1,827 matches
-
În epoca În care fabricarea artificialului și a nevăzutului a fost perfecționată la fel de bine ca bomba de ultimă oră, nu s-a inventat nimic mai bun decît fotografia pe computer pentru a fixa resturile unei națiuni ce se destramă În antiteză cu filmul lui Griffith, pierzîndu-și podurile, musulmanii și televiziunea, devenind iluzie, și asta prin simplă apăsare pe buton. De mare forță finalul, cu mimii.” (Claire Clouzot, citat Îmbunătățit) Așa spun criticii de film, enciclopediile, astrele. Astrele despre vipuri: „A suferit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
În operele literare, anacolutul este folosit adesea ca mijloc de caracterizare a unor personaje. Exemplu: " Eu, dom*judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn atunci cu birja...” ( I.L.Caragiale- Justiție) Antiteza reprezintă figura de stil care constă în opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situații, menite să se reliefeze reciproc. Exemplu : "Ea un înger ce se roagăEl un demon ce visează; Ea o inimă de aur - El un suflet apostat
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
spre sublim, ca și frumosul artistic. Dacă frumosul înseamnă echilibru, urâtul, ca și sublimul, reprezintă dezechilibrul. Dar, în timp ce sublimul este un dezechilibru pozitiv, tinzând spre valorile majore, urâtul se caracterizează printr-un dezechilibru negativ.Trăsăturile urâtului pot fi definite prin antiteză cu cele ale frumosului. Astfel, notele carcteristice ale urâtului sunt: diformul, caracterul amorf, lipsa de unitate în varietate prin domimarea varietățiiși a particularului, exagerarea tinzând spre caricatură. Urâtul se mai caracterizează prin: dezacordul dintre formă și conținut, lipsă de armonie
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
Viziunile apocaliptice și personajele torturate din Infernul dantesc sunt adesea mai pregnante decât viziunile serafice din Paradisul. Polemizând cu clasicismul, romantismul reabilitează prin V. Hugo urâtul. Spre deosebire de epocile anterioare, care asociau urâtul cu răutatea, romantismul pune accentul pe antiteza dintre aparența fizică urâtă și admirabilele calități sufletești ale unor personaje: monstruosul Quasimodo, cocoșatul din romanul lui V. Hugo, Notre Dame de Paris, este generos până la sacrificiu. Deci, în asemenea cazuri, relația dintre etic și estetic este mai complexă. În
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
scriitorii se lasă purtați de un stil retoric, bazat pe gradația ascendentă, cu invocații și imprecații. În Scrisoarea III, de exemplu, indignarea poetului împotriva politicienilor demagogi și corupți este atât de puternică, încât, după grandioasa evocare a vremurilor de glorie, antiteza romantică se adâncește prin tabloul sarcastic al contemporanilor. În această lume poetul ne introduce prin versul cu valoare de cadru: "Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...”. Ideea acestui vers este dezvoltată cu o maximă tensiune critică, modalitatea principală
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
prin tabloul sarcastic al contemporanilor. În această lume poetul ne introduce prin versul cu valoare de cadru: "Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...”. Ideea acestui vers este dezvoltată cu o maximă tensiune critică, modalitatea principală continuând să fie antiteza: "O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum la modă de vă scot din letopiseț, Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Panglicari în
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
fi câștigat încrederea împăratului Rusiei dacă oștirea noastră nu mergea la Plevna; 4. că Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru, națiunea română stimă dacă stătea la malul Dunării. "Romînul" e de o opiniune contrarie. Ușoară treabă să susții antiteza când ți-ai așezat teza de combătut după plac. Întâi deducerile din articolele "Presei" sunt trase de păr; al doilea, nu este adevărat, o mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii d-lui Catargiu ar fi susținut vreodată ca
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
va putea să esclame, nu fără mîndrie: Două lovituri de stat s-a făcut în România, una de Cuza și Cogălniceanu pentru a împroprietări țăranii români, alta de roșii pentru împămîntenirea ovreilor. Alăturarea pur și simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osânda roșilor în istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porțile unei epoce cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scârboase decât epoca fanarioților. Ce însemnează aceste amenințări cu soarta chedivului și cu lovitura de stat
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
mai blând tractați decât cei spanioli - și multe alte întortochieri de acestea. Am spus apoi că o deplină contopire a jidovimei cu popoarele occidentale nu vom ajunge-o nicicând, ci numai o îmblînzire a elementelor opuse se poate aștepta, fiindcă antiteza însăși se bazează pe o străveche istorie. Am pomenit apoi cunoscutul loc din Tacitus despre odium generis humani. D. Graetz vine acuma, citează locul care vorbește despre creștini și se înțelege că are dreptate în ochii cititorului necărturar. {EminescuOpX 401
