13,885 matches
-
îndeajuns de străin de propria ta viață ca s-o poți spori și străbate fără miopia amantului există principiul unei eliberări. Această nouă independență are un sfârșit, ca orice libertate de acțiune. Nu emite un cec pentru eternitate. Dar înlocuiește iluziile libertății, care se opreau toate în fața morții. Divina disponibilitate a condamnatului la moarte în fața căruia se deschid porțile închisorii într-o anume zi în zori, indiferența sa de necrezut față de toate, în afară de flacăra pură a vieții, moartea și absurdul sunt
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
cuvintelor. Există oameni făcuți să trăiască și oameni făcuți să iubească. Cel puțin asta ar spune Don Juan. Dar într-o formă concisă, care nu poate fi decât a lui. Căci iubirea de care e vorba aici se împodobește cu iluzia eternității. Toți specialiștii pasiunii ne învață că numai iubirea contrariată este veșnică. Nu există pasiune fără luptă. O asemenea iubire nu-și află sfârșitul decât în contradicția ultimă, adică în moarte. Ești Werther ori nimic. Și în această privință există
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
că are dreptate și că nu poate fi vorba de pedeapsă. Un destin nu-i o sancțiune. Iată crima lui și înțelegem acum de ce oamenii care cred în eternitate cheamă pedeapsa asupra sa. El a ajuns la o știință fără iluzii, care neagă tot ceea ce ei afirmă. Cunoaște iubind și posedând, cucerind și epuizând. Există un înțeles adânc în cuvântul "a cunoaște") aflat la loc de cinste în Scriptură, denumind actul dragostei.) Este dușmanul lor cel mai înverșunat, în măsura în care îi ignoră
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
dat un chip atât de înspăimântător locurilor unde moartea se crede cinstită. În universul revoltatului, moartea glorifică injustiția. Ea este supremul abuz. Alții, tot fără a face vreo concesie, au ales eternitatea, afirmând că lumea aceasta nu-i decât o iluzie. Cimitirele lor surâd sub o revărsare de flori și de păsări. E o priveliște pe placul cuceritorului, căci ea îi oferă imaginea limpede a ceea ce a respins. El și-a ales, dimpotrivă, îngrăditura de fier negru sau groapa comună. Cei
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
nu ascunzi nimic. În muzeele italiene poți vedea uneori mici ecrane pictate, pe care preoții le țineau în dreptul feței celor osândiți la moarte, pentru a le ascunde eșafodul. Saltul, sub toate formele sale, cufundarea în divin sau în etern, în iluziile cotidianului sau ale ideii, iată tot atâtea ecrane care ascund absurdul. Dar există funcționari fără ecran, și despre aceștia vreau să vorbesc. Am ales cazul extrem. La acea limită, absurdul le dă puteri regești. E drept că acești prinți sunt
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
marele artist este, înainte de orice, în climatul absurdului, un mare om viu, dacă înțelegem că aici a trăi înseamnă în egală măsură a simți și a gândi. Opera întruchipează așadar o dramă intelectuală. Opera absurdă ilustrează gândirea ce renunță la iluziile sale și care se resemnează să nu mai fie decât o inteligență ce se folosește de aparențe, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o rațiune. Dacă lumea ar fi inteligibilă, arta nu ar exista. Nu vorbesc aici de artele formei
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
mai pură. Sunt exemple mult prea simple. Omul absurd recunoaște drept ale sale aceste armonii și aceste forme. Dar aș vrea să vorbesc aici despre o operă care comportă în cel maî mare grad tentația de a explica, în care iluzia se propune de la sine, în care concluzia este aproape nelipsită. Mă refer la creația romanescă. În cele ce urmează, îmi voi pune întrebarea dacă absurdul poate să se mențină în această creație. A gândi înseamnă înainte de toate a voi să
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
pe care i-l recunosc de la bun început. Dar îl recunoșteam și acelor prinți ai gândirii umilite, ale căror sinucideri le-am putut apoi contempla. Mă interesează să cunosc și să descriu forța care-i aduce pe calea bătută a iluziei. Mă voi sluji deci și aici de aceeași metodă. Faptul de a mă fi folosit de ea și până acum îmi va îngădui să-mi scurtez raționamentul și să-l rezum fără întârziere printr-un exemplu. Vreau să știu dacă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
atâtea altele, atitudinea creatoare. Dar o atitudine absurdă, pentru a se menține ca atare, trebuie să rămână conștientă de gratuitatea ei. Tot astfel și opera. Dacă nu respectă exigențele absurdului, dacă nu ilustrează divorțul și revolta, dacă sacrifică pe altarul iluziilor și trezește speranța, nu mai e gratuită. Nu mă mai pot detașa de ea. Viața mea poate afla în operă - lucru derizoriu - un sens. Ea nu mai este acel exercițiu de detașare și de pasiune prin care se desăvârșesc splendoare
