KorAP: Find »[drukola/base=coercitiv & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...48 >

1,183 matches

Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730

și relevanța conflictelor politice chiar din perioada anterioară și posibilele intervenții externe. Perioada de tranziție se încheie atunci când o singură coaliție de actori reușește să câștige teren în fața coaliției alternative, deținând monopolul, sau, cel puțin, un control suficient al resurselor coercitive. Are loc astfel instaurarea noului regim când o coaliție de actori politici, ieșită din tranziție, reușește să creeze și să pună în vigoare normele și structurile specifice noului regim, și, în același timp, când cei care ocupă noile structuri de

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
când o coaliție de actori politici, ieșită din tranziție, reușește să creeze și să pună în vigoare normele și structurile specifice noului regim, și, în același timp, când cei care ocupă noile structuri de autoritate dețin monopolul sau controlul forței coercitive. În mod analitic se disting două procese care delimitează instaurarea autoritară. Primul, care se referă la construcția noilor instituții, la eliminarea sau la menținerea celor vechi, e, în mare parte, influențat de ideologii și de proiectele politice propuse de liderii

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
fundamentale (menționate mai sus) și b) actorii care formează coaliția dominantă, și, în special, de prieritatea unor actori în fața altora. 5. De la instaurare la consolidare Instaurarea se consideră a fi încheiată atunci când o coaliție de actori politici deține, monopolul arenei coercitive, ocupând, cu proprii membri, poziții de autoritate după ce a construit instituțiile caracteristice noului regim. Sintetizând, instaurarea constă în preluarea guvernului și se încheie după atingerea acestui scop. Momentul următor este preluarea puterii, adică consolidarea regimului. Consolidarea se poate defini ca

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
prin: a) completarea sau distrugerea anumitor structuri ale vechiului regim, prin transformarea lor structuri conform programelor și ideologiilor promovate de noii lideri la putere, sau prin crearea unor structuri și norme noi; b) extinderea și perfecționarea dominației guvernului în funcție de mijloacele coercitive; c) asigurarea autonomiei și a eficienței noilor structuri; d) extinderea gradului de legitimitate internă și internațională a noului regim. Într-o anumită privință, consolidarea marchează reversibilitatea procesului realizat prin trecerea de la criză la colaps, la tranziție, și, apoi, la instaurare

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
d) extinderea gradului de legitimitate internă și internațională a noului regim. Într-o anumită privință, consolidarea marchează reversibilitatea procesului realizat prin trecerea de la criză la colaps, la tranziție, și, apoi, la instaurare: de la folosirea violenței și utilizarea cvasi-exclusivă a resurselor coercitive se revine la promovarea altor valori, cum ar fi legitimitatea, eficiența și efecacitatea. Se poate afirma că modalitățile specifice crizei ale colapsului, ale tranziției și ale instaurării condiționează consolidarea regimului. De la bun început, această etapă intervine prin recurgere la violență

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
legitimitatea, eficiența și efecacitatea. Se poate afirma că modalitățile specifice crizei ale colapsului, ale tranziției și ale instaurării condiționează consolidarea regimului. De la bun început, această etapă intervine prin recurgere la violență. Dacă instaurarea este urmarea unui amplu recurs la mijloace coercitive, va fi mult mai dificil pentru noii guvernanți să obțină legitimitate ținând cont de reacția structurilor politice învinse; cu cât opoziția va fi mai mare, cu atât mai dur va fi recursul la represiune. Din contră, un grad mai restrâns

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
rezultate pozitive atunci când acesta este exclusiv; d) dezvoltarea slabă a legislației anterioare cu privire la bunăstarea socială, sau, în plan general, absența sau cvasi-absența reformelor sociale anterioare (aceasta variabilă nu este întotdeauna relevantă); e) o implicare a regimului în raportul dintre resursele coercitive, economice și simbolice deținute de acesta și cererile venite din partea societății civile (Stepan, 1978, cap. 3). Trebuie ținut cont de faptul că, independent de eșecul sau succesul instaurării, factorii b, c și d trebuie considerați în raport cu "moștenirea" lăsată de precedentul

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
Este dificilă, mai ales, analiza procesului instaurativ din prima faza a consolidării. În această etapă inițială, în special după o criză profundă și o lungă perioadă de tranziție, prima problemă a guvernanților autoritari rămâne aceea de a asigura controlul arenei coercitive. Aceasta presupune menținerea unor raporturi apropiate între guvernanții "autoritari" (armata). În plus, este vorba de perfecționarea aparatelor represive ale regimului, creându-se (acolo unde nu existau deja) structuri specifice, printre care poliția politică și alte unități paramilitare. Simultan trebuie să

