1,214 matches
-
fost singur, m-am bucurat cu-adevărat de venirea amicului. Epicureu raționalist ! Aparență burgheză, etanșeizată. Urechile lungi se ridicaseră, primind cuvintele fără uimire. Lumina se schimbase, abdomenul deveni în întregime albicios, pierzând dungile, copitele elegante se înveliseră într-un lac cafeniu. Bucuria acestor zile și acestei nopți te-a ales martor ! Mâine avem o zi grea ! N-ai înțelege decât dacă m-ai însoți acolo, să-ți arăt cu degetul, cine e ăsta, cine e asta, și astalaltă, care se dă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
afară din sală, să ajungă la timp la librărie, să apuce un exemplar din cartea praghezului. Precis că o să fie coadă lungă și exemplare puține. Revine în sală după mai bine de o oră. Ține sub braț, învelit în hârtie cafenie, prețiosul trofeu. Se reașază, vinovat, la birou, trage cu prudență volumul din sertar. Praga, domnul K, un obiect rușinos, exploziv. Îl răsfoiește. L-ar arăta și lui Lucian, dar e inabordabil, apărat de teancuri de calcule și desene. Ziua nu
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
de își trecuse pieptenul prin păr o dată, și încă o dată, în sens invers. Când se scoală, părul e totdeauna încâlcit. Privește încă o fracțiune ima ginea din fereastră, tăietura fermă a chipului, linii apăsate, contur regulat. Își îndreaptă gulerul bluzei cafenii și cordonul, strângând cureaua poșetei care se legăna pe umăr. La colț, în dreptul poștei, apar de obicei grupurile care vin dinspre troleibuz. Poate țeapănul Caropol, șeful. Acru, dimineața, ca toți ulceroșii, sâcâit de brațul ciripitoarei care țopăie, guralivă, în urma lui
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
cine știe, sau o fi dormit adânc, trezindu- se devreme, într-o dispoziție de lucru, mai harnic decât altă dată ? Inginerul se așază pe locul său, Ortansa se află în fața sa, o vede. Umerii triști, încovoiați, gâtul ridat, cu pete cafenii, ca la bolnavii de ficat. Părul prea scurt, ciufulit, cu mici porțiuni goale, peste care smocurile rărite și decolorate nu au putere. Obosită de vreun chef prelungit, indispusă de începutul altei săptămâni de lucru sau necăjită sau bolnavă sau pur
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
capăt (ei Îl numeau păpuriș) și-mi arătă un pește care abia se mai zvârcolea. Mi-au ieșit ochii din cap. Nu mai văzusem nicicând un pește atât de mare. Gras, lucios, argintiu, nu ca ai noștri - subțiri, numai mușchi, cafenii sau verzui. Am adulmecat peștele ăla. Mda. Nici mirosul nu era ca al peștilor noștri, dar tot pește era. Un bălos de pește gras, asta era. - Cum l-ați prins pe tatăl ăsta al peștilor? am Întrebat, dar uscățivul mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
spusese Moru cel uscățiv, am ajuns În fața unei ape care curge mereu. Era să cad din picioare când am dat cu ochii de ea. Era ditamai apa de lată, nu vedeam de unde vine și nu vedeam Încotro se duce. Era cafenie precum clisa după ploaie și se strecura, moale precum o blană proaspăt jupuită, printre niște copaci cu crengi nemaivăzute. Nu știam unde să mă uit mai Întâi: la apa aceea uriașă sau la copacii groși și noduroși, cu crengile lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
și eu. L-am mai auzit o dată pe Unu cum scâncește, dar n-am avut curaj să-i arunc nici măcar o privire. Pulberea măruntă a nisipului se tot așeza pe noi de parcă ar fi nins. Era din ce În ce mai cald. Galben. Cenușiu. Cafeniu. Negru. Apoi, un scârțâit. Și Încă unul. Și Încă unul. Umbra ne Îmbrățișa, știam că venea să ne ia dar, măcar să mai am putere cât să-i văd chipul: de mic Îmi spusesem că, atunci când avea să sosească, o s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Pe casele cele mai Înalte creșteau snopuri dese de iarbă și de ciulini, iar la capătul satului se afla o casă mai mare decât toate: era Înaltă de patru-cinci staturi de om și din pereți i se ițeau niște bulumaci cafenii. Dincolo de acea casă se Întindea un câmp cu ierburi Înalte și grele, presărat cu aceeași copaci groși, cu trunchiuri ca butiile, răsuciți și cu frunze mult prea mărunte pentru atâta lemn. - Krog, ziceai, Îmi spuse Tuni după ce Gula se Îndepărtase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
