7,011 matches
-
Mircea Scarlat realizează, cum observă și Marian Papahagi, o radiografie exactă, riguroasă și plastică, a reliefului contorsionat al poeziei bacoviene: „Mircea Scarlat descrie cu pătrundere tentativele succesive ale acestei puneri în expresie a unui imaginar torturant, delimitând mai multe «registre» (eminescian, neoromantic, satanic și decadent-simbolist). Această devenire ocupă cronologic perioada de creație ce începe cu câțiva ani înainte de sfârșitul secolului trecut și până în 1916, când asistăm la triumful a ceea ce criticul numește «bacovianism»". Înfiorată, încă de la început, de prezența tragicei poezii
„Uitatul“ Mircea Scarlat by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/6167_a_7492]
-
Rodica Zafiu În mod surprinzător sintagma fără număr pare să se fi încărcat, pentru mulți vorbitori de azi, cu conotații sociolingvistice negative, evocând un registru substandard, suburban. Pentru alții, sper că a rămas o formulă poetică, usor arhaizantă, cu ecouri eminesciene. Dinamica uzului produce uneori asemenea polarizări paradoxale, asociind extremele ierarhiei stilistice: registrul foarte înalt - și cel plasat foarte jos. Explicația fenomenului stă, în bună măsură, în istoria culturală a limbii române: unele cuvinte și expresii, curente în limba veche (în
Fără număr by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/6309_a_7634]
-
poate să biruie, fie că este vorba de iubirea abstractă față de Bibliotecă - zeul tutelar al existenței sale lumești și poetice -, sau de cea concretă față de Femeie. Aurel Dumitrașcu este original, deloc „borgesian”, în primă ipostază, si ucigător de delicat, defel „eminescian”, totuși, în cea de-a doua. Îndrăznesc să spun că puțini scriitori români au atins nivelul de analiză diafana a femeii pe care il atinge poetul nemțean. Evenimentul care îi modifică, odată pentru totdeauna, umoarea și îl transformă, dintr-un
Jurnalul risipitorului de iubire by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4840_a_6165]
-
ale lui Bolintineanu se evidențiază prin insolit macabru; Mihnea și baba sau Peștera muștelor (celebre prin mecanica ingenioasă a ritmului și prin îndrăznețele armonii imitative) speculează relația ambiguă dintre vii și morți. E o primă apariție a viitoarei palori mortale eminesciene, în care moartea și plăcerea se unesc. Poezia lui Bolintineanu reprezintă întîlnirea dintre două lumi geografic și cultural diferite: cea a Sudului, unde jocul luminilor, atmosfera de iubire intensă fac regula; și cea a Nordului, populată de spectre, hîrci, morminte
D. Bolintineanu, poet și nimic altceva by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/5431_a_6756]
-
mecanism esențial de dezvoltare a discursului e intertextualitatea: Caragiale, desigur, e omniprezent (bobor, nacafa, rezon, moft, vițăvercea, C’eș’copil?), dovedindu-se chiar reproductibil în engleză: „Te doare la inimă, Johnny, mamă? - Whatever!”. I se adaugă clișee literare mai cunoscute, eminesciene la origine, dar intrate în uzul comun („ne-am dat mai hacana râulramul”), precum și structuri argheziene sau barbiene mai profunde, pentru cunoscători („misionari de-a pururi; de-a pururi, niciodată”; „dâr-a pașnicei sintaxe”; „să ne coacem în Florida și-n
„Tangajul langajului“ by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/5468_a_6793]
-
referă Nae Ionescu nu mai sunt, însă, și ale noastre, nu numai din cauza celor patru decenii și ceva de comunism, care au modificat structura economiei naționale, ci și datorită procesului de mondializare. De fapt, publicistica lui Nae Ionescu, spre deosebire de cea eminesciană - cu care e adesea, abuziv, asemănată de zelatori -, nu rezistă ca proză de idei, ceea ce face ca și aserțiunile ei să fie și să rămână relegate în trecut. De pildă, în cele trei articole despre sistemul de alianțe al României
Încă o ediție tendențioasă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/5417_a_6742]
-
discografic major se dovedește a fi realizarea Casei „Electrecord”, și anume editarea ciclului integral al celor opt simfonii datorate maestrului Pascal Bentoiu. Evident, nu aspectul cantitativ este cel important, ciclului simfonic la care fac referință i se alătură Poemul concert „Eminesciana III”. Pascal Bentoiu este un simfonist care își argumentează orientarea inclusiv în plan muzicologic - cu ani în urmă ne-a oferit acel substanțial opus, Gândirea muzicală; ...inclusiv atunci când a conceput ultimele sale cvartete de coarde, spre exemplu. Originalitatea gândirii sale
Momente discografice semnificative by Dumitru Avakian () [Corola-journal/Journalistic/5353_a_6678]
-
de pe Călărași, unde am stat o vreme în gazdă, în urmă cu vreo sută de ani, june studinte abia picat în Bucale: puiule, te iubesc ca pă copilu' meu, da' asta nu să poate... G. Bălăiță N.R. în ceea ce privește cunoscutul vers eminescian el este transcris greșit, înainte de noi, de autorul articolului, împreună cu care împărțim vina.