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
acțiune de neutralizare a celor care se opun regimului. Spre deosebire de mobilizare, care se adresează întregii comunități politice, cu precădere tinerilor și membrilor indiferenți, demobilizarea se adresează în principal oponenților. Mobilizarea este condusă de structurile de legitimare, iar demobilizarea de structurile coercitive deschise. Cele două procese nu sunt imcompatibile, pentru că, ambele, asigură trecerea - deși cu mijloace diferite - către consolidare: unde nu este eficientă persuasiunea care caracterizează mobilizarea, intervine amenințarea sau uzul forței (care caracterizează demobilizarea). Pe lângă demobilizarea prezentată mai sus, compatibilă cu

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
în activă, amenintând, astfel, prin condiționarea liderului aflat la putere (prin cereri neprevăzute sau împiedicând schimbarea obiectivelor stabilite inițial de către regim). De aici apare recursul la demobilizare care, în cazul acesta, ca și în cel precedent, prezintă o componentă puternic coercitivă. Anumite structuri politice, create sau transformate de guvernanții autoritari, joacă, în principiu, un rol de legitimare, o activitate în acest sens putând fi desfășurată și de alte structuri, în special biserica și organizațiile colaterale. Hermet (1973: 467-468) a analizat în

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
relevanță politică deosebită, politicienii fiind dispuși să facă concesii pentru a-i câștiga sprijinul. Instaurarea și prima fază a consolidării unui nou regim autoritar lasă să se întrezărească deja actorii care stau în spatele lui. În multe cazuri, exigența controlului arenei coercitive face din armata și/sau din grupările paramilitare existente pioni principali. Chiar și biserica e frecvent un actor central în jocul politic autoritar. Alte structuri de legitimare, ca partidele sau sindicatele, pot dobândi un rol autonom. Huntington și Moore (vezi

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
deciziilor incluse în planul represiunii exercitate de regim. Dacă regimul se confruntă cu revolte civile, opoziții puternice, probleme cruciale (fară soluționare), și, dacă, în interiorul coaliției dominante, există conflicte privind modurile de soluționare a problemelor fundamentale (aceiași actori dispunând de resurse coercitive și de o influență suficientă pentru menținerea regimului), atunci ne aflăm în fața unei consolidări "slabe", a cărei rezultat este o durabilitate instabilă. În caz contrar, consolidarea este puternică și durabilitatea stabilă. Fără îndoială, există și o întreagă serie de rezultate

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
căreia instituțiile își doresc consolidarea, aceasta implică, frecvent, distantarea elitelor instituționale - militare și/sau birocratice - de ceilalți actori ai coaliției, afectând coeziunea. Mișcarea în sine are consecințe limitate dacă regimul s-a instituționalizat și a dobândit controlul complet al arenei coercitive, obținând, de asemenea, o anumită legitimitate în rândul maselor, exprimată printr-un suport pasiv sau printr-o apatie generală. Dar, această posibilitate nu este des întâlnită (țările din America Latina). În schimb sunt mai dese situațiile în care coalițiile sunt mai

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
ca grupurile sociale ale clasei de mijloc și ale muncitorilor au o organizare proprie și au experimentat deja o participare politică de natură democratică. În acest caz, conducătorii autoritari pot avea doar o legitimitate pseudo-democratică, obținută prin alegeri fraudate, referendumuri coercitive sau parlamente "marionetă". Care sunt (într-o situație precum aceasta) cauzele crizei autoritare? Dacă regimul și-a consolidat poziția, atunci e nevoie să ne uităm la factorii pe termen lung, și, în plus, la anumite aspecte pe termen scurt și

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
duce la ieșirea din coaliție a unor actori care au devenit adversari (pasivi sau activi) ai regimului sau la tensiuni interne, conflicte și probleme de adaptare ale sistemului. Ipoteza a treia: transformările socio-economice pot oferi mai multe resurse și influență coercitivă unor jucători noi, excluși din coaliția dominantă, care s-ar putea mobiliza împotriva regimului. Comparativ cu principalele transformari socio-economice și cu consecințele de la nivelul coaliției dominante și al structurilor politice, ruptura sau erodarea treptată, progresivă, a coaliției dominante, poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
criza, cât și colapsul. Înainte de a pune capăt discuției, amintim că, în realitate, este foarte dificilă determinarea unei "cauze" specifice. Este foarte probabilă ipoteza conform căreia un singur motiv dintre cele deja menționate sunt asociate crizei. Cu toate acestea, zona coercitivă și mutațiile care apar în interiorul ei joacă frecvent un rol major în determinarea rezultatului crizei și în tot ceea ce privește armata (mai ales divizările din cadrul acesteia izolarea de alți actori și de societate), cântărind mai mult decât alte "cauze". În

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
autoritare. Acest proces este mai probabil atunci când există baze sociale solide ale opoziției (de exemplu, poate fi vorba de biserică sau de o clasă muncitoare destul de puternică, cu tradiții anterioare de organizare). Capacitatea de acțiune și de distribuire a resurselor coercitive, de influență și de presiune (chiar și doar cu mijloace economice), a diverselor grupuri din opoziție (atunci când aderă la etapa a doua a crizei ce pune bazele transformării regimului) nu este esențială. Va deveni ulterior, conditionând succesul sau eșecul instaurării

