109,202 matches
-
Danemarca împotriva Prusiei în primul război de la Schleswig; a plasat trupe suedeze și norvegiene în cantonament la Funen și în nordul Schleswigului și a mediat Armistițiul de la Malmö (26 august 1848). De asemenea, a fost unul dintre garanții integrității Danemarcei (Protocolul de la Londra, 8 mai 1852). Oscar I a avut cinci copii legitimi - patru fii și o fiică. Doi dintre fiii lui, Carol și Oscar, i-au succedat la tron. Oscar a avut doi copii cu metresa sa, actrița Emilie Högquist
Oscar I al Suediei () [Corola-website/Science/316110_a_317439]
-
D 021) au fost incluse pe Lista Monumentelor Istorice din 1992. Episcopia Hușilor și Mănăstirea „Ștefan cel Mare și Sfânt” de la Movila lui Burcel au solicitat în 1996 preluarea conacului în administrare în vederea amenajării ca muzeu ecleziastic și camere de protocol, iar Ministerul Culturii, prin Avizul nr. 152/F din 17 mai 1996, a aprobat această solicitare cu condiția de a se realiza lucrările de consolidare-restaurare necesare. Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Național al județului Vaslui a solicitat la 25 mai 1998
Conacul din Solești () [Corola-website/Science/316176_a_317505]
-
(Interfață Digitală pentru Instrumente Muzicale) este un protocol de comunicații standard definit în anul 1982 de Internațional Association (IMA). Standardul MIDI 1.0 permite instrumentelor muzicale electronice cum ar fi claviaturile electronice sau computerele să comunice, să se controleze reciproc sau să se sincronizeze. MIDI nu transmite semnale
MIDI () [Corola-website/Science/316251_a_317580]
-
mesaje de eveniment“ cum ar fi înălțimea sau intensitatea notei de reprodus, sau semnale de control a unor parametri că volumul, repartizarea stereo, efectul de vibrato sau semnalul de ceas pentru stabilirea tempo-ului. Este foarte cunoscut și folosit că protocol electronic în industrie. Interfață fizică MIDI folosește conectori DIN5/180°. Sunt folosite conexiuni optoizolatoare pentru a nu utiliza bucle de împământare a dispozitivului MIDI. MIDI este bazat pe o rețea topologica, având un emițător-receptor în fiecare dispozitiv. Ambele separă linia
MIDI () [Corola-website/Science/316251_a_317580]
-
(prescurtare pentru ) este un protocol de nivel internet TCP/IP (respectiv nivel rețea din Modelul OSI) pentru rețelele cu comutare de pachete, inclusiv pentru Internet. Documentul ce specifică este RFC 4294. La începuturile Internetului, adresele IPv4 se împărțeau în 5 clase de adrese, notate de la
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
Internetului a apărut pericolul epuizării spațiului de adrese. Pentru a soluționa această problemă, la începutul anilor '90 au fost concepute mai multe soluții care aveau rolul de a prelungi viața lui IPv4. În plus, a fost conceput și un nou protocol, IPv6. La începutul lui 1992 apăruseră mai multe propuneri pentru noul protocol de adresare, iar la sfârșitul aceluiași an, IETF a anunțat un apel de propuneri. În septembrie 1993, IETF a creat o arie de interese temporară, numită "IP generația
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
problemă, la începutul anilor '90 au fost concepute mai multe soluții care aveau rolul de a prelungi viața lui IPv4. În plus, a fost conceput și un nou protocol, IPv6. La începutul lui 1992 apăruseră mai multe propuneri pentru noul protocol de adresare, iar la sfârșitul aceluiași an, IETF a anunțat un apel de propuneri. În septembrie 1993, IETF a creat o arie de interese temporară, numită "IP generația următoare" (, prescurtat "IPng"), pentru a rezolva problemele specifice IPng. Noua arie era
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
1994, prin formarea mai multor grupuri de lucru. Până în 1996, IPv6 a fost definit printr-o a serie de RFCuri, dintre care primul a fost RFC 1883. S-a sărit peste versiunea 5 deoarece era deja folosită de Internet Stream Protocol, un protocol experimental. IPv4, versiunea folosită până în 2011 pe scară largă, nu mai poate scala, numărul de stații conectate la o astfel de rețea fiind limitat la 4,3 miliarde. Ultimele adrese IPv4 au fost alocate de IANA la începutul