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
trage concluzii? Iată tot atâtea întrebări care, cu un ultim efort, trebuie cercetate. Ați înțeles care este semnificația lor. Sunt ultimele scrupule ale unei conștiințe ce se teme să renunțe la prima și dificila sa învățătură, cu prețul unei ultime iluzii. Ceea ce este valabil pentru creație, considerată ca una din atitudinile posibile ale omului conștient de absurd, e valabil pentru toate stilurile de viață ce i se oferă acestui om. Cuceritorul sau actorul, creatorul sau Don Juanul poate să uite că
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
existență, a cărei măreție nu valorează nimic fără revoltă. Unul nesocotește conștiința, celălalt revolta: în amândouă cazurile, absurdul a dispărut! În inima omenească există atâta încăpățânată speranță! Până și oamenii cei mai desprinși de toate sfârșesc uneori prin a accepta iluzia. Această aprobare dictată de nevoia de liniște este sora lăuntrică a consimțământului existențial. Există astfel zei de lumină și idoli de noroi. Dar noi trebuie să aflăm calea de mijloc ce duce către chipurile omului. Până acum, eșecurile exigenței absurde
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
toate elementele ce indică conștiința absurdului, o operă având un punct de plecare limpede și un climat lucid. Consecințele ei vor fi pentru noi pline de învățăminte. Dacă absurdul nu-i respectat, vom ști prin ce subterfugiu s-a introdus iluzia. Un exemplu precis, o temă, fidelitatea creatorului ne vor fi de-ajuns. E vorba de aceeași analiză pe care am făcut-o mai sus, într-un mod mai amănunțit. Voi examina o temă favorită a lui Dostoievski. Aș fi putut
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
prin ideea sa fixă, dar e om în toate celelalte privințe. Totuși, el e acela care ne vorbește cu calm despre propria lui divinitate. Nu-i nebun sau, atunci, Dostoievski însuși e nebun. Zbuciumul lui nu se datorează așadar unei iluzii de megaloman. Iar a înțelege cuvintele în sensul lor propriu ar fi, de data asta, ridicol. Kirilov însuși ne ajută să înțelegem și mai bine. La o întrebare a lui Stavroghin, precizează că nu se gândește la un dumnezeu-om
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fiecare din chipurile sale succesive și multiple, adică cu fiecare nouă operă. Unele le întregesc pe celelalte, le corectează sau le ajung din urmă și, de asemenea, le contrazic. Creația ia sfârșit nu o dată cu strigătul victorios al artistului orbit de iluzie: "Am spus totul", ci o dată cu moartea creatorului, cu care se încheie experiența acestuia și cartea proprie geniului său. Acest efort, această conștiință supraomenească nu-i apar în chip necesar cititorului. Nu există mister în creația omenească. Voința săvârșește acest miracol
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fără măsură. Nu mai rămâne astfel decât un destin în care doar sfârșitul e fatal. În afară de această unică fatalitate a morții, totul, bucurie sau fericire, e libertate. Rămâne o lume în care omul e singurul stăpân. Ceea ce îl înlănțuia era iluzia unei alte lumi. Soarta gândirii sale nu mai e să se abandoneze pe sine, ci să izbucnească în imagini. Ea se pune în joc în mituri, fără îndoială, dar în mituri ce nu au altă profunzime decât aceea a durerii
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
că însăși opera absurdă poate duce la infidelitatea pe care vreau s-o evit. O operă care nu era decât o repetiție fără urmare a unei condiții sterile, exaltare clarvăzătoare a ceea ce e menit pieirii devine aici un cuib de iluzii. Ea explică, dă o formă speranței. Creatorul nu se mai poate despărți de ea. Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, un joc tragic. Ea dă un sens vieții autorului său. E ciudat, în orice caz, ca opere
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fi în afara realui, a existenței 16. Acest mod de înțelegere a operei este caracteristic muzicii, ea nu există, întrucât se desfășoară în imaginație. Dar o operă imaginată nu poate să fie iluzorie pentru că nu are un corespondent real, avem o iluzie atât timp cât există o reprezentare a unui obiect real. Ideea de manifestare a artei în imaginație are o caracteristă mai profundă pe care o întâlnim la Schelling 17: arta ca formă a idealului. Dacă încercăm să explicăm natura operei de artă
