1,632 matches
-
o mască, aspect care, în imaginarul colectiv, a asociat rolului de actor ideea de disimulare. În spațiul occidental, femeile vor fi acceptate ca actrițe abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Începînd cu secolul al XVII-lea, accepțiile noțiunilor "actor" și "personaj" se diferențiază, termenul actor desemnîndu-l strict pe artistul care interpretează pe scenă un personaj dintr-o piesă de teatru. Supus indicațiilor scenice date de regizor, actorul este în același timp elementul central care face posibil însuși
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de gramaticile normative, ca fiind corecte și cele incorecte. V. gramaticalitate, normă. CHOMSKY 1966; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. CC ALTERITATE. Pentru scolastici, alteritatea reprezenta ceea ce aparține lumii externe în raport cu subiectul, fiind astfel opusul identității constituite de subiectivitate. În această accepție, alteritatea era de fapt ceea ce s-a numit mai tîrziu non-eu. Ca derivat al latinescului alter, cuvîntul alteritate sugerează semnificația de "stare sau caracter de a fi altceva", care este în concordanță cu acest conținut, dar Hegel i-a atribuit
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
non-eu. Ca derivat al latinescului alter, cuvîntul alteritate sugerează semnificația de "stare sau caracter de a fi altceva", care este în concordanță cu acest conținut, dar Hegel i-a atribuit valoarea specială de manifestare a ideii absolute în afară de sine. Această accepție dată de Hegel noțiunii "alteritate" presupune că, deși este ceva exterior, alteritatea nu este totuși ceva lipsit de relație cu elementul de raportare, față de care se plasează în afară ca ceva distinct. Plecînd de aici, lingvistul Eugen Coșeriu consideră alteritatea
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
comunicare într-o lume dată) și substanța conținutului (punerea în raport a lumii exterioare cu facultatea de a vorbi). Conținutul este analizat în dicționare și în semantica tradițională ca posibilitate de descompunere a unei expresii în mai multe semnificații sau accepții, deci pentru potențialul polisemic. Conținutul se manifestă însă și la nivelul enunțurilor, unde nu mai interesează conținutul lexical, strict denotativ al cuvintelor, ci conținutul locutiv, ilocutiv, modal, afectiv, deci pragmatic. Mai tîrziu, în Franța, analiza discursului se constituie într-o
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
împrumută de la analiza conținutului etapele după care se realizează (constituirea inductivă a unui corpus de documente, urmată de lectura, clasificarea și interpretarea acestuia). De asemenea, ambele se bazează pe numeroase surse teoretice comune. Spre deosebire de analiza discursului, însă, analiza conținutului, în accepția sa tradițională, minimalizează importanța lingvisticii. Contrar analizei de conținut, analiza discursului este interesată de concepte, de lingvistică și de organizarea narativă a discursurilor orale sau scrise pe care le analizează. Dacă, pentru analiza conținutului, discursul este o reflectare a realității
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cantității" și "recunoaștere a valorii sau a importanței"), a n a l i z a d i s c u r s u l u i are în vedere pe cea cu sfera mai largă (adică prima), însă într-o accepție cu determinări subiective, bazate pe o atitudine de mulțumire sau de insatisfație în legătură cu ceva, atitudine care domină orientarea unor enunțuri sau a discursului în întregime. Ca atare, această analiză ar trebui să stabilească mărcile (și eventuala lor ierarhie și clasificare
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
oricăruia dintre actanții verbului (predicat), adică subiectului ori determinanților completivi și circumstanțiali. În epoca actuală, argumentul reprezintă, în literatură, rezumatul unei piese de teatru sau al unui roman în care se precizează firul director al intrigii și scopul. Cu această accepție, termenul argument se aplică unui text (discurs) care aduce în atenție elementele principale ale acțiunii ce-și vor găsi dezvoltarea în opera care este astfel anunțată. În mod obișnuit, prin argument se înțelege mijlocul sau premisa pe care se sprijină
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
amintit pentru a ilustra funcționarrea cuvîntului cu semnificația definită etc. Astfel, intrarea într-un dicționar (cuvîntul-titlu) este în afara discursului și reprezintă nivelul metalingvistic, adică cel în care uzul codului este aplicat reflexiv, la un element al codului însuși. Într-o accepție extinsă, autonimia este situația creată prin explicarea sau prin precizarea în legătură cu o formă lingvistică (un fonem, un morfem, un lexem, o sintagmă), care are un comportament sintactic și semantic specific. De multe ori, mai ales în discursul dialogic, apar replici
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
