2,407 matches
-
ilustrarea unei cărți este ritmul. Ion Frunzetti vorbește despre necesitatea unei cadențe emoționale a ilustrației, asemănătoare celei din film. Montajul ilustrațiilor trebuie să urmeze logica narațiunii literare și să-i amplifice resursele emoționale: Așa cum montajul cinematografic este pus în slujba dramaturgiei filmului, tot astfel ilustrația de carte trebuie să fie un fel de montaj de imagini al cărui ritm să coincidă cu ritmul cărții și să sublinieze, să amplifice pe cât se poate potențialul emoțional al cărții, urmând să folosească pentru aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
Privitor ca la teatru (I-III, 1975-1982). Nu un demers coerent, programatic și gândit în perspectivă se remarcă în aceste volume. Materia se organizează în funcție de zecile de articole ale cronicarului, care se grupează în secțiuni de genul: Zece debuturi în dramaturgie, 1877 în dramaturgia contemporană, Un autor, o piesă ș.a.m.d. Mai atractivă este maniera de organizare a primului volum, pe profiluri de regizori (de la Aureliu Manea la Iulian Vișa) și pe teatre, într-o stagiune. Modelul de cronicar teatral
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286312_a_287641]
-
teatru (I-III, 1975-1982). Nu un demers coerent, programatic și gândit în perspectivă se remarcă în aceste volume. Materia se organizează în funcție de zecile de articole ale cronicarului, care se grupează în secțiuni de genul: Zece debuturi în dramaturgie, 1877 în dramaturgia contemporană, Un autor, o piesă ș.a.m.d. Mai atractivă este maniera de organizare a primului volum, pe profiluri de regizori (de la Aureliu Manea la Iulian Vișa) și pe teatre, într-o stagiune. Modelul de cronicar teatral urmat este Valentin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286312_a_287641]
-
cugetarea maioresciană este „credința în biruința binelui [...], singura axă cu putință a moralei, dincolo de care domnește lumea instinctelor și a patimilor”. În căutarea sunetului unic al unor contemporani, autorul „revizuirilor critice” a putut greși (de notat, bunăoară, subestimarea estetică a dramaturgiei caragialiene și a prozei lui Slavici, negarea nuvelisticii lui Galaction, supraevaluarea unor Gh. Brăescu, Ion Iovescu, Camil Baltazar și a altora), dar linia globală trasată de critic intră în categoria evaluărilor durabile. Nici o consonanță de metodă nu leagă cele zece
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287856_a_289185]
-
Criticelor, au făcut impresie de la primii „pași”; în posesia unui limbaj nuanțat, de remarcabilă ținută literară, L. a năzuit însă toată viața să fie beletrist. Peste cincisprezece volume și opuscule sub semnătura sa învederează o perseverență îndârjită. Inițial tentat de dramaturgie, dăduse texte fără nerv, nejucate vreodată: De peste prag, dramă în trei acte (1906), Cine era?, comedie într-un act (compusă în 1910) și douăsprezece Scenete și fantezii (1911). Inexpresive se dovedesc și nuvelele cu subiecte florentine, incluse într-un volum
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287856_a_289185]
-
o „scenă” în care revoluția era jucată, ca o „dramă clasică”, cu ajutorul unor „actori” diferiți, unii dintre ei artizani ai evenimentelor, alții naivi aflați la fața locului (p. 147). În ciuda faptului că Frontul Salvării Naționale a susținut „mitul genezei spontane”, „dramaturgia tele-revoluției române” a indicat faptul că rolurile fuseseră distribuite, chiar dacă în anumite cazuri au fost totuși improvizate (p. 148). Autoarea ia în discuție termenul „revoluție”, pentru a-l suprapune peste ceea ce s-a întâmplat în România în decembrie 1989. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
cuprins, cartea e mai mult eseu filosofic, intarsiile speculative acoperind un fir epic plăpând. Ceea ce merită menționat este pionieratul autorului în romanul eseistic, construcție dificilă, de o modernitate vizibilă și un rafinament rar întâlnit în epocă. Inferioară izbânzilor din proză, dramaturgia lui Z. nu mai poate năzui la luminile rampei. Piesele suportă totuși lectura, prin ingeniozitatea intrigii, prin dialogurile punctate de replici spirituale, de dueluri verbale amuzante. S-a spus că preocupările pentru teatru „sunt ale unui diletant cultivat” (Mircea Ghițulescu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290696_a_292025]
-
decât „amorezați și blegi”, fie ei „cinstiți”, fie „vițioși sau sceptici”, dar „oameni vii în literatură”, înzestrați „cu voință și mușchi”. Lui Caragiale îi detectează o atingere a inteligenței de „mobilitatea sceptică a raselor bătrâne”, îi contestă reprezentativitatea românească în dramaturgie, consideră forțată nuvela O făclie de Paște, deși, vorbind de politicienii „pehlivani” și de orășenii unei „nații de chiacheroni”, îl confirmă pe cel căruia îi recunoaște, totuși, calitatea de „mare vizionar”. Avea o înaltă prețuire pentru Mihai Eminescu, respingea însă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290696_a_292025]
-
