu cam pe la capătul zorilor. Cocoșul i-a cîntat pentru ultima dată”1) Bacovia nu fusese informat exact. Camil Petrescu a murit la orele 23, 40, aproape deci de miezul nopții. Matinal, „cam pe la capătul
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
violet, Plumb de iarnă (Ninge secular, tăcere, pare a fi bine), Poemă finală. Lectura lui Bacovia se menține, dacă pot spune așa, la un „grad zero”, care exclude postùrile și efectele interpretative. Amprenta vocii sale - în care se disting oboseală, tristețe, scepticism - se suprapune perfect versurilor, care își descopăr astfel sonoritatea cea mai adecvată. Impresia e de confesiune liminară, de poveste în frînturi. Deși glasul poetului pare stăpînit, se întrevăd, totuși, nervozitatea, iritarea, o anume incomoditate. Efortul vizibil de a articula
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
crede, vreun vers de-al celei plecate, ci unul de-al lui Ștefan Petică, autor pe care Bacovia (aceasta nu-i singura dovadă) îl cunoștea par coeur: „Florile roșii muriră/ Flori de gherghine în vînt;/ Vise în stoluri răsfiră/ Pale tristeți pe mormînt”8). Despre plumb Plumb e un titlu norocos, care a contribuit la individualizarea unei cariere literare. Exagerînd doar puțin, aș spune: a și salvat-o. Mă îndoiesc că situația lui Bacovia în cadrul poeziei romînești ar fi fost aceeași
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
II, Domnul): „Am văzut cu ochii noștri cel puțin vro zece mii de documente originale: vorbim despre cîte am putut vedea”. N-am avut însă parte de așa ceva. Azi m-am gîndit la cei care de-a lungul timpului au trăit tristețea versului: „Și n-am unde să mă duc”. Cine puteau fi ei? Intelectuali, scriitori, oameni cu un anumit statut social, în vîrstă. Versul îi exprimă pe toți aceștia. Cînd ești tînăr, te duci și te lipești oriunde. Așa ceva nu mai
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
dugheni”, evocă mediocritatea, stagnarea, meschinăria. O lume captivă, indiferentă sau incapabilă de a gîndi la altceva decît la „zurnetul de bani”. -„Dar vai(...) acei nebuni, rătăcitori, tăcuți,/ Gesticulînd [altă dată „răcnind”- n. m.] pe bulevarde...” („Vobiscum”). Bacovia le-a înțeles tristețea și s-a cutremurat. într adevăr, unele din manifestările acestor inși blînzi îți rup inima, așa cum mi s-a întîmplat mie azi, mergînd pe Calea Mărășești, principala arteră a orașului. O blondă emaciată, scheletică, tunsă scurt, purta pe piept, ca
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
o sapă”) și, mai ales, de creierul său: „Iar creierul ardea ca flacăra de soare”; „în creierul meu plînge un nemilos taifas”; „Și creierul rămîne pierdut”. La acesta se referă și în trei locuri din proză: „Creierul palpita acolo de tristețe și tăcere...”; „Și o spaimă de tot ce citisem, de cîte auzisem, mă cuprinse, și regretam că, creierul meu, ca și al altora, a devenit o moară hodorogită care nu se mai poate opri, care, poate, nu se va mai
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
mult la băutură”. E nevoie însă de o anumită dispoziție sufletească pentru ca picăturile de ploaie ori stropii de rouă să trezească setea: să te simți singur, claustrat, să te exaspereze monotonia, să-ți fie urît de moarte, să te copleșească tristețea, nostalgia... Cînd una sau toate acestea la un loc te ard pe dinlăuntru intens, cînd orice încercare de abținere e inutilă și nu poți să-ți înăbuși strigătul („Doamne! necesitatea unui vin...”), atunci, inexorabil, e „vreme de beție”! Unul dintre
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
cinci ori, adică mai mult decît „autouri”, „tramvaie” și celelalte. Inevitabil, a mers și cu trenul, dar rar și fără plăcere: „Am plecat, în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întîmplare și chiar cu o adîncă tristețe”. („Dintr-un text comun”) Cu automobilul de și mai puține ori; sigur, o dată. Iar cu avionul și vaporul, „promisiuni amăgitoare”, - deloc. Ca orice sedentar avea totuși, din cînd în cînd, nostalgia călătoriilor. Fapt surprinzător, privea cu admirație avioanele: „E toamnă
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
la fin de la décadence”, care i-a ghidat, îndeosebi în tinerețe, conduita. „Cu cît devin mai nefericit, cu atît devin mai mîndru”, spunea despre sine Baudelaire. Prin comparație cu el, Bacovia n-a avut mîndria nefericirii. Deși, nu o dată, superlativă, tristețea lui e prea puțin orgolioasă. „Poetul începe acolo unde sfîrșește omul”, scria undeva Ortega. în cazul lui Bacovia, poetul nici nu se desparte de om. Sînt atît de asemănători, încît adesea de confundă. „Bacovia e o floare ciudată”, a spus
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
p. 25), frază care i-ar aparține lui Victor Hugo, și „Am citit undeva că melancolia e un produs al epocilor fericite” (p. 28). Nici una din cele două afirmații nu mă convinge că e așa. Prima ignoră gradele melancoliei: o tristețe grea face ca melancolia să fie sumbră. Dacă afirmația a doua ar fi exactă, ar trebui să ne schimbăm complet părerea despre epocile lui Eminescu și Bacovia. în fapt, melancolia acuză o diferență în perceperea realității, între cei ce caută
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]