KorAP: Find »[drukola/base=mira & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...434 435 436 ...473 >

11,805 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

moldovanca" din ea? Iaca, v-ați aflat și rubedenii, spune Maria nu fără ironie. A șaptea spiță de la roată. După Adam și Eva, Mușatinii și Basarabii se înrudesc și cu Mahomed, și cu Alexandru Machedon... și... și nu m-ar mira să fim niscaiva rubedenii și cu neamul Paleologilor... Chiar așa, nepoțică dragă, îi întoarce Ștefan ironia. Ne-am regăsit după 6983 de ani... Voichițo, în privința "slobozeniei", spune apoi întorcându-se spre ea după câteva clipe de gândire, dac-ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
sunteți "oaspeții noștri dragi"... Da! Sunteți "o singură țară", trei ramuri ale aceluiași trunchi, afirmă Țamblac. Știi când am înțeles eu asta? Când am venit întâia oară în Transilvania, apoi în Moldova și, mai târziu, în Muntenia. Mult m-am mirat: vorbeam latinește, vorbeam italienește și oamenii mă înțelegeau... Și portul ... Și credința... "Suntem o singură țară Moldova, Transilvania și Țara Românească împreună!" A fost visul de-o viață a lui Iancu de Hunedoara. Deși ruptă în trei, într-un fel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cineva înjurând atât de cumplit, pe românește, pe ungurește, ba chiar pe turcește. Sictirea pe Papa de la Roma, dar, mai ales, nevolnicia principilor Europei, care, în loc să se unească împotriva pericolului comun, se risipeau în lupte sterile cu vecinii pentru te miri ce pricină de două parale. Noi ne făcusem mici, ascultam muți de admirație. Deodată, a răcnit la mine: "În genunchi!!" A scos sabia și mi-a ars un lat de sabie pe umăr. Am sărit speriat credeam că-mi taie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
împiedică într-o blană de urs. Se oprește lângă fereastră. O deschide. O pală de vânt și stropi de ploaie îl izbesc în față. Crezi că mi-a fost ușor? Maica m-a fătat cu un băț în loc de șiră. Mă mir că nu s-a rupt... Și-apoi, am un principiu: "Niciodată doi dușmani." Craii aiștea s-au luat de gânduri cu voievodul ista al Moldovei; îi nărăvaș rău și vor să-i pună hățul, să-l aducă sub ascultarea lor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
e momentul adevărului. Adevărata glorie e stropită cu sânge, nu cu vorbe. Fapta e piatra de încercare! Numa' să nu se facă a uita, mormăie Țamblac și, așezându-se pe patul din fundul odăii, acoperit cu o cergă mitoasă, se miră tare pe ce pat scândură goală poate dormi un rege. Vor veni! Nu pentru că am pecetluit niște tractate. Și nici pentru niște "sacre jurăminte", care, de multe ori, sunt făcute ca să fie călcate. Vor veni pentru că-și tem pielea. Suntem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la os, de nevoi, de frică, de amar, cu bojdeuca scrum, cu fătuca robită, cu muierea necinstită, cu satul pârjolit, când nu-i mai pasă nici de viață, nici de moarte, îl apucă pe rumân așa o vitejie, de se miră, se miră singur de unde i-a venit atâta bărbăție... Mă uit la voi, românii, că, deși iubiți viața, vă desprindeți cu atâta ușurință de ea. Noi, grecii, facem gălăgie, ne agățăm de viață, ne văicărim, protestăm, blestemăm soarta. La voi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de nevoi, de frică, de amar, cu bojdeuca scrum, cu fătuca robită, cu muierea necinstită, cu satul pârjolit, când nu-i mai pasă nici de viață, nici de moarte, îl apucă pe rumân așa o vitejie, de se miră, se miră singur de unde i-a venit atâta bărbăție... Mă uit la voi, românii, că, deși iubiți viața, vă desprindeți cu atâta ușurință de ea. Noi, grecii, facem gălăgie, ne agățăm de viață, ne văicărim, protestăm, blestemăm soarta. La voi, vine cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
rânduielile statornicite din vechime, "obiceiul pământului". Mai abitir ne roade că spurci cinul boieresc cu oameni proști pe care-i ridici în slujbe și-n dregătorii, de-au ajuns să ne poruncească, nouă, boierilor, "marilor boieri" -, să ne poruncească te miri cine!... Un ăla, un coate goale, un... un neica nimeni... Mare boier?! îi întoarce vorba Ștefan. Sunt destui ce s-au îmbogățit peste noapte Dumnezeu știe pe ce căi necurate, devenind "Mare boier, Mare Baron". Boieria nu stă în câte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
veverițelor, că m-am dat de trei ori peste cap și m-am făcut o zână, ba, că-s o mâță plouată... Râde de mine. Maria, în panică, schimonosită, vrând să fie ironică: Nu s-a atins de tine?" Ștefan?!... Mira-m-aș! Haida-de! Lui nu-i scapă niciuna!... Jur! Să jur pe icoana Sfintei Fecioare?! țipă Voichița. Maria pălește: Adică... adică vrei să spui că Ștefan... Asta înseamnă că Ștefan te... Mai bine-i erai ibovnică, spune ea dezamăgită. Dacă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
geruit. O să am... Deschide fereastra. O răbufnire înghețată îi biciuie obrajii înfierbântați cu o volbură de fulgi de zăpadă... "Dacă știam"... Viscolul îi spulberă cuvintele: "Dacă știam"... Închide fereastra și spune hotărât: Să mergem la Maria!... A?! Don Giovanni! se miră observându-l pe Don Batista în întuneric, cufundat într-un jilț, în fundul întunecat al paraclisului. S-a sfârșit Don Giovanni... îi pune el mâna pe umăr, iar Don Giovani, cu ochii roșii, își suflă nasul într-o cârpă. Nu s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Voywoda Moldaviae, carissimus in Christo filio nostrum, qui tantum bellum contra infides turcho!" Te-a binecuvântat, a lăcrimat chiar... Mi s-a aplecat de osanale! i-o retează Ștefan. Treci la fapte! Aurul!? "Care aur!?" a făcut Papa ochii mari, mirat; apoi, și-a muiat glasul: "Aaa!... Aurul... da... da..." În haznaua "carissimului in Christo filio nostrum Matheus Rex Hungariae", completează Ștefan cu năduf. Întocmai! O! Încarnare a Sfântului Petru pe pământ! Nu știi că războaiele se duc și cu aur