nu este în mod necesar și periferică, în vreme ce una periferică este întotdeauna dominată. V. configurație, discurs. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN CLIȘEU. Repetarea mecanică, lipsită de interes și de spirit inventiv, a unui model, este considerată clișeu sau șablon. Cu o accepție relativ similară circulă și termenii stereotipie și stereotipism, definiți, în sens restrîns, ca repetarea mecanică a unei forme, ca urmare a lipsei de originalitate, prin care se pierde prospețimea formulării și se banalizează exprimarea. Este demn de observat că parametrul
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
valorile modale cu cele temporale (conjunctivul dezvoltînd un sens de viitor), pe cînd verbele de aserțiune ca a zice sau a afirma nu impun limite atît de stricte în realizarea temporalității completivei. În lingvistica europeană, termenul concordanță are, pe lîngă accepția anterior prezentată, cel puțin două alte semnificații, una funcțională în descrierea nivelului morfologic, iar alta vizînd domeniul lexical, și, prin extindere, analiza discursului. Orice ajustare a morfemelor specifice categoriilor gramaticale ale unui cuvînt în raport cu morfemele altui cuvînt, cu care intră
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
verbul predicat în raport cu subiectul său). Gramaticile românești au consacrat pentru a reda acest concept termenul acord, cu precizarea că fenomenul pe care-l vizează se constituie în principiu de organizare sintactică (frastică sau suprafrastică), ce asigură coerența comunicativă, constînd, în accepția Valeriei Guțu-Romalo, în "reiterarea, în diverse puncte ale enunțului, a unei informații gramaticale prin mijloace morfologice". Concordanța lexicală, în schimb, este definită ca instrument de lucru sau de studiu, care cuprinde fie un tabel alfabetic de cuvinte din Biblie, însoțite
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
persoanele legate de evenimentul enunțiativ. Caracterul indispensabil al acestora este justificat în primul rînd de unicitatea tipului de referință pe care îl asigură, făcînd trimiterea la o persoană chiar în absența cunoașterii numelui acesteia, acționînd ca operatori de individualizare (în accepția lui Jean Claude Pariente), ce reperează individualul, dar nu-i enunță individualitatea. V. actualizare, ambreior, anaforă, enunțare, referință, subiectivitate. JESPERSEN 1922; JAKOBSON 1963; BENVENISTE 1966; PARIENTE 1973; LYONS 1980; KLEIBER 1986; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DSL 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
încît, la imperfect, de exemplu, reprezentarea timpului implicat ca fiind conversiunea incidenței în decadență este la originea reprezentării ei descendente. V. ascendență, aspect, incidență. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. RN DESCRIERE. Cuvîntul descriere face parte din metalimbă și are mai multe accepții. Pe terenul lingvisticii, are semnificația de "reprezentare structurală a frazelor unui discurs, a morfemelor ce alcătuiesc frazele, a fonemelor ce alcătuiesc morfemele, a regulilor de combinare a morfemelor etc." Semnificația aceasta este însă derivată și colaterală, fiindcă în mod obișnuit
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Ferdinand de Saussure, diacronia este unul dintre punctele de vedere ce se pot adopta în studiul limbii, atunci cînd faptele de limbă sînt analizate în succesiunea lor și în schimbarea lor de la un moment la altul al istoriei. Cu această accepție, diacronia este o disciplină lingvistică, dar denumește și caracterul faptelor lingvistice considerate în evoluția lor în timp, situație în care ele se opun sincroniei. Din perspectiva evoluției diacronice, sincronia, punînd în lumină organizarea internă a fenomenelor lingvistice dintr-o anumită
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
2002. RN DIALECTICĂ. În înțeles etimologic, cuvîntul dialectică înseamnă "discuție, conversație cu cineva", de unde s-a ajuns la accepțiunea de formă particulară de dialog între doi parteneri, ale căror schimburi de opinii sînt orientate spre cercetarea metodică a adevărului. Această accepție a dialecticii, ca artă de a construi o cunoștință adevărată, este atribuită în mod deosebit lui Socrate, care folosea metoda de argumentare sub formă de dialog realizat prin întrebări și răspunsuri. Ulterior, Aristotel a considerat "dialectica" o artă a argumentării
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de opinii) și începutul altui schimb. Prin dialog se înțelege uneori ideea unui schimb de opinii cu scopul de a se ajunge la un consens, în caz contrar, acest schimb fiind apreciat ca un "fals dialog". Aceasta este însă o accepție restrînsă care se poate atribui termenului și nu are relevanță deosebită pentru analiza discursului. În cadrul dialogului, intervenția, intrarea în discuție a unuia dintre participanți (interlocutori), reprezintă o unitate monologică care este compusă din acte de vorbire. Prin urmare, dialogul este
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
unui punct de convergență "umanist", concretizat într-un obiect de studiu aparte, care să includă și individul ca sursă a limbii, obiect numit discurs și definit, în linii generale, ca limbă asumată de vorbitor într-o circumstanță anume; cu această accepție distribuționalismul a valorificat conceptul "discurs" în formularea propriei teorii, cu semnificația de "unitate superioară frazei". Mult mai devreme, însă, în cultura europeană, prin direcția retorică și filozofică ori religioasă, discursul a deținut rolul de construcție lingvistică persuasivă, realizată după o