Primim () [Corola-journal/Journalistic/6680_a_8005]
-
Dan Grădinaru Peștera lui Platon. Ca să distingem în poezia eminesciană obiectele, la lumina infimă a lunii și a stelelor, trebuie să ținem aprinsă deasupra capului mai mereu o făclie. Mitul peșterii lui Platon este, alături de mitul lui Orfeu și Euridice, mitul antichității cel mai reprezentativ. Lirica nocturnului, cu "conture triste
EMINESCU. CÂTEVA NOTE by Dan Grădinaru () [Corola-journal/Journalistic/6714_a_8039]
-
el a pus doi sori și trei luni în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade - stânci sure, streșine - un codru antic ce vine în nouri"). Miradoniz nu seamănă cu creația eminesciană, este atipică în cadrul acesteia. Eminescu descrie ținutul castelului zânei Miradoniz pe parcursul a 40 de versuri, de la versul 41 la versul 62 se referă la lună, grădina lui Miradoniz de la versul 63 la 94 inclusiv (o jumătate din acest vers). În
EMINESCU. CÂTEVA NOTE by Dan Grădinaru () [Corola-journal/Journalistic/6714_a_8039]
-
relația sculptorului cu spiritul lui Caragiale era mult mai veche și mai nuanțată decît ar da de înțeles doar episodul monumentului de la Ploiești. Dar în ciuda acestui fapt, la o analiză globală Constantin Brâncuși pare mai curînd o personalitate de tip eminescian, a cărui operă se dezvoltă organic, își înfige adînc rădăcinile în soluri imemoriale, în substraturi etno-arheologice și esoterico-metafizice, aspirînd evident spre lumea glacială și pură a nordului, spre acea lumină incoruporibilă a Walhalei. Solitudinea brâncușiană însăși, cu decorul ei arhaizant
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
atenție, Constantin Brâncuși este mai aproape de Caragiale, iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile ei diverse, pentru ca, finalmente, întregul să se articuleze caragialesc, prin logica lui internă, și nu eminescian, prin apriorismul proiectului. Față de patetismul existenței eminesciene, față de zbuciumul lui grav, de turbulențele și de dramele asumate fiziologic și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un primitiv de circumstanță și un contemporan eficient
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile ei diverse, pentru ca, finalmente, întregul să se articuleze caragialesc, prin logica lui internă, și nu eminescian, prin apriorismul proiectului. Față de patetismul existenței eminesciene, față de zbuciumul lui grav, de turbulențele și de dramele asumate fiziologic și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un primitiv de circumstanță și un contemporan eficient și lucid al timpului său. Ceea ce, însă
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un primitiv de circumstanță și un contemporan eficient și lucid al timpului său. Ceea ce, însă, îl apropie fundamental de Caragiale, este antiretorismul său. Față de imensa retorică eminesciană, de viziunile lui eruptive și aluvionare, Brâncuși, asemenea lui Caragiale, este eliptic și nonfigurativ. La fel cum cele mai imprevizibile proze caragialești sunt absolut nondiscursive, viziuni în epură, semne ale unei lumi desubstanțializate și salvate in extremis, lume care trăiește
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/6723_a_8048]
-
frumusețe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine. Ca această dragoste să-și afle prețul, trebuie ca ea să fie damnată și ca toți demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăiește aceeași dilemă a imposibilității apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiți întinși pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăși un motiv romantic
Frumoasele bestii romantice by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/6629_a_7954]
-
sau “ultimul romantic”, cum l-au definit alții, steaua lui Eminescu încă luminează literatura română. De CE News vă redă o înregistrare de excepție a Scrisorii I în interpretarea unuia dintre marii actori români, Mircea Albulescu. Astăzi, când bătrânii recită versurile eminesciene, iar majoritatea tinerilor nu rețin nici titlurile poeziilor acestuia, reamintim căteva pasaje din caracterizarea pe care Caragiale, contemporanul lui Eminescu, le-a făcut despre poetul național: "Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu
Ascultă cel mai mare actor român în viață recitând Scrisoarea I-a. Astăzi este aniversarea lui Mihai Eminescu by Cristina Alexandrescu () [Corola-journal/Journalistic/65169_a_66494]
-
dar semnificative pentru audiența operei cărturarului (și) în rândurile publicului larg. Vianu despre Eminescu se înscrie, cu mize proprii, în acest flux constant de reeditări ale operei marelui estetician și filosof al culturii. Se știa mai de mult că opera eminesciană a constituit o preocupare constantă pentru Vianu. De la micul eseu intitulat Personalitatea lui Eminescu, publicat în Mișcarea literară din 10 ianuarie 1925, și până la conferința Însemnătatea națională a operei lui Mihail Eminescu, tipărită în Scânteia (sic!) din 11 iunie 1964
O ediție discutabilă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6422_a_7747]
-