care lega două case, apoi intrarăm Într-o gaură care avea toți pereții acoperiți cu un fel de blănuri cum nu mai văzusem nicicând. Unele blănuri erau numai dungi albe și negre, altele erau gălbui și pătate cu negru și cafeniu, iar altele, cele mai Înfricoșătoare, erau cânepii, dar se terminau cu niște uriașe coame roșcate. - Ăștia sunt leii. Din lei ne tragem noi și de aceea ne-a vizitat Dogon. Pe Dogon n-ai să-l vezi niciodată, dar ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
văzut un animal pe care Tatăl Îl făcuse, probabil, după ce băuse prea multe burți de vin. Animalul acela era foarte Înalt și avea un gât care, numai el, era cât două-trei staturi de om. Avea blana galbenă tărcată cu pete cafenii, iar la cap semăna cu o capră. Rumega. Păștea, dar nu iarba care se afla din belșug În vale, ci frunzele și fructele din copaci. Trăia În turme, iar mărunțeii lui N’jamo se și pregătiră să doboare unul. Animalele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
și am mâncat bucate nemaiîntâlnite. La Început, ne-au dat un fel de grăunțe alb-gălbui, cleioase, scoase din apă clocotită și Îngrămădite pe niște frunze mari, acrișoare; apoi, am primit carne de scoică tăiată mărunt și Înmuiată Într-o zeamă cafenie care te ardea până În creștet când o puneai pe limbă și care tare mult ne-a plăcut. Cele mai gustoase, Însă, au fost ouăle crude de tăuni, din cele ce cresc pe sub pielea caprelor, precum ciorchinii. Femeile le-au scos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
prima oară când Îi văzurăm, ne speriarăm de ei. Erau mici și slabi, nu prea aveau dinți În gură, iar ochii abia dacă li se vedeau din spatele unor crăpături Înguste, ce urcau ascuțit spre tâmple. Aveau cu toții pielea Încrețită și cafenie și miroseau a seu rânced, mai ceva ca cei din neamul Cipusik. Au luat-o la fugă deîndată ce ne-au văzut, lăsând În urmă toată bruma lor de avut. Am strigat după ei, dar atunci au fugit și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
tare frumoasă mai era când era tânără. - Lasă măi Zarge, măi, se apără bătrâna, cu glas răgușit, și-și afundă chipul mai adânc Între blănuri. Am privit-o, cum să n-o privesc. Pielea de pe picioare Îi atârna, iar vinele cafenii de pe mâini Îi făcuseră gîlci. Era aplecată de spate și gura Îi duhnea. Mâna stângă Îi tremura, iar din ochi Îi curgeau urdori galbene. - Siloa, i-am spus apropiindu-mă de ea. Îl mai ții minte pe Moru? Se uită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
și să vorbească cu cineva de pe altă schelă. Între timp, cel care prindea niturile, bucuros de momentul de răgaz, lăsase găleata jos și stătea drept cu țigara În gură, iar flacăra mică a unui chibrit licări În căușul palmelor sale cafenii. Atunci cel care arunca niturile, cu gîtlejul Încă plin de hohotul stîrnit de vreo glumă ce nu-i spunea nimic oțelului, prinse În clește un nit Încins și, pe cînd hohotul Încă-i vibra În gît, aruncă cu Îndemînare, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
cele cîteva clipe de viață care-i mai rămăseseră, trupul său avu timp să mai schițeze cîteva mișcări. Se Întoarse pe jumătate, cu genunchii Îndoiți, pregătiți parcă pentru un salt În aer, umărul i se lăsă În jos, iar mîinile cafenii bîjbîiră Într-o Încercare inutilă și neterminată de a apuca găleata. Apoi, pe jumătate chircit și crispat, cu palmele arcuite ca pentru o rugăminte cumplită și grotescă, cu unul din picioare zbătîndu-se oribil În aer, primi moartea de-a dreptul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
trupului prăbușit, buhăit și diform al stăpînului său. Avea pîntecele ușor proeminent, era destul de Împlinit, ceea ce arăta că se bucurase de o oarecare abundență În viață și nu prea suferise de foame. Purta o pălărie veche și murdară, din fetru cafeniu, un pardesiu cenușiu ponosit și un fular roșu zdrențuit -, iar aceste veșminte aveau un aspect Învechit, uzat și obosit, inimitabil, pe care nici cel mai mare creator de modele al lumii nu l-ar fi putut realiza intenționat. Pe aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
vechi și ponosite fîlfîiau, iar obrajii galben-cenușii tremurau la fiecare pas al brancardierilor. Marginile gulerului desfăcut se legănau rigid În mers, iar cămașa albă, soioasă, puțin desfăcută lăsa să se vadă o parte din pieptul mort, osos și gălbejit; pălăria cafenie, veche și uzată Îi căzuse atît de mult pe față, Încît i se sprijinea pe nas, iar aceasta, Împreună cu zîmbetul vag și supt ce-i stăruia pe buze, accentuau asemănarea grotescă și oribilă cu un om beat. Ceea ce mai rămăsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