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
își șterge gura cu dosul mâinii și vorbește cu voluptate: Ar mai fi o veste, se codește el. Desigur, proastă, spune Ștefan cu un zâmbet crispat. Un înger de mi-ar cădea în cap, ce-ar putea să mă mai mire? Vorbește! Curaj!... Laiotă-Vodă a trecut cu arme și bagaje în tabăra turcă, cu douăsprezece mii de călăreți. Îl obligă închinarea care zice: "Prieten prietenului, dușman dușmanului" Aliotmanului. Câteva clipe, Ștefan rămâne mut. În cele din urmă, bolborosește: Și el?... Încă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Unde-am ajunge, dacă oricine și-ar permite obrăznicia... Ajung și cinci! lasă el mai ieftin. Să ia aminte cum vorbește "Măritului Domn", spune apoi cu o nuanță de autoironie. Cu... cu "slobozenia", cum rămâne? întreabă Tăutu. Ștefan pare foarte mirat de întrebare: Păi... am spus doar! Nu! Nu se poate!... Un vuiet ca un mormăit disperat, străbate țărănimea... Ștefan tușește, își șterge cu palma fruntea brobonită de sudoare, vorbește rar, cu patimă: Dragii mei!... Copiii mei! Nu mă părăsiți! Am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
otrăvit! răsuflă Duma, văzând cupa plină pe marginea mesei. Ștefan ridică cupa, privește fascinat reflexele rubinii ale vinului: Deci "otrava"... De multe ori m-am întrebat: "Cu ce?... Când?... Cum?"... "Blestemul Mușatin"... Trebuia să se plinească într-o zi... Mă miram chiar, cum de nu vine? Cât de trecătoare e toată mărirea și toată puterea și toată înălțarea, surâde amar. Dacă o gură... o gură de vin, "deșertăciunea deșertăciunilor"... Isaia?! se smulge el brutal gândului. Știai?! Bănuiam! Și Alexa! Împreună... Și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