la o revistă apărută, conform DGLR, de-abia în noiembrie 1979...) Nici imperativul totalității, din păcate, nu este respectat. Lipsesc inexplicabil texte de mai mare valoare decât conferințele aniversare sau articolele omagiale din anii '50-'60. Mai ales studiul Epitetul eminescian, din Probleme de stil și artă literară (1955) și capitolul Mihai Eminescu, din Istoria literaturii române moderne, de Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Tudor Vianu, nu aveau voie să lipsească. Nota asupra ediției invocă drept scuză neajunsurile financiare. Scuză slabă
O ediție discutabilă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6422_a_7747]
-
enorm. Criticul literar nu poate, însă, să nu remarce, în subtext, spaima lui Tudor Vianu de a mai face referiri la reperele filosofice și culturale cu ajutorul cărora a deschis, începând din 1930, un nou orizont în eminescologie. Clasificând categoriile lexicului eminescian sau analizând formele negației din opera poetului, Vianu fuge, de fapt, de Schopenhauer și Kant, de Hegel și Novalis, de Tieck și Oxenstierna... Apoi, esteticianul începe să preia, în conferințele și articolele omagiale, retorica și limbajul ideologiei oficiale: în studiile
O ediție discutabilă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6422_a_7747]
-
nou context de receptare, aproape tot ce a scris Tudor Vianu despre Eminescu. Propunere binevenită, în condițiile osificării, la nivelul publicului comun, a unei imagini clișeizate a lui Eminescu, ce se revendică fraudulos de la Călinescu. Relevarea fondului clasicizant al operei eminesciene, a țesăturii subtile de relații cu gândirea și arta romantică germană și, nu în ultimul rând, a „firelor" hegeliene din textura operei celui care îl refuza pe Hegel, sunt binevenite și astăzi, când Eminescu este mortificat în sintagma (falsă) „ultimul
O ediție discutabilă by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/6422_a_7747]
-
ambele ipostaze, de poet și de prozator. Analiza publicisticii reprezintă numai un posibil model de relectură completă, pe care de altfel autoarea o schițează în primele două părți. Aici se și războiește cu criticii care n-au văzut în articolele eminesciene punctul de plecare pentru o proiecție care să acopere întreaga operă. Singurul exeget care pune degetul pe rană e, pentru Monica Spiridon, D. Popovici. Acesta îi reproșa lui Vianu (iată!) preferința pentru Bălcescu, manifestă în Arta prozatorilor români, în dauna
Convergență și divergențe by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6432_a_7757]
-
a fost supralicitată și erijată în matcă absolută a operei, valoarea ei literară a fost neglijată." Până aici a fost refuzul. Să cităm în continuare propunerea, incitantă, a Monicăi Spiridon: „Compartiment de sine stătător - însă nu insular -al creației, gazetăria eminesciană trebuie așezată în zarea operei întregi, așa încât să se vadă articulațiile solide ale întregului. Analiza poate demara, convergent, dinspre publicistică spre restul operei și invers." (p. 5) În măsura în care se ține de cuvânt (și se ține!), Eminescu sau despre convergență e
Convergență și divergențe by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6432_a_7757]
-
restul operei și invers." (p. 5) În măsura în care se ține de cuvânt (și se ține!), Eminescu sau despre convergență e un eseu inconturnabil. Nu din întâmplare am folosit cuvântul acesta. Căci, oricât n-ar fi văzut Călinescu ce zace în efemeridele eminesciene, raționamentele acestuia îi sunt extrem de utile Monicăi Spiridon. Ea pune în relație gazetăria poetului cu discursul public al înaintașilor (reinventându-i pe aceștia la fel cum îi reinventa și autorul Istoriei din 1941) și cu vârfurile publicisticii de după el. Perspectiva abordată
Convergență și divergențe by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6432_a_7757]
-
aceștia la fel cum îi reinventa și autorul Istoriei din 1941) și cu vârfurile publicisticii de după el. Perspectiva abordată e una, însă, mai puțin istoristă și mai marcat retorică. O primă observație de substanță ține de natura orală a jurnalismului eminescian. Salturile de la citatul savant la anecdota cu valoare morală îi sunt acestuia specifice. În interiorul acestei paradigme, Monica Spiridon mai operează o distincție interesantă: ar exista la Eminescu, după ea, o oratorie laică, rece, de for și una aproape religioasă, didactică
Convergență și divergențe by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6432_a_7757]
-
post de argument. Lucrul însă contravine imperativelor lui Quintilian, la care autoarea face apel nu o dată în secvențele de analiză retorică a eseului. Impasul e depășit descriptiv, înclinând totuși balanța înspre partea poetului: „Așadar -confirmând temerile lui Quintilian -sub condeiul eminescian, istoria își trădează urzeala poetică născătoare de ambiguități. În ochii gazetarului, este vorba nu de un handicap, ci de un avantaj, tentant în măsura în care îi îngăduie să echivaleze pe narrare cu probare (infirmând pe același Quintilian). Neortodox de două ori, căci
Convergență și divergențe by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6432_a_7757]