112,413 matches
-
perioadă lungă de bilingvism. În orașe, limba galilor a început să fie abandonată în secolul al II-lea, dar a continuat să fie folosită la țară până la sfârșitul secolului al IV-lea, după unii autori, dar după alții până la sfârșitul secolului al V-lea. Latina a lăsat moștenire francezei multe cuvinte comune latinei clasice și celei populare, dar și multe folosite numai în latina populară, de exemplu > franceza modernă "manger" „a mânca”, > fr. mod. "chaud" „cald”, > fr. mod. "oreille" „ureche”, > fr.
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
și consoanele africate, de exemplu [k] înaintea lui [e] și [i] mai întâi se palatalizează, devenind [k] sau [t], apoi [t͡s] în Galia, unde între două vocale, aceasta se sonorizează: [plajd͡zere] (fr. mod. "plaisir" „plăcere”). În secolul al IV-lea, latina vorbită în jumătatea de nord a Galiei nu mai era identică cu cea vorbită în sudul ei. Galii formau o mulțime de triburi care, în majoritatea lor, vorbeau numeroase varietăți regionale ale limbii galice, probabil reciproc
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
și consoana africată [t͡s], care va evolua în [s]: galică *[t͡sukka] > fr. mod. "souche" „buturugă”. Fărâmițarea teritorială a latinei s-a accelerat după căderea Imperiului Roman de Apus (anul 476) și se poate considera că în secolul al V-lea limba galo-romană era formată, continuându-și evoluția. În secolul al V-lea, partea de nord a Galiei a fost ocupată de franci, care au înființat aici un regat. În anul 486, regele Clovis I al francilor îl
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
t͡sukka] > fr. mod. "souche" „buturugă”. Fărâmițarea teritorială a latinei s-a accelerat după căderea Imperiului Roman de Apus (anul 476) și se poate considera că în secolul al V-lea limba galo-romană era formată, continuându-și evoluția. În secolul al V-lea, partea de nord a Galiei a fost ocupată de franci, care au înființat aici un regat. În anul 486, regele Clovis I al francilor îl învinge pe ultimul reprezentant al autorității romane la Soissons și își extinde
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
numai în jumătatea de nord a Galiei, a contribuit la accentuarea diferențelor dintre dialectele galo-romane din nord, cunoscute sub numele de dialecte "oïl", de cele din sud, numite dialecte "oc". Din acestea din urmă va rezulta limba occitană. Spre sfârșitul secolului al VIII-lea, populația de rând a Galiei nu mai înțelege latina bisericească și apare conștiința faptului că se vorbește o limbă diferită de latină. De aceea, la conciliul din Tours (anul 813), preoților li se impune să predice într-
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
păstrată în scris nu mai este limba latină, ea nu poate fi considerată nici redarea fidelă a limbii vorbite de popor, pentru că aparține clericilor. Aceștia sunt influențați de latina bisericească a epocii și chiar de latina clasică, dat fiind că secolele VIII-IX sunt perioada așa-numitei „renașteri carolingiene”, în care s-a studiat intens latina clasică. Atunci devine latina un izvor important de împrumuturi, care nu va seca în toată istoria limbii franceze (vezi Lexicul limbii franceze, Împrumuturi latinești). În secolul
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
secolele VIII-IX sunt perioada așa-numitei „renașteri carolingiene”, în care s-a studiat intens latina clasică. Atunci devine latina un izvor important de împrumuturi, care nu va seca în toată istoria limbii franceze (vezi Lexicul limbii franceze, Împrumuturi latinești). În secolul al IX-lea se încheie procesul de diferențiere netă a dialectelor din nord, "oïl", de cele din sud, "oc". Între acestea se interpune o grupare de trecere, cea a dialectelor francoprovensale. Dialectele "oïl" sunt la început relativ puțin numeroase și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
trecere, cea a dialectelor francoprovensale. Dialectele "oïl" sunt la început relativ puțin numeroase și formează un ansamblu relativ omogen. Se disting dialectele picard, normand, burgund și unul numit "françois". Această denumire provine din cea pe care o are începând cu secolul al VIII-lea regatul lui Carol cel Mare, Francia, apoi cele ale urmașilor săi: Francia Răsăriteană, Francia de Mijloc și Francia Occidentală. Aceasta din urmă va deveni "France" „Franța”. În interiorul Franciei Occidentale ia naștere în secolul al IX-lea un
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
o are începând cu secolul al VIII-lea regatul lui Carol cel Mare, Francia, apoi cele ale urmașilor săi: Francia Răsăriteană, Francia de Mijloc și Francia Occidentală. Aceasta din urmă va deveni "France" „Franța”. În interiorul Franciei Occidentale ia naștere în secolul al IX-lea un ducat al Franței între Sena și Loara, iar în mod și mai restrâns, este denumită "France" regiunea dintre Sena, Marna și Oise, numită mai târziu Île-de-France. Dialectul din această regiune este numit "françois". Spre sfârșitul secolului
