KorAP: Find »[drukola/base=absurd & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...55 >

1,361 matches

Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906

îl numește "adevăr" și "mântuire". Există deci la bază și în această definiție a absurdului o aprobare. Dacă admitem că toată forța acestei noțiuni rezidă în modul în care ea intră în conflict cu speranțele noastre elementare, dacă simțim că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimți, vedem atunci că la Șestov el și-a pierdut adevăratul chip, caracterul său omenesc și relativ, spre a intra într-o eternitate incomprehensibilă și totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
dacă simțim că absurdul pretinde, pentru a exista, refuzul nostru de a consimți, vedem atunci că la Șestov el și-a pierdut adevăratul chip, caracterul său omenesc și relativ, spre a intra într-o eternitate incomprehensibilă și totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu poate exista decât într-un univers al omului. Din clipa în care noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
incomprehensibilă și totodată satisfăcătoare. Dacă absurdul există, el nu poate exista decât într-un univers al omului. Din clipa în care noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență pe care omul o constată fără să consimtă la ea. Lupta este eludată. Omul asimilează absurdul și, în această comuniune, îi nimicește acel caracter esențial care este opoziție, sfâșiere și divorț. Saltul acesta este o

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
noțiunea de absurd se transformă într-o trambulină pentru eternitate, ea nu mai are nici un raport cu luciditatea umană. Absurdul nu mai este acea evidență pe care omul o constată fără să consimtă la ea. Lupta este eludată. Omul asimilează absurdul și, în această comuniune, îi nimicește acel caracter esențial care este opoziție, sfâșiere și divorț. Saltul acesta este o eschivă. Șestov, care citează cuvintele lui Hamlet: The time is out of joint, o face cu un fel de speranță sălbatică

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
rațiunea este zadarnică, dar există ceva dincolo de rațiune. Pentru un spirit absurd, rațiunea este zadarnică și nu mâi există nimic dincolo de rațiune. Acest salt poate, cel puțin, să ne lămurească și mai bine asupra adevăratei naturi a absurdului. Știm că absurdul constă într-un echilibru, că-l aflăm, înainte de orice, într-o comparație, și nu în termenii acestei comparații. Șestov însă mută toată greutatea asupra unuia din termeni, distrugând astfel echilibrul. Setea noastră de a înțelege, nostalgia noastră de absolut nu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
în măsura în care noi putem înțelege și explica multe lucruri. Zadarnic negăm în mod absolut rațiunea. Ea are domeniul său propriu, acela al experienței umane, în care este eficace. Iată de ce vrem ca totul să ne fie limpede. Dacă nu izbutim, dacă absurdul ia naștere cu acest prilej, lucrul se întâmplă tocmai datorită întâlnirii dintre această rațiune eficace, dar limitată, și iraționalul ce renaște întruna. Or, când Șestov se mânie împotriva unei afirmații hegeliene de tipul: "Mișcările sistemului solar se efectuează conform unor

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
trecută, se întorc împotriva lor însele, dând naștere absurdului. Sau, de asemenea, ele pot fi legitime pe planul descrierii, fără ca aceasta să însemne că sunt adevărate pe planul explicației. Totul este sacrificat astfel iraționalului, și exigența de claritate fiind escamotată, absurdul dispare o dată cu unul din termenii comparației. Omul absurd, dimpotrivă, nu procedează la această nivelare. El recunoaște lupta, nu disprețuiește câtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul. Cuprinde astfel cu privirea toate datele experienței, nefiind cituși de puțin dispus să facă

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
sacrificiu cerut de Ignațiu de Loyola, acela de care Dumnezeu se bucură cel mai mult: "sacrificiul intelectului". Acest efect al "saltului" e ciudat, dar nu trebuie să ne mai surprindă. El face din absurd criteriul lumii de dincolo, câtă vreme absurdul nu-i decât un reziduu al experienței din această lume. "Pentru credincios, spune Kierkegaard, eșecul său este și triumful său." Scopul meu nu este să mă întreb de care emoționantă învățătură se leagă această atitudine. Eu nu am a mă

