KorAP: Find »[drukola/base=gânditor & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...94 >

2,337 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

de atunci, iaca, treizeci de ani, în toamna asta... Aici boierul Dumitrașcu se opri, mai dădu de dușcă un palici de vin și-și mai răsuci o țigară; după aceea își trecu degetele prin frumoasa-i barbă căruntă și rămase gânditor. Eu întrebai: —Ei, cucoane Dumitrașcu? pe urmă? Cum, pe urmă? zise boierul cu un zâmbet blajin; numaidecât să-ți spun ce-a fost pe urmă? Mai bine hai să bem și paharul acesta și pe cai, că întârziem! Am ieșit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-și cucoșii, cucoana Caliopi spăriind cu cântecele ei vietățile împrejurimilor - și se simțeau foarte la locul lor. Dar într-un rând o spaimă mare a burzuluit toate sufletele. Era într-amurgul. Cucoana Frosa stătea la zăbrea, frumos pieptănată și privea gânditoare la rarii trecători; cucoana Adela era în balcon; cucoana Caliopi la poartă, privind în lungul drumului și așteptându-și odrasla cea mai mare, trimeasă la pitărie după pâne. Băiatul, Costică, venea încet cu pânea la subsuoară, privind cu luare-aminte pulberea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
într-o parte și adăugam îndată cu hotărâre: — Nu. Mâne am treabă multă, nu pot veni... Înspre zorile răcoroase, în fiecare dimineață, Corbu mă aducea ca vântul prin Iezer. Dacă era lumina stânsă la căsuța de pe mal, mă întorceam domol, gânditor, cu inima grea; dacă lumina era aprinsă, mă străbătea în suflet ca o undă de fericire. Veneam încet, pe jos, cu calul după mine, cu frâul trecut prin stânga, și glasul moale, înfiorat, întreba ca totdeauna, aproape, îndărătul ușii de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vreme în vreme ca dintr-o depărtare nesfârșită - părea că vine de deasupra, din cerul albastru, ori printre frunzișuri, cu strecurarea vântului. Într-un rând, aproape de asfințitul soarelui, într-o zi liniștită de septemvrie, mă întorceam din luncă și veneam gânditor pe podul răsunător de fier. Apa râului curgea pe dedesubt largă și lină, cu strălucire întunecoasă. În stânga, pe malul dinspre Galați, o bulgărie își întindea răzoarele lungi și liniile negre ale șănțurelelor, cu sticliri de șuvițe de apă printre zarzavaturi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bătrân, cam de vârsta lui moș Ștefan, cu o păreche de mustăți albe ca două caiere, și întruna vorbea cu „zmeii“ lui. La drum drept le dădea sfaturi, la deal îi îndemna, la vale-i certa. Bătrânul de lângă mine privea gânditor și zâmbind locurile pe unde treceam. Ne apropiam de capitală (moș Ștefan Leu zicea: „reședință“); dar ziua era prielnică pentru călătorie cu trăsura, la picioarele noastre aveam un paner plin cu lucruri bune de ale gurii, și amândoi am fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
geamuri, scurt pieriră; o perdea de neguri grele se întinse peste valea Siretului. Încet-încet apoi negurile se luminară, o lună roșie izvorî din răsărit; ape scânteiau în depărtări, pădurile se lămureau pe zare ca dungi de cărbune; și călărețul mergea gânditor, pe murg, spre hanul Aniței, prin visul negurii. Ajunse, la vreme târzie. Nu se mai simțea nimic în bătătură. Legă calul de veriga de la scară. Apoi împinse ușa. Se împiedică de prag și glasul lui Mogoș se auzi dinlăuntru: —Vra