Costache, Despre actualitate, RL, 2000, 10; Emilia David, Trei discursuri despre lume, OC, 2000, 19; Ghițulescu, Istoria, 393-395; Dicț. analitic, III, 331-333; Irina Coroiu, Viitorul - maculatură?, CNT, 2002, 16; Marina Constantinescu, Dracul vorbește românește, RL, 2002, 18; Cristina Modreanu, Survolând dramaturgia românească..., ALA, 2002, 615; Horia Gârbea, Vacanță în Infern, II, București, 2003, 61-63. R. D.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290747_a_292076]
-
povestirea lui Ion Creangă și a lui Mihail Sadoveanu, evidentă și în tonalitatea narativă, stimulează lirismul funciar, confesionalitatea, autobiografismul. Sentimentul valorilor vieții, concentrat în simbolul-cheie al pomului vieții, rămâne axul structurant al poeziei și prozei lui M., ca și al dramaturgiei pe care o cultivă. Piesele lui sunt, în majoritate, poeme dramatice, preluând simbolistica permanenței și a continuității, a trăirii demne, în spiritul firescului și al codului axiologic al neamului. Deficitul de substanță dramatică și stângăciile bat însă la ochi. Având
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288058_a_289387]
-
exemplu de eterogenitate reglată: monologul narativ în teatrul clasic / 195 1. Teatrul și narațiunea / 195 1.1. Textul teatral: gen narativ sau dramatic? / 195 1.2. Povestirea în conversație (Școala femeilor II, 5) / 198 2. Abordarea monologului narativ clasic în dramaturgie / 202 2.1. Cele trei legi ale monologului narativ / 203 2.2. O povestire dintr-o expozițiune mai complexă: Vicleniile lui Scapin I, 2 / 205 2.3. Formele de inserare a monologului narativ / 212 3. Monologul narativ: povestire și/sau
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
secvențe eterogene, ea urmează adeseori proceduri de delimitare foarte stricte. Marcajul zonelor de frontieră, locul inițial și cel final de inserție, este codificat atât în povestirea orală (Intrare-prefață și Rezumat, în deschidere, Încheiere sau Morală-evaluare, în închidere), cât și în dramaturgia epocii clasice. Prezența fragmentelor narative în textul dialogal al unei piese de teatru a făcut obiectul numeroaselor reflecții în epoca clasică: este vorba explicit despre problema gestionării unei astfel de eterogenități (de această problemă ne vom ocupa în capitolul 7
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
conversație la povestire: Acestea sunt, într-adevăr, propoziții de "avant-post", am putea spune, situate pe linia de demarcație unde are loc alternanța (schimbarea) subiecților vorbitori. (1984: 297). În capitolul 7 vom vedea, din perspectiva faptelor identificate de către Jacques Schérer în dramaturgia clasică, că un ansamblu de replici au rol, în general, de pregătire nu doar prin intrarea-prefață ci și prin Rezumat. Povestirea poate cuprinde de asemenea și Evaluări. Atunci cînd reprezintă fapte ale povestirii, acestea au rolul de a semnala ieșirea
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
o secvență narativă. Pentru a aborda acest gen narativ singular, voi examina mai întâi relația dintre teatru și narațiune, insistând asupra modalității de inserție a povestirii în dialog. Voi propune, de asemenea, o reinterpretare a textelor lui Jacques Schérer din Dramaturgia clasică în Franța (La Dramaturgie classique en France) care se înscrie în acest demers teoretic și istoric, analizând expozițiunea și deznodământul unor binecunoscute monologuri narative 35. 3. Teatrul și narațiunea 3.3. Textul teatral: gen narativ sau dramatic? Încă din
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
aborda acest gen narativ singular, voi examina mai întâi relația dintre teatru și narațiune, insistând asupra modalității de inserție a povestirii în dialog. Voi propune, de asemenea, o reinterpretare a textelor lui Jacques Schérer din Dramaturgia clasică în Franța (La Dramaturgie classique en France) care se înscrie în acest demers teoretic și istoric, analizând expozițiunea și deznodământul unor binecunoscute monologuri narative 35. 3. Teatrul și narațiunea 3.3. Textul teatral: gen narativ sau dramatic? Încă din Antichitate, și cu precădere, în
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
Pn0) și o Evaluare finală sau Morală (Pn). Prima face trecerea de la universul actual, în care are loc schimbul verbal, la universul narațiunii, cea de-a doua urmează, în schimb, traiectoria inversă. Mai departe, se va putea constata cum, în dramaturgia clasică, un ansamblu de replici pregătește, în general, o povestire nu doar prin Intrarea-prefață ci și printr-un Rezumat. Așa cum am putut observa, povestirea poate să cuprindă și Evaluări; atunci când sunt asumate de către povestitor, acestea sunt, în general, destinate să
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
noi povestiri complementare (povestirea 2). Molière găsește o rezolvare la această problemă tehnică prin introducerea unui povestiri în cadrul dramei, moderând momentele de întrerupere ale naratoarei și introducînd în cadrul narațiunii dialoguri raportate. Trebuie să urmărim acum modalitatea prin care retorica și dramaturgia abordează aceste fapte pe care tocmai le-am amintit. 4. Abordarea monologului narativ clasic în dramaturgie Așa cum se ilustrează în istoria teatrului, și așa cum tocmai am menționat și noi, povestirea este o formă monologată de întindere variabilă, inserată într-un