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
față un ecosistem infailibil, clădit pe recifele de carne și epidermă, căruia eu îi vorbeam despre romantismul pașoptist. Miliarde de ochi și pedunculi, de trompe și piciorușe se delectau cu motivul umbrei sau al ruinelor, cu tema istoriei glorioase sau antiteza trecut-prezent, înainte să-și consume biologia într-o mușcătură de tegument. Crimele se petreceau lasciv, pe sub brățări gigantice de plastic sau printre podoabele întunecate ale alunițelor, la adăpostul firelor de păr. Iubirile se nășteau și mureau repede, topite de fâșii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
coadă. Degeaba încercam eu să păstrez echilibrele, să trăiesc banal și să fiu diferit: nebăgat în seamă, dar celebru; modest, dar de neînlocuit. Cu cât mă chinuiam să trec demn și neobservat, cu-atât eram șters mai eficient din prezent. Antiteza trecut-prezent, care mă asasinase în liceu și mă scotea din minți și-n facultate, își făcea din plin datoria: mi-era silă de schimbările astea permanente, de noua viteză în care intrasem (cu tot cu oameni și clădiri), de zgomotele și mișcarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pledează pasionant trebuie să pulseze de iubirea necondiționată pentru patrie. "Iubirea de patrie" figura deja, fără să fie însă principiul axial, printre țelurile majore urmărite de educația morală a românilor și în educația sentimentală a româncelor. În paginile Echilibrului între antiteze, I. Heliade Rădulescu (1916) [1859-1869] definea patriotismul ca datoria de a-ți "amà și respectà Patria și însuși cu defectele ei" (II, p. 55). Tributar spiritului vremii, patriotismul este conceput în termeni exclusiv masculini: Patria este un obiect moral prin
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
independența: "românii vor fi foarte mândri de această contribuție militară [la înfrângerea Imperiului Otoman de către Rusia], care a costat mii de victime, deoarece doreau să arate că și-au câștigat independența prin forțele proprii" (Mitu et al., 1999, p. 48). Antiteza dintre cele două versiuni ale războiului de Independență este evidentă: dacă în varianta naționalistă românii joacă rolul principal în "războiul româno-ruso-turc", prin prisma opticii deconstructiviste, același conflict este un război ruso-turc în care rolul României este redus la acela de
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
București: Imprimeria Statului. Goldiș, V. (1976). Despre problema naționalităților. București: Editura Politică. Haret, S. (1907). Școala Naționalistă. Extras din "Revista Generală a Învățământului", Anul II, No. 6. București: Inst. de Arte Grafice "Carol Göbl". Heliade Rădulescu, I. (1916). Echilibru între antiteze. București: Minerva. Ionescu, N. (1930). A fi "bun român". Cuvântul, 30 octombrie 1930. Iorga, N. (1936). O școală nouă istorică. Conferințe ținute la "Liga Culturală". București. Iorga, N. (1972). Bizanț după Bizanț. București: Editura enciclopedică română. Kogălniceanu, M. (1837). Histoire
Memoria naţională românească. Facerea şi prefacerile discursive ale trecutului naţional by MIHAI STELIAN RUSU () [Corola-publishinghouse/Science/1000_a_2508]
-
legiferare asupra învățămîntului public sunt din norocire unele părți esențiale în privința cărora nu poate fi vorba și nu trebuie să fie vorba de partide politice. Învățământul dat din partea statului, deși cuprinde și elemente eminent politice, asupra cărora se restrânge toată antiteza partidelor în lupta lor caracteristică înlăuntrul sistemei constituționale, are totuși un fundament comun pentru toate vederile oamenilor de stat, oarecum un teren neutru, unde se pot întîlni partizanii deosebitelor colori politice într-o cugetare unită și pot dovedi o dată mai
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
interzică colportajul în orașe, că trebuie aduși la necesitatea de-a munci. A munci însă va să zică a produce obiecte de indiscutabilă utilitate, nu a vinde rachiu sau a colporta productele altora. Iată cestiunea cum se prezintă astăzi. Nu mozaismul ca antiteză a creștinismului, ci poporul modern, cu clasele lui muncitoare, în antiteză cu rasa veche, discompuitoare, egoistă, fără sentiment pentru binele public, iată adevăratul antagonism. Cât despre umanitate... e fără îndoială mai uman, mai creștinesc lucru de-a apăra munca claselor
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
munci. A munci însă va să zică a produce obiecte de indiscutabilă utilitate, nu a vinde rachiu sau a colporta productele altora. Iată cestiunea cum se prezintă astăzi. Nu mozaismul ca antiteză a creștinismului, ci poporul modern, cu clasele lui muncitoare, în antiteză cu rasa veche, discompuitoare, egoistă, fără sentiment pentru binele public, iată adevăratul antagonism. Cât despre umanitate... e fără îndoială mai uman, mai creștinesc lucru de-a apăra munca claselor de jos contra speculei și uzurei decât de a apăra specula
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