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
zadarnică. Dar dacă asupra acestui punct poate să nu se înșele în judecata sa, nu la fel stau lucrurile când neagă. Strigătului său de revoltă îi ia locul o adeziune nebunească și iată-l ajuns în situația de a ignora absurdul ce-l lumina până atunci și de a diviniza singura certitudine care-i mai rămâne, iraționalul. Important nu este să te vindeci, îi spunea abatele Galiani doamnei d Epinay, ci să trăiești cu bolile pe care le ai. Kierkegaard vrea

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
poate fi dovedit. Kierkegaard însuși ne dezvăluie drumul pe care l-a urmat. Nu vreau să sugerez aici nimic, dar cum am putea să nu descifrăm în operele sale semnele unei mutilări aproape voluntare a sufletului, în fața mutilării consimțite în legătură cu absurdul? Este laitmotivul Jurnalului. "Mi-a lipsit tocmai bestialitatea, care, și ea, face parte din destinul omenesc... Dați-mi un trup." Și mai departe: Oh, mai cu seamă în prima mea tinerețe, ce n-aș fi dat să fiu bărbat măcar

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
văd rațiunea suficientă pentru a renunța la el. Nimic mai profund, de exemplu, decât afirmația lui Kierkegaard, după care disperarea nu e un fapt, ci o stare: însăși starea păcătosului. Căci păcatul este ceea ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conștient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noțiunea va deveni mai limpede dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu.5 Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
ci o stare: însăși starea păcătosului. Căci păcatul este ceea ce-l îndepărtează pe om de Dumnezeu. Absurdul, care este starea metafizică a omului conștient, nu duce la Dumnezeu. Poate că noțiunea va deveni mai limpede dacă voi risca următoarea enormitate: absurdul este păcatul fără Dumnezeu.5 Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Știu pe ce se întemeiază ea, pe acest spirit și pe această lume ce se încruntă clipă de clipă, fără să se poată îmbrățișa. Eu

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
ale eternității. Spiritul absurd e mai puțin norocos. Pentru el, lumea nu-i nici chiar atât de rațională și nici chiar atât de irațională: ea nu-i decât absurdă. Pentru Husserl rațiunea nu mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațât de departe. Pentru el, această limită

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
rațiunea nu mai are, în cele din urmă, limite. Absurdul, dimpotrivă, îi fixează limitele, de vreme ce ea este neputincioasă să-i calmeze spaima. Kierkegaard, pe de altă parte, afirmă că o singură limită e de-ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațât de departe. Pentru el, această limită vizează doar ambițiile rațiunii. Tema iraționalului, așa cum este ea concepută de existențialiști, este aceea a rațiunii care se întunecă și se eliberează negându-se. Absurdul, în schimb, e rațiunea lucidă care

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
ajuns pentru a o nega. Dar absurdul nu merge ațât de departe. Pentru el, această limită vizează doar ambițiile rațiunii. Tema iraționalului, așa cum este ea concepută de existențialiști, este aceea a rațiunii care se întunecă și se eliberează negându-se. Absurdul, în schimb, e rațiunea lucidă care-și constată limitele. La capătul acestui drum dificil, omul absurd își recunoaște adevăratele sale rațiuni. Comparând exigența sa cea mai profundă cu ceea ce i se propune, el simte dintr-o dată că alta e calea

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
polemice. Dar nu astfel le-a simțit el. Adevărul lor, acela de a nu fi niciodată satisfăcute, trebuie păstrat până la capăt Omul absurd refuză învățătura. Raționamentul meu vrea să rămână credincios evidenței care i-a dat naștere. Această evidență e absurdul. E divorțul între spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie. Kierkegaard suprimă nostalgia mea, iar Husserl pune ordine în univers. Nu asta așteptam. Problema era de a trăi

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
pune ordine în univers. Nu asta așteptam. Problema era de a trăi și de a gândi în ciuda acestor sfâșieri, de a ști dacă trebuie să accepți sau să refuzi. Nu poate fi vorba de a ascunde evidența, de a suprima absurdul negând unul din termenii ecuației sale. Trebuie să știm dacă se poate trăi astfel sau dacă logica ne obligă să murim. Nu mă interesează sinuciderea filosofică, ci sinuciderea pur și simplu. Vreau s-o purific de conținutul ei de emoții