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ce pot ascunde adevărul. Non-existența obiectului de artă este o ascundere a adevărului și un joc al creației ce acționează sub auspiciul imaginației. Arta are puterea de a înșela prin ascunderea adevărului, iar imitațiile sau ars imaginaria sunt înțelese ca iluzii ce definesc diferite stări ale subiectului. Prin intermediul imaginației obiectul de artă se află între starea de arătare și de ascundere. Ceea ce se arată este adevărat, în timp ce procesul artistic al imitației va produce ceva ce are proprietățile obiectului deja prezent. De
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
pare a fi o artă a fantasticului, în timp ce copia sa poate fi o imitație perfect corectă. Arta conține atât ființa, cât și non-ființa ca stări de expunere. În consecință, imitația poate fi icastică sau fantastică, în timp ce formele decepției duc către iluziile artei. Modurile de a fi ale artei privesc natura obiectului. Fiecare tip de artă dispune de un anumit tip de obiect real sau abstract. Arta necesită un anumit tip de obiect în funcție de procedeele artistice de care dispune. Structura artei pleacă
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
absent, întrucât nu are un corelat real. Dacă reprezentarea nu are un corelat exterior real, atunci reprezentarea obiectului de artă va fi absentă. Asemănarea este criteriul ontologic ce stă la baza reprezentării operei de artă în general. Orice formă de iluzie din partea obiectului este eliminată prin teroria asemănării care reprezintă temeiul prezenței cognoscibile și reale. Raportul dintre obiectul de artă și corelatul său exterior trebuie înțeles sub forma simbolului și a istoriei pe care o implică. Cu alte cuvinte, prezența unui
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
înțelegem interferența prezenței reale a unui obiect. Mai exact, apariția unui obiect de artă nu presupune și realitatea sau adevărul său, ci doar faptul că îl avem la îndemână. Un obiect este prezent doar dacă apariția sa nu este o iluzie. Ceea ce apare poate fi cognoscibil și supus înțelegerii. Doar prin intermediul apariției obiectul de artă poate să fie obiectul unei experiențe estetice, în timp ce aparența unui obiect de artă înseamnă iluzie sau amăgire. Prin urmare, calitatea aparenței unui obiect de artă este
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
Un obiect este prezent doar dacă apariția sa nu este o iluzie. Ceea ce apare poate fi cognoscibil și supus înțelegerii. Doar prin intermediul apariției obiectul de artă poate să fie obiectul unei experiențe estetice, în timp ce aparența unui obiect de artă înseamnă iluzie sau amăgire. Prin urmare, calitatea aparenței unui obiect de artă este aceea de a înșela. Însă ceea ce este vizibil este accesibil intuiției și este adus la vizibilitate sensibilă. Lucru posibil doarece intuiția este legată de percepție. Mergând pe linia straturilor
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
și rămâne proprie picturii. Lucru care nu se aplică și în cadrul picturii abstracte, unde spațiul tabloului este un spațiul total al imaginației - momentul imaginației. Un lucru aparte în concretizarea tabloului îl joacă înrămarea sa. "El servește de-realizării, acționează împotriva iluziei neartistice"35, în timp ce de-realizarea este condiția esențială a tabloului pentru a fi operă de artă. 5.3. Sculptura Opera sculptată se aseamănă, în mare, cu pictura și desenul. Diferența constă în prezența sa tridimensională. Actul scupturii constă în raportul
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
Cele două conlucrează numai prin prisma experienției estetice. Hartmann dezvoltă, plecând de la natura duală a sculpturii, patru momente ale fenomenului apariției: "1. Prim-planul material real, cu modelare pur spațială; 2. Plan dinapoi ireal, apărând cu aceeași concrețiune, dar fără iluzia realității; 3. Strânsă legătură a celui din urmă cu cel dintâi, pentru cel ce contemplă; 4. Menținerea opoziției modalităților de ființare, în intuiție - fără desfacerea legăturii și fără scăderea concrețiunii din ireal"36. Potrivit lui Hartmann, putem numi o sculptură o
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
fi transformate într-un conținut compozițional. Fotografia, ca toate artele, pretinde o structură complexă a cărei înțelegere pornește de la natura sa de obiect real, în timp ce natura metafizică a structurii rămâne mereu obscură. Începând cu camera lui Niepce, artistul poate crea iluzia unui spațiu tridimensional în care lucrurile apar a fi asemănătoare cu cele din viața reală. Fotografia are o ambiție estetică, de a oferi expresii ale realității spirituale în care simbolul depășește realul, și o ambiție psihologică de a duplica lumea
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]