11,679 matches
-
refugii exaltante în "epoci" miraculoase; unele sunt tulburi, insalubre, maculate de compromisuri și de trădări. Mizerabilul calvar numit comunism a mutilat multe trecuturi și chiar dacă, cumva involuntar și firesc, cultivăm uitarea ca pe un panaceu tămăduitor, aceasta nu înseamnă că rănile psihice sau cele sufletești s-au vindecat complet, iar pulsul bolnav al conștiinței și-a încetat palpitul de coșmar intratabil. Oricât am vrea să nu fie așa, trecuturile nu mor în noi, ci mor cu noi, făcându-ne prizonieri nevolnici
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
fără îndoială, o tiranie a trecutului... El, trecutul, s-a instalat în noi definitiv ca o boală incurabilă ce ne devoră cu voluptate, secretînd periodic amintiri și atitudini... Cultivăm uitarea ca pe un panaceu tămăduitor, dar această nu înseamnă că rănile psihice sau cele sufletești s-au vindecat complet, iar pulsul bolnav al conștiinței și-a încetat palpitul de coșmar intratabil; trecuturile nu mor în noi, ci mor cu noi, făcîndu-ne prizonieri nevolnici ai propriilor erori". Este exact ce a vrut
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Teatrului Național "Vasile Alecsandri". În viziunea autorului, Gheorghe Popescu este "campion al numelui comun", toate cele trei personaje poartă acest nume, avînd atașate numere... Numele spectatorilor este... tot Gheorghe Popescu... "Eu am această voluptate de a pune degetul pe anumite răni. Îmi place să scormonesc pe acolo pe unde aș vrea să dau de adevăr. Nu mă mîndresc cu chestia asta și nu mă dau un profesionist al adevărului. Pentru că nu e deloc așa. Am vrut să se înțeleagă că nu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
insuficient, care avansează mai mereu mascat, se numără pe degete. Or, În această situație sumbră, În care puricele speră ca elefantul să intre la apă, iar elefantul Își vede liniștit de drum dezvelindu-și, din cînd În cînd, cîte o rană mai veche care să umple publicul de respect, o lectură poate face mult bine. Antimodernii lui Antoine Compagnon nu sînt nici neapărat de dreapta, cu atît mai puțin de stînga. De la Joseph de Maistre - unul dintre maeștrii lui Cioran - la
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
gândit că, dacă supravegherea implică obligatoriu un spectator, în teatru, unde, a priori, întotdeauna există cel puțin unul, postura lui se schimbă când asistă la o supraveghere. El privește și ascultă altfel. Atunci, sub impactul scenei-matrice din Britannicus, care redeschisese răni vechi, s-a născut această reflecție asupra excesului de teatralitate pe care îl generează supravegherea, asupra plăcerii perverse și suspecte pe care o produce, asupra privirii de o acuitate ieșită din comun pe care aceasta o provoacă. O privire ce-
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
despărțit de experiența care a afectat relațiile umane în fostele țări comuniste din Est, ca de altfel sub toate regimurile totalitare, a provocat neîncredere și teamă, a distrus orice urmă de spirit comunitar. Însă nu acesta era oare scopul ei? Rana supravegherii a rămas necicatrizată, iar înlăuntrul meu ea reînvie ecouri și naște frământări, de parcă s-ar deschide de fiecare dată când mă confrunt cu supravegherea, la teatru sau în viață. Acest eseu nu poate fi disociat de o dublă experiență
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Portul țărănesc, așa cum îl evocă Zilieru, ne trimite la Gh. Tuleș sau la Gh. Talaz, din perioada interbelică. "Solfegii de culori pe albe ii/ Și brume moi de arginți pe fote-n fir/ Cum în declin de toamnă trandafirii/ Dulci răni rupând, înalță muguri vii". Sau, iată-l pictând un vas din Oaș: "Din ceramică de Oaș, incendiai cu iederă odaia/ Și-n golful sângelui mustit, văpaia./ Intra-n flaming cu toamna în declin.". Albastrul de Voroneț trezește acorduri muzicale și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
luminoasă, melancolia binecuvântată; până și moartea este o bucurie, în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg la care rănile fumegă lumină; "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este o bucurie, în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg la care rănile fumegă lumină; "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură a volumului, rămâi plăcut impresionat de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
