112,413 matches
-
va rămâne și în franceza standard actuală. Încă se mai folosește pronumele demonstrativ neutru "ce" în propoziție incidentă, în construcții care în secolul următor vor fi proscrise: "ce m’a-t-il dit" „mi-a zis el”. În ceea ce privește pronumele interogative, în acest secol impun lingviștii folosirea lui "qui ?" „cine?” ca substitut numai pentru nume de persoane. "Quel ?" „care?” poate fi încă folosit nu numai ca adjectiv, ci și ca pronume, în loc de "lequel": "Quel des trois [...] faut-il que je préfère ?" „Pe care din cei
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Quel ?" „care?” poate fi încă folosit nu numai ca adjectiv, ci și ca pronume, în loc de "lequel": "Quel des trois [...] faut-il que je préfère ?" „Pe care din cei trei să-l prefer?”. Structura modernă a conjugării franceze se definitivează la sfârșitul secolului al XVII-lea. Perfectul compus abia începe să fie folosit în locul perfectului simplu. Gramaticile îl limitează pe primul la acțiunile care au loc cu mai puțin de o zi înainte de momentul vorbirii. Condiționalul trecut este încă rar în secolul al
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
sfârșitul secolului al XVII-lea. Perfectul compus abia începe să fie folosit în locul perfectului simplu. Gramaticile îl limitează pe primul la acțiunile care au loc cu mai puțin de o zi înainte de momentul vorbirii. Condiționalul trecut este încă rar în secolul al XVII-lea în locul subjonctivului mai mult ca perfect cu aceeași valoare, dar îl va înlocui în mare măsură în a doua jumătate a secolului următor. Dacă până atunci negarea simplă a verbului se făcea în principal numai cu negația
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
cu mai puțin de o zi înainte de momentul vorbirii. Condiționalul trecut este încă rar în secolul al XVII-lea în locul subjonctivului mai mult ca perfect cu aceeași valoare, dar îl va înlocui în mare măsură în a doua jumătate a secolului următor. Dacă până atunci negarea simplă a verbului se făcea în principal numai cu negația "ne", în franceza clasică se generalizează folosirea în acest caz a două cuvinte negative, "ne ... pas". În sintaxa propoziției enunțiative, în secolul al XVII-lea
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
doua jumătate a secolului următor. Dacă până atunci negarea simplă a verbului se făcea în principal numai cu negația "ne", în franceza clasică se generalizează folosirea în acest caz a două cuvinte negative, "ne ... pas". În sintaxa propoziției enunțiative, în secolul al XVII-lea se generalizează complet exprimarea subiectului printr-un cuvânt aparte și ordinea subiect + predicat + complement. Mai persistă plasarea pronumelui personal aton cu funcție de complement al unui verb la infinitiv înaintea verbului regent al acestuia: "je te veux guérir
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
de un subiect diferit de cel al verbului regent: "Rends-le moi sans te fouiller" fr. mod. "Rends-le-moi sans que je te fouille" „Dă-mi-l înapoi fără să te scotocesc eu”. În domeniul lexicului, standardizarea este dominată de puriști în secolul al XVII-lea, dar nu și în epoca Luminilor, când spiritul enciclopedic impune mulți termeni de specialitate. Se înmulțesc împrumuturile din engleză, ca o consecință a „anglomaniei”, provocate de admirația intelectualilor francezi pentru instituțiile politice din Anglia. Ediția a V-
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
1798) cuprinde circa 60 de împrumuturi noi din engleză. Revoluția începută în 1789 deschide o perioadă de mari frământări, cu mai multe schimbări de regim politic, care ține până la instaurarea celei de-a III-a Republici în 1870. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, franceza este vorbită de numai circa 3 milioane de locuitori din 28 de milioane. La începutul Revoluției, noul regim este tolerant față idiomurile locale, în numele libertății, existând chiar tendința de a se traduce documentele oficiale ale autorităților
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
clară de impunere a limbii franceze ca limbă națională, cu rolul de a realiza unitatea națiunii. Se ajunge până la instituirea pedepsei cu închisoarea pentru funcționarii publici care redactează documente în alt idiom decât franceza. În Franța exista deja de la sfârșitul secolului al XVII-lea un învățământ obligatoriu, cu care se ocupa biserica, dar o făcea în idiomurile locale acolo unde se vorbeau acestea. În timpul Revoluției, învățământul public devine laic și se decretează că trebuie să se predea peste tot limba franceză
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