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
secolul al IX-lea un ducat al Franței între Sena și Loara, iar în mod și mai restrâns, este denumită "France" regiunea dintre Sena, Marna și Oise, numită mai târziu Île-de-France. Dialectul din această regiune este numit "françois". Spre sfârșitul secolului al X-lea moare ultimul rege carolingian al Franciei occidentale și este ales rege Hugo Capet, care fondează dinastia Capețienilor și instaurează moștenirea tronului de către primul fiu născut, renunțând la obiceiul de a-și împărți regatul între toți fiii. Hugo
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
mai mică a acestora este de 70%, crescând cu atât mai mult, cu cât locul de origine a textelor este mai aproape de Paris. În primele texte literare, trăsăturile cele mai frecvente sunt cele din vest, mai ales anglo-normande, până la sfârșitul secolului al XII-lea. Din secolul al XIII-lea, trăsăturile picarde devin foarte importante, dar procentajul lor variază de la o specie literară la alta. La Cantilène de Sainte Eulalie" (Cântarea Sfintei Eulalia), considerată primul text literar francez (secolul al IX-lea
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
de 70%, crescând cu atât mai mult, cu cât locul de origine a textelor este mai aproape de Paris. În primele texte literare, trăsăturile cele mai frecvente sunt cele din vest, mai ales anglo-normande, până la sfârșitul secolului al XII-lea. Din secolul al XIII-lea, trăsăturile picarde devin foarte importante, dar procentajul lor variază de la o specie literară la alta. La Cantilène de Sainte Eulalie" (Cântarea Sfintei Eulalia), considerată primul text literar francez (secolul al IX-lea), este scrisă în dialectul walon
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
anglo-normande, până la sfârșitul secolului al XII-lea. Din secolul al XIII-lea, trăsăturile picarde devin foarte importante, dar procentajul lor variază de la o specie literară la alta. La Cantilène de Sainte Eulalie" (Cântarea Sfintei Eulalia), considerată primul text literar francez (secolul al IX-lea), este scrisă în dialectul walon, cu elemente picarde, la fel ca și "La Vie de Saint Léger" (Viața Sfântului Leodegar) (sec. X). "Le Sermon sur Jonas" (Predica despre Iona) (sec. X) este scrisă în dialectul walon, originalul
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
este anglo-normandă. La unii literați se observă diferențe de la o operă la alta în ceea ce privește proporția trăsăturilor dialectale și a celor comune. De exemplu, "Le Jeu de Saint Nicolas" (Jocul Sfântului Nicolae, piesă de teatru) de Jean Bodel (truver de la sfârșitul secolului al XII-lea) prezintă mai multe caracteristici picarde decât "La Chanson des Saisnes" (Cântecul Saxonilor), cântec de gestă al aceluiași autor. Aceeași diferență există între, pe de o parte, "Le Jeu de la feuillée" (Jocul frunzișului) și, pe de altă parte
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
diferență există între, pe de o parte, "Le Jeu de la feuillée" (Jocul frunzișului) și, pe de altă parte " Le Jeu de Robin et de Marion" (Jocul lui Robin și Marion) și poemele lirice ale lui Adam de la Halle (truver din secolul al XIII-lea). În limba vorbită, trăsăturile comune ale dialectelor sunt privilegiate la Paris, unde se întâlnesc călători din diferite regiuni, care caută să folosească cât mai multe elemente de limbă comune. Dialectele sunt percepute ca aparținând aceleiași limbi, după cum
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
o poezie a lui Conon de Béthune reiese disprețul curții regale pentru picardismele truverului. Alt truver, Jacques Bretel (sec. XIII), în poemul "Le Tounoi de Chauvency" (Turnirul din Chauvency), opune "le bon fransoiz" „franceza cea bună” dialectului din Valois. În secolele XII-XIII, domeniul regal se extinde considerabil, cuprinzând provinciile Artois, Normandia, Touraine, Anjou, Poitou, ajungând până la Marea Mediterană prin înglobarea Comitatului de Toulouse. Trăsăturile comune ale dialectelor încep să se răspândească datorită prestigiului idiomului "françois". În limba vorbită, la aceasta contribuie deplasărilor
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
la aceasta contribuie deplasărilor ocazionate de Cruciade și alte mișcări de populație. Limba scrisă comună în curs de formare se răspândește de asemenea, prin intermediul membrilor numeroși ai administrației regale, deoarece începe să fie folosită și în aceasta, alături de latină. În secolul al XII-lea, dar mai ales în cel următor, literatura în franceza veche este apreciată și în afara Franței, mai ales în țările germanice, și se scrie în această limbă și în Anglia, în Flandra (poeme ale lui Baudouin al VIII