luminoasă, melancolia binecuvântată; până și moartea este o bucurie în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg, la care rănile fumegă lumină, "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria/ ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este o bucurie în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg, la care rănile fumegă lumină, "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria/ ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură a volumului rămâi plăcut impresionat de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
În "Zăpezile fără întoarcere" timpul este implicat în sentimentul iubirii. "La semnul ei hipnotic, printre ziduri/ de vechi cetăți ne ascundem sub riduri." Dragostea presupune suferință: "Te-aș fi jertfit, de-aș fi crezut o clipă/ că fi-va jertfa rănilor aripă." Ipostaza este aceea a lui Don Quijote, ultimul cavaler fără prihană, solitarul născut din cearta "trecătorului cuvânt'' cu eternul timp. Cuvintele nu-i mai ajung, cuvintele tac, nu-i mai pot cuprinde zbuciumul, lumina, singurătatea. Iată-l consemnând declinul biologic
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
îngerului: "Tare ca fierul/ Iute ca oțelul/ Bună ca somnul/ Blândă ca Domnul/ Care trupul de moartă îl vede/ Și nu-l crede." Așa cum remarcă Al. Piru, tot decorul din celelalte volume reapare în "Crini pentru domnișoara mireasă". Oul, banul, rana, mortul și viul, ochiul rece și ochiul cald sunt elemente ce apar obsesiv și straniu. Poeta pune la îndoială posibilitatea morții: Dacă trupul iubitei tale mereu regăsit/ Ca-ntr-un mormânt fără hotare/ E forma unui chip care nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
metamorfoze. Poeta se întoarce la ere primare, la credințe magice, la o lume fantastică, căreia îi lipsește feericul și este dominată de grotesc și de macabru ("Foca verde"): "Tăcerile necoapte sunt prea verzi/ Vitele se bat și se rănesc,/ în răni se înșurubează viermii/ Soarele e dud, e nefiresc." Lumea Floricăi Mitroi este mișcată "forțat" pe o imensă scenă, într-un repertoriu de măști ce râd și merg forțat: "Venirea clovnului va fi pur formală/ A râs forțat, a mers forțat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Evenimentul va căpăta dimensiuni apocaliptice sub pana lui N. Stănescu, C. Baltag, Ion Horea, N. Labiș, Al. Jebeleanu, Anghel Dumbrăveanu, D. Rachici etc. Continuarea încă în lume a războaielor a revitalizat un întreg val poetic legat de problema salvgardării păcii. Rănile războiului și conștiința luptei active împotriva acestuia devin ale poetului însuși. Trăirea timpului și, așa cum s-a mai spus, a "vieții cetății", cu impulsurile ei viitoare, consemnează resurecția poeziei civice, produsă de toți poeții activi după 1944, diversificați după 1960
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
născut din foamea de pământ străin, ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat cu-o săteancă Filofteia D. Marin,/ căreia atâția ani de flori i-a scuturat". Alteori, descinde din Beniuc: "neamul meu, mândrie nevândută, puși pe harță și zurbă, răni fierbinți, prea iubiți". Străbunii poetului au venit din Ardeal sub umbra penelor de cocoș la clop: "neamul meu veni din praf stârnit de turmă/ să sfâșie bărăganul în galop". Dragostea față de țărână este teribilă, îl ține pe poet în mrejele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Râuri de ceasuri" definește condiția umană limitată de timp. Încercarea de a depăși condiția implică o răsfrângere tragică în existență. (Vezi și poemele "Fix" și "Gheață".) "A nu-ți părăsi de-a pururi matca/ Fiind și tămăduitor și accident și rană/ A nu voi să te aventurezi, a fi interior de sferă/ Aceasta e condiția umană." Condiția noastră umană este subordonată gândului ("O lume de noapte și de zi"). Gândul de fapt nu reprezintă ideea, ci o exteriorizare a organelor de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