a legii propuse de ministrul învățământului Jules Ferry. Aceasta instituie învățământul primar public, laic, gratuit și obligatoriu numai în limba franceză. În acest fel se ajunge ca practic toți locuitorii să cunoască franceza, cu prețul înăbușirii idiomurilor locale. La începutul secolului al XX-lea, în școlile, autobusele și alte locuri publice din Bretania se putea vedea inscripția „Interzis vorbitul în bretonă și scuipatul pe jos”. În școli, copiii erau pedepsiți dacă vorbeau bretona. Totuși, idiomurile locale nu dispar. În acea perioadă
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
a impus pe tot teritoriul Franței și în țările francofone, ea nu se vorbește la fel în toate regiunile. Variantele regionale ale francezei sunt influențate de trăsături ale idiomurilor locale chiar în vorbirea celor care nu le mai cunosc. În secolul al XIX-lea, franceza se răspândește și în lume prin extinderea imperiului colonial francez în Africa, Asia de Sud-Est și Oceania, în cadrul unei pretinse „misiuni civilizatoare” a Franței. Începând cu anii 1960, când coloniile Franței devin state independente, franceza rămâne limba oficială
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
documentele de interes public, dar respectarea sa nu poate fi urmărită, pentru că nu prevede sancțiuni. În Québec, deși nu este stat suveran, este totuși în vigoare "Carta limbii franceze" din 1977, conform căreia franceza este limba oficială a provinciei. În secolul al XX-lea, concepția despre idiomurile locale se schimbă treptat. Lingviștii și, sub influența lor, o parte tot mai mare din opinia publică nu le mai consideră inferioare limbii franceze. De exemplu, idiomurile altele decât franceza vorbite tradițional pe teritoriul
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
și, sub influența lor, o parte tot mai mare din opinia publică nu le mai consideră inferioare limbii franceze. De exemplu, idiomurile altele decât franceza vorbite tradițional pe teritoriul Franței pot fi predate în învățământul de stat. Revoluționarii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea fiind burghezi instruiți în franceza clasicismului, normele gramaticale și ortografia rămân cele fixate în secolele XVII-XVIII. Doar lexicul suferă schimbări. Dintre multele cuvinte și sensuri noi, unele sunt actuale și în prezent în domeniul politicii: "Assemblée nationale
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
franceze. De exemplu, idiomurile altele decât franceza vorbite tradițional pe teritoriul Franței pot fi predate în învățământul de stat. Revoluționarii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea fiind burghezi instruiți în franceza clasicismului, normele gramaticale și ortografia rămân cele fixate în secolele XVII-XVIII. Doar lexicul suferă schimbări. Dintre multele cuvinte și sensuri noi, unele sunt actuale și în prezent în domeniul politicii: "Assemblée nationale" „Adunare națională”, "antipopulaire" „antipopular”, "pacte républicain" „pact republican”, „tricolore” „(drapel) tricolor” etc. Tot atunci au fost adoptate unitățile
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
în prezent în domeniul politicii: "Assemblée nationale" „Adunare națională”, "antipopulaire" „antipopular”, "pacte républicain" „pact republican”, „tricolore” „(drapel) tricolor” etc. Tot atunci au fost adoptate unitățile de măsură din actualul sistem internațional împreună cu denumirile lor: "mètre", "kilogramme" etc. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, odată cu venirea romantismului, apoi a realismului și a naturalismului în literatură, se creează o discrepanță între normele lingvistice tradiționaliste predate în școală și limba literaturii, care caută să redea registre de limbă variate: pe cel familiar, pe
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
registre de limbă variate: pe cel familiar, pe cel popular și chiar argoul. În același timp, dezvoltarea intensă a științelor duce la îmbogățirea lexicului cu cuvinte de specialitate vehiculate de lucrări de popularizare, ziare și reviste, dicționarele epocii. În cursul secolului al XX-lea, literatura se eliberează din ce mai mult de normele lingvistice clasice și prezintă un spectru foarte larg și variat de folosire a limbii. În varianta vorbită a registrului curent, și mai ales în varianta sa scrisă, precum și
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
ne": "il mange pas" în loc de "il ne mange pas" „(el) nu mănâncă”, ceea ce nu este acceptat de standard. În ceea ce privește lexicul, fenomenul principal este îmbogățirea sa prin mijloace interne și externe, dintre acestea distingându-se împrumuturile din engleză (2.150 în secolul al XX-lea, dintr-un total de circa 2.500).