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
povestiri în cadrul dramei, moderând momentele de întrerupere ale naratoarei și introducînd în cadrul narațiunii dialoguri raportate. Trebuie să urmărim acum modalitatea prin care retorica și dramaturgia abordează aceste fapte pe care tocmai le-am amintit. 4. Abordarea monologului narativ clasic în dramaturgie Așa cum se ilustrează în istoria teatrului, și așa cum tocmai am menționat și noi, povestirea este o formă monologată de întindere variabilă, inserată într-un dialog. În funcție de curentul specific, povestirea apare ca fiind asumată fie de către povestitor (n. tr. povestaș), care
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
caz reprezentativ poate fi regăsit în tragedia antică și în versiunile sale moderne: corul din Antigona de Anouilh, vocile din Mașina infernală de Cocteau, cerșetorul din Electra de Giraudoux realizează acest rol printr-o detașare obiectivă față de acțiunea propriu-zisă. În dramaturgia clasică, regăsim ilustrat, cu precădere, cel de-al doilea caz. Încă din perioada Frondei, locul și funcțiile povestirii au fost extrem de convenționalizate. La dramaturgie classique en France de J. Schérer (1966) rămâne cea mai bună sinteză care cuprinde regulile teatrului
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
cerșetorul din Electra de Giraudoux realizează acest rol printr-o detașare obiectivă față de acțiunea propriu-zisă. În dramaturgia clasică, regăsim ilustrat, cu precădere, cel de-al doilea caz. Încă din perioada Frondei, locul și funcțiile povestirii au fost extrem de convenționalizate. La dramaturgie classique en France de J. Schérer (1966) rămâne cea mai bună sinteză care cuprinde regulile teatrului de la acea vreme. Cea de-a doua parte a acestei lucrări prezintă interes prin "Structura externă a piesei de teatru" care face parte din
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
care este cuprinsă în 1,2 versuri și satisface curiozitatea; mai apoi, se ajunge la detalii" (1966: 237). Așa cum se subliniază, această idee de a plasa aici anunțarea faptelor esențiale sau rezumatul propriu-zis înaintea povestrii nu este o invenție a dramaturgiei clasice. În sprijinul celor afirmate el citează exemplele din Robert Garnier (actul III, Antigona, Hardy, Rotrou și mulți alții. În critica la Moartea lui Pompei, Corneille enunță o veritabilă definiție a introducerii Rezumatului: Atunci când avem de-a face cu un
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
acest caracter [...]. Dacă există o legătură strânsă între poezie și genul epidictic, teatrul și, în mod special, tragedia clasică se revendică mai degrabă de la două alte genera causarum din retorica tradițională: discursul judiciar și cel deliberativ" (Kibedi Varga 1988: 84-85). Dramaturgia clasică a căutat, aici mai mult decât oriunde, echilibrul și a vrut să lase într-un plan secundar ornamentul retoric, în favoarea acțiunii, atât în tragedia-proces corneliană cât și în tragedia-pasiune raciniană. Analogiile dintre intriga pieselor lui Corneille și un proces
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
SCHEGLOFF C. A. 1982: "Discourse as an interactional achievement: some uses of "uh huh" and other things that come between sentences", in D. Tannen coord., Analysing Discourse: Text and Talk, Washington D. C., Georgetonn University Press. SCHÉRER J. 1966: La Dramaturgie classique en France, Paris, Nizet. SCHNEUWLY B. 1987: "Quelle typologie de textes pour l'enseignement? Une typologie des typologies" in Apprendre/enseigner à produire des textes écrits, De Boeck, Bruxelles. SCHWITALLA J. 1978: "Essai pour l'analyse de l'orientation
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
caracterul ilogic al unor situații din realitate. Arta, în general, și literatura, în special, arată că aceste categorii estetice există arareori în formă pură. Interferența lor este vizibilă îndeosebi în creațiile contemporane, de exemplu înbinarea tragicului și a comicului în dramaturgia lui M. Sorescu. De reținut este faptul că, în timp ce unele categorii, cum este frumosul, sunt caracteristice tuturor epocilor și curentelor, alte categorii apar cu precădere în anumite genuri, specii, epoci sau curente. Tragicul s-a dezvoltat mai ales în genul
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
mult comediografului, cum se întâmplă în sprințara idilă Dragoste de cioban. În schimb, Lizi („Convorbiri literare”, 1894) este o melodramă întocmită după regulile genului (lacrimi, taine, dezvăluiri senzaționale). P.-M. e un scriitor cu lecturi moderne, un admirator, probabil, al dramaturgiei scandinave, al lui H. Ibsen îndeosebi. Piesa Lizi poate fi raportată la Hedda Gabler. De asemenea, unele analogii se pot face între Pământ (1910) și Strigoii; conflictul, pe plan moral, angajează boierimea, care ar da semne de degenerescență, și țărănimea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288876_a_290205]