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
și [m], acestea din urmă fiind și ele articulate, spre deosebire de pronunțarea modernă: "bon" [bõn], "bonne" [bõnə] „bun, bună”; "mont" [mõnt] „munte”. Exista o singură semiconsoană, [j], provenită din [k] sau [ɡ] intervocalic: > "paiier" > fr. mod. "payer" „a plăti”. Deja în secolul al XII-lea, majoritatea diftongilor devin ascendenți prin deplasarea accentului de pe primul element pe al doilea, după care primul element devine semiconsoană, iar al doilea - vocală silabică. De exemplu, evoluția cuvântului "toile" (scris astfel și astăzi) „pânză” este [toi̯
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
piciorului”. Tot deplasarea de accent afectează și triftongii: "eaue" [ɛa̯u̯ə] > [ɛ̯au̯ə] > fr. mod. "eau" [o] „apă”. Unii diftongi se reduc la o vocală simplă, de exemplu [ai̯] > [ɛ]. Tot în cursul secolului al XII-lea evoluează și unele consoane. [kʷ] / [k] și [gʷ] / [g] se reduc la [k], respectiv [g]: [kʷarre] > [karre] > fr. mod. "carré" [kare] „pătrat”, [gɛrə] > [gɛrə] > fr. mod. "guerre" [gɛːr] „război”. De asemenea, [t͡s] > [s], [d͡
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
cazuri, cazul subiect (CS), pentru funcțiile sintactice de subiect, nume predicativ, atribut adjectival și apoziția subiectului, și cazul regim (CR) pentru celelalte funcții, dar numai la masculin. Substantivele și adjectivele sunt repartizate în trei declinări. Exemple: La sfârșitul perioadei, în secolul al XIV-lea, declinarea dispare cu totul, marea majoritate a cuvintelor păstrând numai forma de la cazul regim. Articolul este o noutate față de latină, dar este mult mai frecventă lipsa articolului decât în limba actuală: "lit ed ostel e pain e
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
viitorul anterior, trecutul anterior, condiționalul trecut, subjonctivul trecut, subjonctivul mai mult ca perfect și infinitivul trecut. Apar deja și forme supracompuse, dar li se cunosc puține ocurențe și nici ulterior nu vor fi folosite frecvent. Pe lângă continuarea împrumuturilor din latină, secolul al X-lea este o scurtă perioadă în care se fac împrumuturi din limba germanică a vikingilor (numiți și normanzi) care ocupă Normandia. În secolul al XII-lea încep să fie îmrumutate cuvinte și din limba arabă, mai întâi în urma
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
puține ocurențe și nici ulterior nu vor fi folosite frecvent. Pe lângă continuarea împrumuturilor din latină, secolul al X-lea este o scurtă perioadă în care se fac împrumuturi din limba germanică a vikingilor (numiți și normanzi) care ocupă Normandia. În secolul al XII-lea încep să fie îmrumutate cuvinte și din limba arabă, mai întâi în urma contactelor cu arabii din Orientul Apropiat și din Spania, apoi prin traducerea în latina medievală a unor opere ale cărturarilor arabi. Această perioadă a fost
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
verbale. Evoluția limbii este influențată de traduceri din juriști romani și din filozofi greci. În același timp se dezvoltă o literatură originală de valoare, precum poeziile lui François Villon, apărând și farsa, specie comică destinată unui public mai puțin instruit. Secolul al XVI-lea, în ciuda frământărilor cauzate de războaiele pentru Italia și de cele interne religioase, între catolici și protestanți, s-a caracterizat printr-un avânt cultural deosebit. Interesul pentru operele din Antichitate, influența Renașterii italiene, răspândirea tiparului inventat în secolul
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Secolul al XVI-lea, în ciuda frământărilor cauzate de războaiele pentru Italia și de cele interne religioase, între catolici și protestanți, s-a caracterizat printr-un avânt cultural deosebit. Interesul pentru operele din Antichitate, influența Renașterii italiene, răspândirea tiparului inventat în secolul anterior, descoperirea Americii au dus la dezvoltarea culturii și au influențat evoluția limbii franceze. Limba latină continuă să fie în declin. Apare o adevărată politică de impunere a limbii franceze, regii continuând să elimine folosirea latinei din domeniul administrativ și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Du Bellay, Ronsard și Michel de Montaigne acceptă ideea ca franceza literară să fie îmbogățită cu cuvinte din acestea, alții, ca Étienne Pasquier sau François de Malherbe, le combat în numele necesității de a avea o limbă literară unitară. Tot în secolul al XVI-lea apar primele descrieri ale lexicului, gramaticii și grafiei limbii franceze: dicționarul francez-latin al lui Robert Estienne (1539); manualul de franceză al englezului John Palsgrave, dedicat lui Henric al VIII-lea al Angliei și prințesei Maria, fiica acestuia
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]