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
arabo-islamice de sub tutela Ocidentului care de mai bine de două sute de ani deține hegemonia culturală și se impune ca „unic model de progres și civilizație”. Inițiativa fondării acestei discipline vine ca urmare a atacului cultural îndreptat de Occident începând cu secolul al XIX-lea și instaurarea colonialismului. Acest atac s-a manifestat prin impunerea culturii franceze în zona Maghrebului arab și distrugerea școlilor de limbă arabă. Influență vestică persistă, ba chiar se intensifică după obținerea independenței astfel încât elită intelectuală arabă este
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
piatră de temelie în formarea conștiinței și civilizației europene. Hanafi distinge cinci etape principale în formarea conștiinței culturale europene pe care le prezintă dintr-o perspectivă istorică: mării părinți ai bisericii și scolastica (reprezentanți Augustin și Toma d’Aquino, din secolul I până în secolul al XIV-lea), reforma religioasă și Renașterea (secolele al XV-lea și al XVI-lea), raționalismul și iluminismul (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), pozitivismul și știința (secolul al XIX-lea), iar ultima fază este
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
în formarea conștiinței și civilizației europene. Hanafi distinge cinci etape principale în formarea conștiinței culturale europene pe care le prezintă dintr-o perspectivă istorică: mării părinți ai bisericii și scolastica (reprezentanți Augustin și Toma d’Aquino, din secolul I până în secolul al XIV-lea), reforma religioasă și Renașterea (secolele al XV-lea și al XVI-lea), raționalismul și iluminismul (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), pozitivismul și știința (secolul al XIX-lea), iar ultima fază este reprezentată de existențialismul
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
cinci etape principale în formarea conștiinței culturale europene pe care le prezintă dintr-o perspectivă istorică: mării părinți ai bisericii și scolastica (reprezentanți Augustin și Toma d’Aquino, din secolul I până în secolul al XIV-lea), reforma religioasă și Renașterea (secolele al XV-lea și al XVI-lea), raționalismul și iluminismul (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), pozitivismul și știința (secolul al XIX-lea), iar ultima fază este reprezentată de existențialismul secolului XX. Marile curente de gandire din Europa
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
prezintă dintr-o perspectivă istorică: mării părinți ai bisericii și scolastica (reprezentanți Augustin și Toma d’Aquino, din secolul I până în secolul al XIV-lea), reforma religioasă și Renașterea (secolele al XV-lea și al XVI-lea), raționalismul și iluminismul (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), pozitivismul și știința (secolul al XIX-lea), iar ultima fază este reprezentată de existențialismul secolului XX. Marile curente de gandire din Europa sunt prezentate pe larg, astfel: iluminismul german, italian, englez, american, francez
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
reprezentanți Augustin și Toma d’Aquino, din secolul I până în secolul al XIV-lea), reforma religioasă și Renașterea (secolele al XV-lea și al XVI-lea), raționalismul și iluminismul (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), pozitivismul și știința (secolul al XIX-lea), iar ultima fază este reprezentată de existențialismul secolului XX. Marile curente de gandire din Europa sunt prezentate pe larg, astfel: iluminismul german, italian, englez, american, francez și rus și contribuția filozofilor europeni la realizarea revoluției și trecerii
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
al XIV-lea), reforma religioasă și Renașterea (secolele al XV-lea și al XVI-lea), raționalismul și iluminismul (secolele al XVII-lea și al XVIII-lea), pozitivismul și știința (secolul al XIX-lea), iar ultima fază este reprezentată de existențialismul secolului XX. Marile curente de gandire din Europa sunt prezentate pe larg, astfel: iluminismul german, italian, englez, american, francez și rus și contribuția filozofilor europeni la realizarea revoluției și trecerii de la monarhie absolută la monarhie de tip iluminist care promovează valori
Hassan Hanafi () [Corola-website/Science/331736_a_333065]
-
este un monument istoric din București (cod ), situat pe Calea Victoriei, nr. 115. Imobilul a fost construit în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, fiind, conform istoricului Ion Bulei, una dintre casele celor înstăriți care începeau să marcheze imaginea orașului București, altele exemple fiind Casa Lahovary și Casa Vernescu (Calea Victoriei nr. nr. 133). După ce a fost cumpărată de Grigore Constantinescu-Monteoru (n.
Casa Monteoru () [Corola-website/Science/331759_a_333088]
-
The Influence of Șea Power Upon History: 1660-1783 este o carte scrisă de către Alfred Thayer Mahan în anul 1890 despre istoria confruntărilor navale. Cartea detaliază rolul puterii navale în secolul al XVII-lea și secolul al XVIII-lea, și discută diverși factori necesari pentru a sprijini și a obține superioritatea navală maritimă, cu accent pe ce anume se impune pentru a avea cea mai mare și cea mai puternică flotă
The Influence of Sea Power upon History () [Corola-website/Science/331790_a_333119]