pas al brancardierilor. Brancardierii ieșiră cu grijă, dar repede, pe poartă și se Îndreptară pe scările unui pasaj lateral Întunecat, deasupra căruia scria „Ieșire“. CÎnd Începură să urce scările de fier murdare, trupul lunecă puțin la vale, greoi, iar pălăria cafenie, veche căzu, descoperind părul cărunt-murdar, rar și Încîlcit al omului. Unul dintre polițiști ridică de jos pălăria și-i spuse unui brancardier: — E-n regulă, John! Am luat-o eu! Apoi porni În urma lui pe scări. Acum era aproape dimineață
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
a primăverii, a lunii aprilie. Pe stradă, puțin mai departe, În locul unde noaptea strălucise și scînteiase ca o cădelniță uriașă din care se Înălța o flacără prăfuită, aurită, orbitor de strălucitoare, licărirea obscenă se mai domolise și căpătase o nuanță cafenie, la fel de lividă, dar ceva mai stinsă. CÎnd brancardierii Își făcură apariția la ieșirea din metrou, mașina mortuară a poliției aștepta la bordură și cîțiva șoferi de taxi, cu fețe Întunecate și murdare, se adunaseră lîngă ușă, pe trotuar. În timp ce brancardierii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
John!“ și duba porni În viteză. Polițiștii priviră În urma ei. Apoi mai schimbară cîteva cuvinte Între ei, rîseră, vorbiră despre planuri, bucurii și obligații viitoare, spuseră „Noapte bună!“ tuturor și plecară, doi În susul străzii, spre spuza de lumini de un cafeniu livid, și trei În josul străzii, unde locul era mai Întunecat, mai liniștit, mai pustiu și unde străluceau alternativ luminile verzi, galbene, roșii. Taximetristul cel glumeț, care-și oferise serviciile mortului de pe brancardă, se Întoarse iute spre colegii săi cu expresia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
singurătate atomică. Fiecare din ei este un grăunte de rugină umană ce se mișcă sub ochii cerului trist, plecat asupra lui, fiecare se rostogolește fără odihnă, pe Întinsul uriaș și sălbatic al pămîntului - o fărîmă de cenușiu murdar și de cafeniu mizer, agățată de barele de frînare ale unui marfar Încărcat. Este acel tăciune uman aruncat prin spațiu, gol, fără nume, fără rădăcini, iar tot ceea ce a fost cîndva particular și individual În voința lui este vărsat În golul uriaș de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
pietrișul terasamentului, un țipăt pierdut În vuietul roților mișcătoare, o Încolăcire de măruntaie pe barele manivelelor, o zvîrcolire scurtă și neînțeleasă de sînge și oase și creier pe grinzile de lemn sau doar o grămadă informă veche, soioasă, cenușie și cafenie prăbușită Într-o dimineață În fața unei uși dărăpănate, pe o stradă din oraș, sub șinele trenului suspendat, o grămadă de zdrențe și oase, rece și fără viață, ce urmează a fi ridicată de poliție, anonimă și uitată În moarte așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
așteaptă să-i Înghită pe toți. Hamalii negri stau tolăniți pe sacii plini cu ovăz din preajma toboganului, supraveghetorii moțăie pe grămada de boabe sau, ghemuiți În cerc În spatele unui zid de saci, joacă pasionat zaruri. Între timp trupele Înaintează. Șirurile cafenii, Înfierbîntate merg, se opresc, se odihnesc, Își potrivesc mai bine pe umeri, cu gesturi obosite, ranițele grele, Își scot chipiele, Își șterg cu mînecile fețele roșii, aprinse, Înjură pe șoptite și apoi așteaptă cu răbdare să se urnească din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
fruntea lor, dar un zîmbet abia schițat Îi flutură pe buze, iar ofițerașul cel aprins tot mai Înjură amarnic, Însă Înjurăturile sale au acum o nuanță mai blîndă, sugerînd parcă o duioșie malițioasă. În cele din urmă, toată uriașa coloană cafenie, interminabilă, s-a scurs În interiorul vasului și n-a mai rămas nimic pe dig, doar tăcerea și rareori cîte un sunet stins, o adiere răcoroasă, seara, valul unduitor al nopții ce se apropie să ascundă totul la pieptu-i mare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
pe măsură ce te gîndești la orașul fermecat de care te apropii În goană, promisiunea fabuloasă și necunoscută a vieții ce-o vei afla acolo. În Europa, sentimentul de bucurie și plăcere este mai concret, atotprezent. Trenurile luxoase, mobilierul bogat, nuanțele de cafeniu Întunecat, albastru Închis, coloritul viu și Îngrijit al vagoanelor, mîncarea gustoasă și vinul amețitor și scînteietor, aspectul călătorilor care par a fi oameni de lume Înstăriți, cosmopoliți - toate Îți dau o bucurie senzuală intensă, sentimentul unei speranțe ce se va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]