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
sprijine. Pentru ce motive o asemenea elită ar trebui să decidă harakiri? Răspunsul se referă la ceea ce am spus despre prima democratizare: o parte a elitei conducătoare înțelege, din motive diferite, că nu poate bloca schimbarea dacă nu impune măsuri coercitive pe care ea nu poate sau nu dorește să le adopte; dacă se agrează schimbarea, se elimină componenta cea mai conservatoare și reacționară a coaliției autoritare. Acțiunea opoziției, puterea, capacitatea ei de mobilizare impulsionează transformarea, elita conducătoare încercând s-o

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
și parte a forțelor politice autoritare, care, din diverse motive, sunt interesate în instaurarea democrației. Actorii instituționali cu rol central de conducere constituie cazul cel mai frecvent întâlnit în diferite instaurări. De fapt, în mâinile lor se află monopolul resurselor coercitive și de control ale organelor decizionale ale guvernului. Nu întotdeauna, în procesul instaurativ, aceste forțe - de exemplu, monarhia - reușesc să mențină controlul schimbării. Este util să se facă distincția între tranzițiile și instaurările efectuate de actori instituționali guvernamentali și cele

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
devină protagoniste ale schimbării. În cazul în care opoziția este protagonista tranziției, atunci, de obicei, este vorba de o opoziție armată, iar "succesul" acelui proces nu este unul democratic. Dacă este vorba despre o opoziție care are propriul său potențial coercitiv, rolul său pare a fi, mai degrabă, unul de presiune, de amenințare, adesea eficient, dar rareori de inițiativă. Opoziția poate fi protagonista instaurării în cazurile în care tranziția a fost declanșată de către actorii externi sau de către actorii instituționali interni. Dincolo de

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
finele tranziției, fie în perioada instaurării [a se vedea, de asemenea, Przeworski, 1986, O'Donnell și Schmitter, 1986]. Oricare ar fi rolul militarilor în instaurare, el este relevant în acest proces din motive evidente: militarii dețin un monopol asupra sferei coercitive. În acest sens, cazurile cele mai simple sunt cele ale militarilor învinși în război, divizați în interior, sau cu o structură dezorganizată. Cazurile cele mai dificile sunt cele în care armata rămâne "nedeteriorată" în timpul schimbării, chiar și în privința status-ului

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
toți acești autori, modele de tranziție sunt construite plecând de la actorii (autorii) tranziției (elitele autoritare de la putere și din opoziție; actorii de elită sau cei de masă), ținându-se cont și de strategiile pe care aceștia le urmăresc (de arbitraj, coercitive, de acord sau de conflict). După Munck și Skalnik Leff, modele interesante de tranziție apar în cazul în care: a) actorii tranziției sunt elitele autoritare care au urmărit o strategie de confruntare; b) reforma este conservatoare (aceleași elite preferă un

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
măsură, aspecte esențiale ale pluralismului aflat la baza unei democrații. Un nivel ridicat de alfabetizare, de educație și dezvoltarea mass-media pot facilita, cu siguranță, instaurarea și menținerea unei democrații. Inegalitatea economică extremă presupune că veniturile și bogăția, ca și resursele coercitive, implică, concentrarea resurselor politice, fapte contrarii soluțiilor democratice și pluralismului social. Inegalitățile extreme, pot duce, de asemenea, la atitudini de protest ale grupurilor sociale defavorizate, care sunt împotriva unui regim democratic. Aceste elemente nu confirmă că ar trebui să existe

[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775

tipurile de poluare, componentele marilor echilibre ecologice. Măsurile sugerate merg de la stoparea construirii de mari ansambluri de locuințe și liberalizarea avortului pînă la participarea muncitorilor întreprinderii la decizii și la rezultatele financiare, trecînd prin reciclarea produselor non-biodegra-dabile și prin măsurile coercitive împotriva poluării atmosferice. Pentru a reuși să pună în funcțiune un proiect de civilizație, Jacques Robin ia în considerare o fuziune între clasele sociale defavorizate, minorități și diferitele grupuri de cercetare, de asociații profesionale, sociale, științifice sau culturale care se

[Corola-publishinghouse/Science/1477_a_2775]
Corola-publishinghouse/Science/1073_a_2581

întreaga societate este cuprinsă în lege? Se va vedea imediat că, dacă acest lucru nu este adevărat, toate aceste imputații se prăbușesc. Ei, bine! A spune că legea pozitivă, care acționează întotdeauna cu autoritate, pe cale de constrângere, sprijinită de forța coercitivă, având ca sancțiune baioneta și celula, ajunge întotdeauna la o clauză penală; a spune că legea care nu decretează nici afecțiunea, nici amiciția, nici dragostea, nici abnegația, nici devotamentul, nici sacrificiul, nu poate cu atât mai mult să decreteze ceea ce

by Frédéric Bastiat [Corola-publishinghouse/Science/1073_a_2581]