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
țară. Acolo aveau o rudă, Meer Avramovici, care făcuse o leacă de avere cu crâșma și avea nevoie de un credincios. S-a dus Sanis la Bărgăoani în sat și a început să facă negustorie în crâșmă, iar Meer, om gânditor, cu barba neagră, a prins a face alte speculații. Din acea vreme, Haia își aduce aminte de multe lucruri. Acolo era un sat mare; și veneau flăcăi la crâșmă, flăcăi frumos îmbrăcați și voinici, și petreceau. Ei îi era frică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mâna cu ofițerul, și s-a pus și ea pe scaun și a început a vorbi veselă cu el. Asta-i plăcea tare Haiei; și dintr-un colț, dintr-o odaie de-alături, privea și asculta. Domnul Meer se uita gânditor într-o parte și spunea: Pân-acu, slavă Domnului, nu mi-a mers rău; da’ am de gând să mă las de toate celelalte afaceri și să rămân cu pământ... Am să mai iau în arendă... Acuma numai cu pământul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-o? —A omorât-o pentru că o temea... A pârât-o un om ticălos... Ș-atunci maurul a omorât-o... Scrie foarte frumos... — Da’ era vinovată? — Nu, nu era vinovată... răspunse zâmbind Tudorița. Iar Haia se uita cu luare-aminte pe păreți, gânditoare, tulburată. Dar dincolo, ce-arată? —Acolo-i Romeo și Julieta... amanții nenorociți... Și cartea asta o am... Spune cum erau dușmane familiile lor, și cum ei s-au văzut și s-au iubit... Amândoi erau frumoși... Și pe urmă n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
rămase la locul lui, cu capu-n piept. — Acu unde-i fata? întrebă el într-un târziu. — S-a dus iar. Îi spun eu să nu se ducă. Dar ei nici de tine nu-i pasă... Mare pedeapsă! Sanis rămase gânditor în locul lui. — În ia-sară nu te duci la Făluță? — Nu mă duc... Femeia avu o înfiorare; apoi își luă andrelele și călțunul și începu să lucreze pe gânduri în colțul ei de umbră. Bărbatul așteptă până ce auzi pașii repezi ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
atunci e Faliboga la noi, și are boieru un slujbaș ca un zăvod... fără hodină, fără milă. Într-adevăr se arată a fi om aspru și vrednic, zise Niță Lepădatu. Moș Irimia Izdrail, cel mai bătrân dintre toți, se uita gânditor la cel nou venit. Da’ tu, băiete, grăi el, pe-acolo de unde vii ai avut multe a îndura... Eu, omul după firea lui îl cunosc și-l văd c-a pătimit. Dă, moșule, răspunse Niță, care om nu pătimește? Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de-acestea. —Morarul are și ceasornic... zise Niță. Are și boierul, îl întrerupse fata; mi l-a arătat madama... —Parc-aș vrea să mă duc așa prin lume, și să le văd toate... grăi Niță zâmbind. Fata nu răspunse; rămase gânditoare. După-amiaza de toamnă era foarte blândă și o liniște nesfârșită întrista întinderile. Toate zgomotele conteniseră. În pârloagele apropiate luceau fire lungi de funigei; un vânt abia simțit purta și prin văzduh firele acestea rătăcitoare de matasă argintie. Flăcăul și fata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ușor afară. Lepădatu ieși c-un dor mare de primăvară în suflet; Marghiolița îl petrecu o vreme cu ochii din prag. El își puse gluga peste căciulă și porni, lunecând la fiecare pas. Se lăsa la vale, spre adăposturile vitelor, gânditor. Deodată, amintindu-și de ziua de toamnă în care simțise dragostea, se înegură și o mare nemulțămire îl cuprinse. Iarna-i grea pentru oamenii nevoieși, care duc sub pământ viață de cârtiță. Apropiindu-se de vitele lui, văzu pe Faliboga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
încet cojocarul. Să mi le-aduci la curte... grăi, tremurându-și capul, călugărița. Apoi se așeză pe o baniță întoarsă cu fundu-n sus. Marghiolița rămase lângă ea în picioare, în sumanu-i cenușiu, cu broboada neagră umbrindu-i ochii. Neamțul sta gânditor. Deodată, ca și cum ar fi grăit cu pipa, mormăi: — Eu spus buier face pun să însoară. —Cum? se însoară? întrebă Isailă cu uimire. —Iaca așa, izbucni călugărița, așa zice domnu Anton. A fost cu boieru la târg înaintea ploilor, pentru niște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
auzeam; însă el auzea. —Vai, și când s-a întâmplat asta? — În noaptea dintăi. — Pe urmă a mai venit la el? — Nu. În cealaltă noapte a vorbit numai de acea petrecere cu ursu. Nana Floarea își făcu cruce și rămase gânditoare, sprijinindu-și bărbia în palma dreaptă. După aceea păru că o frământă o grabă mare. Lasă tu asta, Onule, și du-te fuga de întărește focul din căsuță. Vin și eu numaidecât, să pun o tigaie cu niște carne afumată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

Cifrele variau de la cincisprezece la șaptezeci și cinci, iar în tot cursul ceremoniei, unul dintre tinerii conspiratori ținea conștiincios socoteala, schimbând cu ceilalți ocheade amuzate. Numai că la asediul Granadei, nimeni nu mai făcea haz pe seama pornirilor lui Astaghfirullah, continuă taică-meu, gânditor și perplex la amintirea vechilor ștrengării. Șeicul a apărut, în ochii marii mase a oamenilor, drept un personaj venerabil. Nu-și abandonase deloc o dată cu vârsta acele vorbe și purtări care-l caracterizau, ba dimpotrivă, trăsăturile care ni-l făceau hazliu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Vărul tău se va întoarce la tine după trei semne, decretă ea, fără a preciza dacă era vorba de trei zile, trei săptămâni, trei luni sau trei ani. Mama scoase din pungă o monedă de aur și plecă, nedumerită și gânditoare. Pe drumul de întoarcere, îmi ceru să nu spun nimănui nimic despre această vizită, nici măcar tatei, sub pedeapsa de a-i vedea pe djinni cățărându-se pe mine în somn. O săptămână mai târziu, ne-am întâlnit iarăși cu Bălțata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
ce naiba să-i fii ostil lui Soliman? A înaintat agale spre noi, care continuam să stăm rezemați de perete, ca niște școlari ce-și recită lunga surată a femeilor. Abbad s-a ridicat, îngăimând ceva. Eu am rămas pe loc, gânditor și perplex. Însoțindu-mi gândul, Maddalena începu un pasionat elogiu al sultanului: — De când e la putere, Soliman a pus capăt obiceiurilor sângeroase ale tatălui său. N-a pus să li se taie beregata nici fraților, nici fiilor, nici verilor lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