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a discursului, individualizabil printr-o organizare specifică, dar care, pentru a deveni discurs, trebuie să circumscrie condițiile de producere a interacțiunii comunicative. Sistematizînd ideile divergente din știința limbii, P. Charaudeau și D. Maingueneau arată că discursul cunoaște o multitudine de accepții, relevate prin raportare la alte entități lingvistice, cum ar fi fraza (discursul obținîndu-se prin adiția frazelor), enunțul, limba ca sistem (discursul suprapunîndu-se parțial conceptului de "vorbire" ca act individual). Pe de altă parte, E. Benveniste situează discursul în opoziție cu
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
act individual). Pe de altă parte, E. Benveniste situează discursul în opoziție cu povestirea (récit și histoire), arătînd că aceasta constituie gradul zero al enunțării, prin aparenta absență a vocii auctoriale, pe cînd discursul presupune coprezența interlocutorilor implicați; cu această accepție se produce deja o specializare a termenului discurs, care se individualizează în cîmpul conceptual al științei limbii cu accepțiunea de activitate enunțiativă în relație cu actori sociali, aflați, de regulă, într-un cadru instituțional. Cu această accepție, P. Charaudeau și
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
implicați; cu această accepție se produce deja o specializare a termenului discurs, care se individualizează în cîmpul conceptual al științei limbii cu accepțiunea de activitate enunțiativă în relație cu actori sociali, aflați, de regulă, într-un cadru instituțional. Cu această accepție, P. Charaudeau și D. Maingueneau identifică mai multe trăsături ale discursului: a) Discursul presupune o organizare transfrastică, orice unitate a limbii care comunică un mesaj coerent, putînd avea calitatea de discurs (un proverb, o propoziție, o frază, un substitut de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
de o parte, efectul pe care îl are în intenție subiectul comunicării și tinde să-l producă asupra destinatarului și, pe de altă parte, ceea ce subiectul care interpretează resimte efectiv și ceea ce construiește sau reconstruiește în maniera sa. În această accepție, este evident că efectul produs nu coincide în mod necesar cu efectul vizat. Se înțelege astfel cum, într-un model de discurs cu spațiu dublu - extern și intern -, care indică dubla dimensiune, explicită și implicită a discursului, același act de
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
formație discursivă desemnează orice ansamblu de enunțuri circumscrise social și istoric care se poate raporta la o identitate enunțiativă: discurs politic, discurs științific, discurs religios, discurs administrativ, discurs publicitar etc. Maniera de a înțelege formația discursivă oscilează însă între o accepție contrastivă, unde fiecare component este apreciat ca fiind ceva autonom pus în relație cu altele, și o accepție interdiscursivă, potrivit căreia formația nu se constituie și nu se menține decît în întregime. Datorită acestei imprecizii conceptuale, pe care a fost
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
enunțiativă: discurs politic, discurs științific, discurs religios, discurs administrativ, discurs publicitar etc. Maniera de a înțelege formația discursivă oscilează însă între o accepție contrastivă, unde fiecare component este apreciat ca fiind ceva autonom pus în relație cu altele, și o accepție interdiscursivă, potrivit căreia formația nu se constituie și nu se menține decît în întregime. Datorită acestei imprecizii conceptuale, pe care a fost construit, și datorită unei definiri nesatisfăcătoare, termenul formație discursivă nu a putut deveni operant în a n a
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
accepțiuni specifice. În lingvistica postsaussureană, s-a dezvoltat, de altfel, un curent de gîndire (funcționalismul) care susține că studierea unei limbi reprezintă în primul rînd stabilirea funcțiilor pe care diferite elemente ale limbii le au în comunicare. Cea mai răspîndită accepție a termenului funcție în analiza lingvistică ține de gramatică, clasele morfologice și raporturile sintactice fiind caracterizate sau determinate prin faptul că o unitate lingvistică poate avea sau are o valoare ce rezultă din relația cu altă unitate în interiorul unei structuri
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sau numai în virtutea unor trăsături formale, dar G. W. Leibniz a considerat că reprezintă ceea ce face ca o realitate să întrunească nu numai tipul specific (în care se poate încadra), ci și o existență singulară, concretă și distinctă. Cu această accepție, principiul individuației stabilește cînd două elemente pot fi considerate ca fiind entități distincte și cînd se cuprind în aceeași entitate. În acest mod, se poate determina, de exemplu, dacă anumite variante fonetice reprezintă aceeași formă de cuvînt și, prin urmare
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]