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
formarea mai multor grupuri de lucru. Până în 1996, IPv6 a fost definit printr-o a serie de RFCuri, dintre care primul a fost RFC 1883. S-a sărit peste versiunea 5 deoarece era deja folosită de Internet Stream Protocol, un protocol experimental. IPv4, versiunea folosită până în 2011 pe scară largă, nu mai poate scala, numărul de stații conectate la o astfel de rețea fiind limitat la 4,3 miliarde. Ultimele adrese IPv4 au fost alocate de IANA la începutul anului 2011
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
fost alocate de IANA la începutul anului 2011. IPv6 implică în primul rând mărirea radicală a spațiului de adrese de la 2 la 2, dar și autoconfigurarea adresei printr-un mecanism fără stări, standardizarea dimensiunii unei subrețele și integrarea securității din protocolul IPSec. Adresele de 128 biți care sunt folosite în IPv6 permit un număr mai mare de adrese și subrețele (spațiu suficient pentru 10 obiective = în total 340.282.366.920.938.463.463.374.607.431.768.211.456 adrese
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
suport IP, electrocasnice și multe altele. În plus față de asigurarea spațiului mai mare de adrese, IPv6 are următoarele avantaje în comparație IPv4: Este probabil că Internetul va folosi IPv4 și IPv6 în paralel pentru o perioadă destul de lungă. Cele două protocoale nu pot comunica direct, fiind nevoie de un gateway dedicat sau de unul din mecanismele de tranziție implementate. Cämpul de lungime din IPv6, fata de IPv4 (8 biti=1 byte=1 octet), are 16 biți, ceea ce însemna că dimensiunea pachetului
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
pe conexiunile care permit asemenea dimensiuni. În IPv6, antetul pachetului și procesul de forwardare a pachetelor de către rutere au fost simplificate. Deși antetele de IPv6 sunt de 2 ori mai mari decât cele de IPv4, procesarea pachetelor este mai eficientă: Protocolul IPsec a fost dezvoltat inițial pentru IPv6, dar a fost mai întâi folosit pe scară largă în IPv4, în care a fost inclus ulterior. IPSec este o parte integrantă a suitei de protocoale ce formează standardul IPv6. IPsec este obligatoriu
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
de IPv4, procesarea pachetelor este mai eficientă: Protocolul IPsec a fost dezvoltat inițial pentru IPv6, dar a fost mai întâi folosit pe scară largă în IPv4, în care a fost inclus ulterior. IPSec este o parte integrantă a suitei de protocoale ce formează standardul IPv6. IPsec este obligatoriu în IPv6 dar opțional pentru IPv4. O adresă IPv6 are 128 de biți, reprezentați ca 8 grupuri de 4 cifre hexazecimale separate prin două puncte (:) 128 biți sunt reprezentați ca 8 câmpuri în
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
DHCP. Spre deosebire de DHCP, această autoconfigurare nu necesită utilizarea unei cereri speciale de DHCP sau server atunci când se alocă adrese IP pentru dispozitive de rețea generice care nu au suport DHCP (cum ar fi mâini robotizate folosite în fabricație). La utilizarea protocolului DHCP, orice interfață de pe ruter configurată cu o adresă IPv6, devine „furnizorul” de adrese IP pe rețeaua atașată. Măsurile de protecție care împiedică duplicarea adreselor au fost înglobate în IPv6. Această caracteristică se numește "Duplicate Address Detection". Cu protocolul IPv4
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
utilizarea protocolului DHCP, orice interfață de pe ruter configurată cu o adresă IPv6, devine „furnizorul” de adrese IP pe rețeaua atașată. Măsurile de protecție care împiedică duplicarea adreselor au fost înglobate în IPv6. Această caracteristică se numește "Duplicate Address Detection". Cu protocolul IPv4, nimic nu împiedică ca două gazde să se conecteze la rețea cu adrese identice. Sistemele de operare sau unele programe sunt capabile să detecteze problema, dar rezultatele apar adesea imprevizibile.