rețete o să riști așa cum riști acum rostind vorbele astea obraznice, o să devii cu adevărat un bucătar nemaipomenit. Băiatul aruncă zarurile. — Sunt deja un bucătar nemaipomenit - zâmbi, calculând punctajul. Frumos joc... Dacă nu-ți iese Venus, câștig eu. Vitellius amestecă zarurile gânditor, evaluând jocul băiatului. — Dacă învingi tu, vei lucra pentru mine la bucătărie. Dacă înving eu, înseamnă că ești un idiot și voi pune pe unul dintre sclavii mei să-ți taie gâtul. — O să pui să-mi taie gâtul? Nu cred

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
două banchete... Nu se va implica personal în nici o luptă; asta a lăsat-o în seama legaților lui. Vitellius se îndreaptă spre Gallia, iar de aici se va duce în Italia. Julius luă pumnalul și îi încercă din nou lama, gânditor. — Asta-i tot. Nu uita nici un cuvânt din ce ți-am spus și încearcă să ajungi cât mai repede la Galbiana. Maktor se ridică. — Îmi pare rău că trebuie să-mi părăsesc taverna, dar voi face tot ce-mi ceri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
invincibil. Valerius se ridică. Avea să plece departe de toate acelea. Dacă Velunda îi vorbise despre destinul său, ei bine, acesta avea să fie: va întoarce spatele lumii și va fugi. Deodată fu cuprins de îndoială. Se uită spre cer, gânditor. Nu cumva durerea pe care o simțea o ținea pe Velunda departe de el? Nu cumva disperarea aceea cumplită îl despărțea de ea? Oare distanța dintre ei avea să dispară dacă, în loc să sufere, s-ar fi gândit cu bucurie la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
sigilate, fașele, săculeții de pânză cu plante mărunțite, carnețelul în care Valerius nota noutățile din arta medicală pe care le afla în peregrinările sale prin Europa. La urmă dădu peste panglica albă a Velundei. O puse pe masă, privind-o gânditor, și o desfășură. O netezi delicat cu două degete. Deodată, expresia chipului său se schimbă. Antonius avu impresia că rămăsese singur în bibliotecă. Înălță capul. Proculus era însă în fața lui, cu ochii închiși, cu o mână pe panglica albă. Își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de ceață aurie. Proculus luă panglica și o duse la buze. Rămase multă vreme așa. Încet-încet, raza de lumină alunecă pe pardoseală, apoi se ridică, dispărând. Suspinând adânc, ca și cum s-ar fi întors de la mare depărtare, Proculus deschise ochii. Răsuci gânditor panglica, apoi o puse la loc în sac, împreună cu celelalte lucruri ale lui Valerius. — Bine, spuse, ridicându-se. Îi voi duce sacul lui Valerius. Îl voi învăța cum să țină o armă. Îl voi învăța să lupte. Și cred că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cei mai buni de pe piață, răspunse Manteus sec. Nu mai sunt maeștri de excepție, ca tine. Vremurile s-au schimbat. — Da... Întotdeauna dăm vina pe vremurile care se schimbă, zâmbi Proculus. Admiră panorama ce se deschidea în fața lui. Privi lung, gânditor spre cea mai înaltă dintre colinele care, în dimineața aceea senină, se vedeau dincolo de zidul de apărare și de păduri. Revăzu o scenă nocturnă: Valerius, întins pe iarbă, lângă un foc pe cale să se stingă, luna plină care apunea, cenușa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în V. Dintr-odată, cea din față le părăsi pe celelalte și se îndreptă, singură și hotărâtă, spre miazăzi. 34 — Atunci, suntem cu toții de acord? întrebă din nou Tampius. — Eu nu. Antonius își plecă ochii și rămase tăcut câteva clipe, gânditor. Apoi glasul lui răsună puternic: — Din aprilie, când au câștigat bătălia, ce-au făcut soldații vitellieni? După ce-au jefuit cât au putut, acum își petrec zilele huzurind. Se îndoapă și se îmbată. Nu fac antrenamente militare. De disciplină nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]