acolo. * Parcă toată lumea se vorbise, pe când eram mic, să scoată din mine un artist. În curtea imensă a unei școli aflate în spatele unei vechi biserici, cu ziduri neînchipuit de groase (nici până în ziua de azi n-am încetat să mă mir de grosimea lor), mă găsesc în fața unui nou test: de dans, de data aceasta. Un lung șir de perechi, un băiat, o fată, așteaptă explicațiile instructorului, care ne va arăta ce mișcări urmează să executăm. Întrevăd ca prin ceață silueta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
ridicat și foarte liniștit a afirmat că Gheorghe Gheorgiu-Dej, de pildă, nu este o personalitate și că trebuie să recunoaștem acest lucru, că el nu se poate compara cu..., sau cu... Și nimeni nu l-a contrazis. Faptul m-a mirat și atunci, iar astăzi pare incredibil. Și totuși, îmi amintesc perfect, așa a fost, au fost spuse exact acele cuvinte. Oricât ar părea de ciudat, a existat un asemenea moment, probabil un reflex al destalinizării hrușcioviene, altfel foarte timidă la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
sfârșit de martie, caldă și ploioasă. Apoi am pornit-o la drum, călcând, din cauza întunericului, pe unde se nimerea, astfel încât, când am ajuns în fine la gazda mea din Gruiu, am constatat cu uimire (deși n-aveam de ce să mă mir) că eram stropit cu noroi până la brâu. În halul acesta de murdărie, epopeică aș zice, nu mai fusesem, cred, niciodată în viață. Sub „pielea” mea grosieră, se ascundea însă, ca în poveste, un superb prinț al fericirii. * Din amintirile din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
scrisului, astfel că a trebuit să renunț la ele. Acum stau în picioare în micul spațiu dintre birou și singurul perete întreg al încăperii, rezemate de acesta din urmă. Le scot afară numai când facem „curățenie generală” și întotdeauna mă mir constatând cât sunt de grele. Pereții, văruiți, prezintă, de la desele cutremure ce ne-au încercat, dar și pentru că, având deja patruzeci de ani, casa n-a fost încă niciodată serios reparată, cum de mult ar fi trebuit (ca să reziste, o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
liniștitor. * Parisul sfârșitului de secol XX e nu numai minunatul oraș pe care îl știu sau de care am auzit, dar și - rezultat al eforturilor postbelice tenace și inteligente - unul perfect organizat, neînchipuit de confortabil; într-atât, încât aproape te miri întâlnind pe străzi oameni bătrâni. Curați, îngrijiți cei mai mulți dintre ei. Dar totuși bătrâni. „Te pomenești că se și moare la Paris”, exclamă preșcolarul din mine, cea mai naivă din vocile mele interioare. * Cupola bisericii din incinta Domului Invalizilor, podul Alexandru

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
aceeași cameră, aceasta părea, în acele clipe, mai goală, mobila puțină părea să se fi ghemuit ea însăși, de spaimă; pe mine și pe Jeni furtuna de afară ne impresiona doar; constituia un eveniment; frica exagerată a lui tanti ne mira și, probabil, în taină, ne și amuza un pic; se acoperise cu o pătură, țipa de câte ori tuna, de parcă tuna numai pentru ea; sperietura de femeie încă tânără și frumoasă? Tunetul viril constituind în subconștientul ei un substitut al violului? Un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
Și în care, pentru prima oară, visând-o pe mama, uit că ea este moartă. La aproape zece ani de la moartea ei, uitarea se strecoară în sufletul meu, pe ușa secretă a visului. * Uimire gogoliană. Cel mai tare m-a mirat, la Paris, faptul că și copii vorbesc... franțuzește. Așezat pe o bancă, într-un părculeț, îi observ cum se joacă: aleargă, țipă, bat mingea, au mici dispute: golul e valabil sau nu? Până și poarta de fotbal este făcută exact

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
fac, când îl fac, din necesitate... ele, osândite să poarte jugul necesității... și mai ales, să sufere, să sufere, fără să facă prea mare caz, ca oamenii tăi, de suferința lor. Știi câți oameni trăiesc astăzi pe pământ? — Statistic? mă mirai eu. — Vreo șase miliarde, mă informă el, fără a mai aștepta răspunsul meu. O cifră ridicolă pe lângă zecile, poate sutele de miliarde de viețuitoare, pești, păsări, dobitoace... și toate suferă fără vină, căci toate sunt neprihănite... Oceanul, ce e oare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
altul, evitându-ne, eu și un coleg de facultate, de asemenea scriitor: este atât de evident că nu vrea să mă vadă încât îi îndeplinesc dorința, făcându-mă, la rându-mi, că nu-l văd; și dându-mi seama, foarte mirat de descoperire, că exact în situația de acum, de „oaie neagră” - m-am mai găsit o dată, de mult, în 1959 (când, aflându-mă în anul IV, am fost dat afară din UTM și apoi exmatriculat - vezi în urmă). Și atunci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
identific și să-mi capturez eul meu cel mai profund, un fel de „ochi magic” al ființei, ideea că acesta ar putea să dispară mi se pare imposibilă, absurdă; și atunci gândul că aș putea să mor mai mult mă miră decât mă sperie; într-atât de cert mi se pare că eu ca eu, dar eul acela nu poate să piară: e indestructibil, inextingibil. * În povestirea Rața, de Varlam Șalamov, un biet deținut, foarte aproape de capătul puterilor și îndeletnicindu-se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
m-a ajutat să mă vindec. Fapt e că după un timp, tot ce am simțit pentru femeia aceea s-a evaporat, ca și cum între noi nu ar fi fost niciodată nimic. Întâmplându-se să o întâlnesc, după aceea, mă și miram cum de a putut ea să însemne ceva pentru mine. Această totală dispariție până și a cadavrului unui sentiment care ți-a făcut destule zile fripte, care te-a pus - și te-a ținut - pe jar reprezintă cel mai sigur

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]