har divin, cel sortit suferinței "este ales", altfel va fi sortit plictisului și morții acestui veac ambiguu și sec: "De ce mă lași pământului pigmeu -/ când m-ai atins cu biciul unei dureri celeste?,/ Ți-ntorc convalescența și liniștea, dă-mi rana/ spinarea mea deschisă dorinței tale este." Dialogul cu divinitatea ne trimite din nou la Psalmii lui Arghezi: biblic, poetul ne spune că la-nceput a fost Cuvântul Și poetul va cerși lumina primară: "Redă-ne prototipul, dă-ne prima sămânță
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
rod". Dialogul cu divinitatea este axat pe ideea purificării prin suferință. Iov devine simbolul suferinței, el nu poate nici să moară, nici să trăiască. Suferința este cumplită, ea ne amintește de Blaga, poetul este ca și el "numai tină și rană". Învățat cu rănile, ni se mărturisește că ar avea cuibar corcit cu șerpi pe coapsă și corbii vineți îi sărută pieptul. Uitat în suferință, ca și Iov, părăsit de Dumnezeu, poetul exclamă: Fiind acum părăsit de tine,/ De ce-mi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
divinitatea este axat pe ideea purificării prin suferință. Iov devine simbolul suferinței, el nu poate nici să moară, nici să trăiască. Suferința este cumplită, ea ne amintește de Blaga, poetul este ca și el "numai tină și rană". Învățat cu rănile, ni se mărturisește că ar avea cuibar corcit cu șerpi pe coapsă și corbii vineți îi sărută pieptul. Uitat în suferință, ca și Iov, părăsit de Dumnezeu, poetul exclamă: Fiind acum părăsit de tine,/ De ce-mi dai cicatricea în loc de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ni se mărturisește că ar avea cuibar corcit cu șerpi pe coapsă și corbii vineți îi sărută pieptul. Uitat în suferință, ca și Iov, părăsit de Dumnezeu, poetul exclamă: Fiind acum părăsit de tine,/ De ce-mi dai cicatricea în loc de rană,/ Doamne/ de ce mă lași pământului vulgar/ la moartea lui comună de au să mă condamne". Omul este fiul lui Dumnezeu, dar lui Dumnezeu fiul omului îi este indiferent. Poemul se încheie cu elogiul credinței în om: "Acel ce crede-n
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
tot ce simțim: "Plouă istoric și postum/ ploaia de dincolo". În acest context lupta împotriva destinului rămâne singurul sens al existenței ("Balaurul","Zarurile sunt aruncate"): "Balaurul cu șapte capete,/ Degeaba pierde unul dintre ele/ Că-i sare altul viu din rană./ Al cărui bărbieri suntem/ Tăind mereu aceste capete/ Ce cresc la fel, după tăiere.". Permanenta zbatere pentru a învinge face din Adrian Păunescu un poet stenic "îngăduiți-mi să mai încerc,/ am destul sânge și destul vis,/ mi-e capul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
versurile poetului "când au trecut toate/ am putut auzi/ muzeele sufocându-se de-atâta sânge reamintit" ("Fertile tăceri"). Versurile rămân sub constelația unei stări învălmășite, demonstrând un context disperat care l-a făcut să decanteze durerea: "O, disperații cântăreți/ ce rană veche apasă?/ Într-un mileniu târgoveț/ se stinge blând această rasă?" Ei vor vibra în vreme și poetul îi privește cu îngăduință: "Atât au avut de spus/ acești copii prea cântători/ al căror trist și roz apus/ apune de mai
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
legături dorite, lipind pe cel care-o poartă la o clasă de apartenență. Ea stă mai curând sub semnul dorinței decât al realității consacrate. Zăresc la purtătorul ei nostalgia unor însemne militare care să indice arma și gradul. * Sfârșitul oricărei răni este garantat de finitudinea "proprietarului". * Necazul oricărui discurs despre moralitate este că cere de la rostitor un comportament pe măsură. Pentru a te institui ca judecător este nevoie de o (auto)confirmare realizabilă prin exemplul personal. * Orice discurs etic presupune existența
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
care înfierăm, ca societate, colaboratorii vechiului regim, conturând răul suprem în această zonă, face ca zeci de ani de acum înainte să existe o separație puternică între Poliție și cetățeni, inhibând orice urmă de civism. Abia după ce se vor vindeca rănile răzbunării vom putea vedea cetățeni care se implică în mod voluntar în respectarea și aplicarea legii, părându-li-se firesc să sune la Poliție atunci când cineva se comportă neregulamentar pe autostradă, spre exemplu. Va fi atunci vorba de o națiune
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]