IPv6 () [Corola-website/Science/316264_a_317593]
-
prevederile tratatului germano-rus de la Rapallo la relațiile Germaniei cu RSS Ucraineană, RSS Belarus, RSS Georgiană, RSS Azerbaidjan, RSS Armeană și Republica din Orientul Îndepărtat. Documentele de ratificare ale acestei înțelegeri au fost schimbate la Berlin pe 26 octombrie 1923, iar protocolul suplimentar a fost înregistrat la „Seria de Tratate ale Ligii Națiunilor”,în 18 iulie 1924. Prevederile tratatului au fost întărite prin semnarea Tratatului de la Berlin. După încheierea Primului Război Mondial, atât Germania, cât și Uniunea Sovietică erau foarte vulnerabile. Germania pierduse războiul
Tratatul de la Rapallo (1922) () [Corola-website/Science/320077_a_321406]
-
fără lupte toate insulele situate la sud de șenalul navigabil principal al brațului Chilia. La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Române, dr. Petru Groza și ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova "Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS", care, cu toate că invoca Tratatul de pace de la Paris din 1947, a permis, contrar prevederilor acestui Tratat, intrarea în componența URSS a mai multor insule românești, deoarece în cursul
Ostrovul Limba () [Corola-website/Science/320084_a_321413]
-
gurile brațului Chilia, ceea ce prelungea linia frontierei prin golful Musura spre Sulina. În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi, și ele ocupate în 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele. Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 25 noiembrie 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar
Ostrovul Limba () [Corola-website/Science/320084_a_321413]
-
1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci președinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne. Din punct de vedere juridic, cele două înțelegeri bilaterale (protocolul și procesul verbal de predare) semnate între România și URSS sunt neconstituționale, fiind astfel nule și neavenite pentru dreptul internațional. Orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei
Ostrovul Limba () [Corola-website/Science/320084_a_321413]
-
schimbări. Revoluția din Octombrie i-a adus pe bolșevici la putere. Ei au semnat un armistițiu cu Germania la 2 decembrie 1917 și au început negocierile de pace. Germania avea nevoie de oficializarea relației sale cu Lituania. În așa-numitul Protocol de la Berlin, Germania s-a oferit să recunoască independența Lituaniei în schimbul unei alianțe ferme și permanente cu Germania, pe baza convențiilor privind afacerile militare, transporturile, vămile și moneda. Consiliul a acceptat, cu condiția ca Lituania să decidă singură în politica
Consiliul Lituaniei () [Corola-website/Science/320080_a_321409]
-
Pașa, să negocieze cu Mișcarea Națională Turcă. Hulusi Salih Pașa nu luase parte la război. Salih Pașa și Mustafa Kemal s-au întâlnit în Amasya. Mustafa Kemal a dorit să se discute problemele reprezentativității Parlamentului Otoman. El dorea semnarea unui protocol între Ali Riza Pașa și „comitetul reprezentativ”. Ali Riza Pașa, sfătuit de britanici, a refuzat orice cerere de recunoaștere sau legimitate a unor forme considerate neconstituționale. În decembrie 1919, au fost organizate alegeri parlamentare. Aceasta a fost o încercare de
Războiul de Independență al Turciei () [Corola-website/Science/320074_a_321403]
-
principal al brațului Chilia, canalul și golful Musura redevenind "de facto" zonă de frontieră. La data de 4 februarie 1948, prim-ministrul Republicii Populare Române, dr. Petru Groza și ministrul de externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova "Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS", care, cu toate că invoca Tratatul de pace de la Paris din 1947 (conform căruia frontiera româno-sovietică era fixată pe talvegul brațului Chilia), a permis, contrar prevederilor acestui Tratat, trecerea de
Canalul și golful Musura () [Corola-website/Science/320134_a_321463]
-
și Șerpilor), linia frontierei trecând prin canalul și golful Musura spre Sulina. În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare sau Tatanir) și Cernofcăi, și ele ocupate în 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici retrăgându-se din ele. Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data de 25 noiembrie 1948, reprezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P. Șutov, prim-secretar la Ambasada U.R.S.S. din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar
Canalul și golful Musura () [Corola-website/Science/320134_a_321463]
-
1948-1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961 la propunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (pe atunci președinte al Consiliului de Stat) doar de către Consiliul de Stat al Republicii Populare Romîne. Din punct de vedere juridic, cele două înțelegeri bilaterale (protocolul și procesul verbal de predare) semnate între România și URSS sunt neconstituționale, fiind astfel nule și neavenite pentru dreptul internațional. Orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc, nu putea să intre în vigoare, fără ratificarea ei
Canalul și golful Musura () [Corola-website/Science/320134_a_321463]
-
treime. Ușa de lemn a portalului poartă inscripția "W.R.U.B 1495" („Wladislaw Rex Ungarie et Boemiae”), având în stânga stema regală iar în dreapta stema cetății Sighișoara. Nu se știe exact când a fost instalată prima orgă, dar există un protocol din 1839 (anul în care a avut loc un cutremur, când s-a prăbușit bolta), conform căruia o orgă mică transportabilă, un așa-numit „pozitiv”, a fost trimisă la un meșter din oraș pentru reparații. În 1858 a fost instalată
Biserica din Deal din Sighișoara () [Corola-website/Science/320281_a_321610]