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
uman, constă tocmai în faptul că s înt conștient de el. Dacă vreau, așadar, să-l mențin, nu o pot face decât printr-o conștiință perpetuă, mereu reînnoită, mereu încordată. Iată ce trebuie să rețin pentru moment. În această clipă, absurdul, atât de evident și totodată atât de greu de cucerit, intră în viața unui om, regăsindu-și patria. Spiritul mai poate încă părăsi calea știută și anevoioasă a efortului lucid. Calea aceasta duce acum în viața cotidiană, în lumea anonimatului

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
mai bine trăită, cu cât nu va avea nici un sens. A trăi o experiență, un destin, înseamnă a-l accepta în întregimea lui. Or, nu vom trăi acest destin, știindu-l absurd, dacă nu vom face totul pentru a menține absurdul revelat de conștiință. A nega unul din termenii opoziției prin care acesta trăiește înseamnă a i te sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul experienței individuale. A trăi înseamnă a

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
A nega unul din termenii opoziției prin care acesta trăiește înseamnă a i te sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul experienței individuale. A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul. A-l face să trăiască înseamnă, înainte de orice, a-l privi. Spre deosebire de Euridice, absurdul nu moare decât când îți întorci fața de la el. Astfel, una din puținele poziții filosofice coerente este revolta. Ea este o confruntare perpetuă a omului și

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
sustrage. A aboli revolta conștientă înseamnă a eluda problema. Tema revoluției permanente se mută astfel pe planul experienței individuale. A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul. A-l face să trăiască înseamnă, înainte de orice, a-l privi. Spre deosebire de Euridice, absurdul nu moare decât când îți întorci fața de la el. Astfel, una din puținele poziții filosofice coerente este revolta. Ea este o confruntare perpetuă a omului și a propriei sale ignorante. Este exigența unei imposibile transparențe. Ea pune lumea sub semnul

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-l presupune. Sinuciderea, ca și saltul, este acceptarea la limita ei. Totul a fost consumat, omul reintră în istoria sa esențială. El își descoperă viitorul, unicul și înspăimântătorul său viitor, și se aruncă într-însul. În felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl târăște cu sine în aceeași moarte. Dar eu știu că, pentru a se menține, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conștiința și totodată refuzul morții. Este, la extrema limită a ultimului gând al condamnatului

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
reintră în istoria sa esențială. El își descoperă viitorul, unicul și înspăimântătorul său viitor, și se aruncă într-însul. În felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl târăște cu sine în aceeași moarte. Dar eu știu că, pentru a se menține, absurdul nu se poate rezolva. El se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conștiința și totodată refuzul morții. Este, la extrema limită a ultimului gând al condamnatului la moarte, șiretul de pantofi pe care, în ciuda a toate, acesta îl zărește la câțiva metri

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
CONTRARE RENUNȚĂRII. DIMPOTRIVĂ, LE ÎNSUFLEȚEȘTE TOT CE-I IREDUCTIBIL ȘI PASIONAT ÎNTR-O INIMĂ OMENEASCĂ. TREBUIE SĂ MURIM NEÎMPĂCAȚI ȘI NU DE BUNĂVOIE. SINUCIDEREA ESTE O IGNORARE. OMULUI ABSURD NU-I RĂMÂNE DECÂT SĂ EPUIZEZE TOTUL ȘI SĂ SE EPUIZEZE. ABSURDUL ESTE ÎNCORDAREA LUI EXTREMĂ, ACEEA PE CARE O MENȚINE NEÎNCETAT PRINTR-UN EFORT SOLITAR, CĂCI EL ȘTIE CĂ PRIN CONȘTIINȚA ȘI PRIN REVOLTA SA DE FIECARE ZI DEPUNE MĂRTURIE DESPRE SINGURUL SĂU ADEVĂR: SFIDAREA. IATĂ PRIMA CONSECINȚĂ. Dacă mă mențin

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
mi-ar fi dată de către o ființă superioară. Am pierdut simțul ierarhiei. Nu pot avea despre libertate decât concepția prizonierului sau a individului modern în cadrul statului. Singura pe care o cunosc este libertatea de spirit și de acțiune. Or, dacă absurdul îmi anihilează toate șansele de libertate eternă, în schimb el îmi redă și îmi exaltă libertatea de acțiune. Privațiunea de speranță și de viitor înseamnă o creștere a disponibilității omului. Înainte de a întâlni absurdul, omul cotidian trăiește cu un scop

[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]