sociale asupra plătitorilor de dări, Eminescu face o incursiune În trecutul istoric al țării comparându-l cu prezentul, Încercând astfel să descifreze cauza relelor timpului său. Într-un articol polemic „Trecutul și prezentul” (Timpul 10 ianuarie 1881) Eminescu pune În antiteză modul cum se gospodărea țara În timpul domniilor pământene În care boierii, deși aveau privilegii, prestau Îndatoriri administrativ obștești fără retribuție, prin urmare fără să afecteze bugetul țării. Așa se face că de exemplu În vremea lui Știrbei Vodă, excedentul bugetar
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
de fapt, un regres față de homo mensura, încât Alexandru Mușina nu greșea subliniind "sarcina mult prea dificilă pentru omul concret". Mușina procedează chiar la o identificare a omului concret, chiar așa cum l-a numit Bacovia. Or, omul concret bacovian este antiteza absolută a Supraomului nietzschean, omul lipsit de orice transcendență, trăind într-un "gol istoric" și într-un vid sufletesc, pândit de nebunie. Omul concret se dovedește a fi subomul iar nu Supraomul. Proprio motu, omul concret este o incarnare a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dus la revoluțiile proletare), etnocentrism (generator de războaie devastatoare între marile națiuni europene) și occidentalocentrism cu tendințe spre globalocentrism. Primul centrism a dominat secolul al XIX-lea, culminând, însă, în al XX-lea; al doilea se dezvoltă paralel și în antiteză și coincide cu modernismul; al treilea evoluează spre globalism, evocând paradigma postmodernismului. Paradoxul ultimului centrism e că se sprijină pe o ideologie anticentristă, dar care tinde să dezvolte un singur Centru Statele Unite ale Americii, ca valoare democratică supremă, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tipărea în "Convorbiri literare" poema Epigonii. Poetul preluase termenul tot din literatura germană, cum va face și Nietzsche, dar cei doi îl interpretează diferit, contrapunctic. E nevoie, așadar, de o nouă lectură a Epigonilor, poezie care dădea impresia facilității unei antiteze romantice, căci eminescologia n-a depășit niciodată tălmăcirea școlărească de simplă artă poetică de fragedă tinerețe. Dar Epigonii nu-și dezvăluie înțelesurile fără ansamblul operei, fără modul cum conturează Eminescu "dialectica" eternei reîntoarceri, în istorie și în artă, cum intuițiile
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar putea interesa în cel mai înalt grad. Fără s-o știe, Virgil Nemoianu dezvoltă o idee nonliberală, aparent conservatoare, de găsit și la Eminescu și prefigurată în intuițiile filosofiei nonhegeliene ale lui Ion Heliade Rădulescu, cel din Echilibrul între antiteze. De altfel, Eminescu a tins către o antitetică (vădit antihegeliană), cu precedente în Kant, care dobândește o remarcabilă continuitate transmodernistă în gândirea lui Ștefan Lupașcu. Paradoxal, Nemoianu e mai aproape de teoria socio-politică a lui Eminescu prin grija cu care încarcă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
noi de Nicolae Filimon și până la Slavici, Rebreanu, Marin Preda. Argument: Filimon a discreditat "parvenitul", singurul tip social progresist, constructor de capitalism, luând, în schimb, partea boierimii conservatoare și reacționare, înrădăcinată în tradiție și imobilă. Se conturează, altfel spus, o antiteză între factorul dinamic, cosmopolit, capitalist (Dinu Păturică) și imobilismul național întrupat de Banul C.135. Virgil Nemoianu contrazice o asemenea viziune unilaterală și consideră că arta, cultura, în genere, sunt factori de reacțiune, de obstaculare în calea progresului: "Progresul deplin
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
imaginarul modernist al istoriei ca progres, în favoarea unei antitetici cu o destul de veche tradiție în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir și Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga și Ștefan Lupașcu. El pare a ține cont de maxima-cheie a gândirii eminesciene: Antitezele sunt viața. Virgil Nemoianu particularizează antitezele spre a le generaliza doctrinar: pentru el, antitezele fundamentale în istorie sunt principalul și secundarul. Principalul ar tinde către omogenizare, entropie, confundându-se, în societățile moderne, cu majoritatea națională, pe când secundarul produce efectul antientropic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în favoarea unei antitetici cu o destul de veche tradiție în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir și Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga și Ștefan Lupașcu. El pare a ține cont de maxima-cheie a gândirii eminesciene: Antitezele sunt viața. Virgil Nemoianu particularizează antitezele spre a le generaliza doctrinar: pentru el, antitezele fundamentale în istorie sunt principalul și secundarul. Principalul ar tinde către omogenizare, entropie, confundându-se, în societățile moderne, cu majoritatea națională, pe când secundarul produce efectul antientropic, identificându-se cu minoritatea de orice
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]