13,415 matches
-
Petru Dumitriu lacomului Cezar al "vremurilor" sau el reprezintă, dimpotrivă, concesia pe care ideologicul o face unui talent literar puternic, doritor să se afirme cu prețul (și prin intermediul) unui considerabil compromis". Principala caracteristică a romanului ar fi aceea de "partizanat ideologic": Cronica de familie, o "delirantă ficțiune istorică", "reprezintă acreditarea unui punct de vedere politic asupra istoriei și societății românești". Criticul găsește, în principal, două indicii ale "abuzului auctorial": "șarja globală", realizată prin "mijloace epice" și "descriptive (portretistica grotescă)", pe de
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
vedere politic asupra istoriei și societății românești". Criticul găsește, în principal, două indicii ale "abuzului auctorial": "șarja globală", realizată prin "mijloace epice" și "descriptive (portretistica grotescă)", pe de o parte, iar pe de alta, "comentariul auctorial", "de o indiscutabilă natură ideologică". Observațiile sunt juste, însă paradoxul este, în opinia noastră, altul. Este foarte evident că, în intenție, scriitorul proiecta în chip tendențios bornele istorice ale Cronicii, deforma tipologia prin "șarjă", însă, în realitate, cât de tendențios se dovedește rezultatul? Extrem de orientat
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
ținem cont de ultimul volum, ambiguu, dacă-l ignorăm. Dintre argumentele invocate de Cristian Moraru, cel dintâi, privind "șarja" tipologică, ni se pare suficient de debil: întregul episod al patrulea al studiului său rămâne până la urmă neconvingător în demontarea resorturilor ideologice ale cruzimii flaubertiene în conceperea personajelor. Într-o formă sau alta, criticul reia același tip de observație (just), fără însă a demonstra că "tendința" învinge "arta": "eroii lui Petru Dumitriu au ceva matein în acest spectacol al degenerescenței, un spectacol
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
aflăm în fața unei fascinante creaturi de hârtie, a unui personaj complex, paradoxal, care deschide o nouă tipologie în literatura română. Observația lui Cristian Moraru se justifică însă aplicată la volumul al treilea. Strategia tipologiei negative a fost, fără îndoială, și ideologică, dar, așa cum vom arăta în continuare, scriitorul a făcut eforturi ca, în primele două volume, arta să depășească teza. Cronica de familie rezistă ca și cronică a monstruozităților, iar bestiarul ia proporțiile bâlciului manierist. Intenționalitatea este depășită de reușita estetică
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
și, atunci când formează însuși axul scrierii (ca în Aquarium) este persiflată pe dedesubt. Schema tendențioasă a proiectării istorice devine evidentă - pentru că nu mai este mascată - în volumul al III-lea. Totuși, chestiunea ridicată de Cristian Moraru rămâne valabilă. Inevitabil, deformarea ideologică stridentă în volumul al III-lea afectează, implicit, întreaga trilogie. Aici se ridică și o altă întrebare: având în vedere unitatea constitutivă a unei opere de artă, se cuvine făcută o segmentare artificială în interiorul ei (de tipul volumele I și
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
ei (de tipul volumele I și II vs. volumul al III-lea)? O altă imputare făcută de Cristian Moraru vizează tendențiozitatea comentariului auctorial. Și în opinia noastră, în acest sector se plasează cel mai considerabil tribut plătit de autor factorului ideologic. Pentru a ilustra această observație, criticul reproduce un fragment din primul volum al romanului: "Erau oameni avuți și europeni în anul 1904; bătrâna voia să se distreze câți ani mai avea de trăit; soții Vorvoreanu aveau nevoie de marea ei
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
reală sau era într-un chip absurd. Șocul trăit în cabinetul oglinzilor ar fi revelația relativității lucrurilor. Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestei scrieri este tocmai caracterul ei schizoid, hibrid. Romanul este conceput într-o perioadă de cenzură ideologică și este construit în așa fel încât să reziste filtrului cât mai multor grile de lectură. Cronica de familie trebuia să răspundă imperativelor anului 1957 și să fie în același timp un punct de reper pentru romanul românesc. Câteva detalii
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
perioadei, e imposibilă; intenția și curajul prozatorului de a o face derutează. Un roman proiectat pentru a putea fi citit în mai multe epoci În conceperea romanului 6, scriitorul se sprijină, în principal, pe două pârghii care să confere validitate ideologică scrierii: orientează fluxul temporal după o schemă cu substrat sau implicații revoluționare și recurge la clișeul tipologiei negative ca metodă de "înfierare". Proiectarea temporală insidioasă e lesne observabilă în prima ediție a Cronicii (alcătuită din Davida, Bijuterii de familie, Salata
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
moșie. În Acvarium, greva muncitorilor de la Grivița declanșează criza nervoasă a lui Șerban Romano și-i modifică însăși structura și scenariul vieții. Vântul de martie, Boierii vechi și noi și aproape întreg volumul al treilea sunt complet tarate prin imixtiunea ideologică. Aristocrația românească este vituperată prin caricaturizare: în Cronică nu există aproape niciun personaj pozitiv, cu excepția cuplului din Salata, cu model autobiografic lesne de decodat. Dilema scriitorului va fi fost ordonarea materialului în așa chip încât tendențiozitatea schemei temporale (care, repetăm
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
tragic al motivului lui vanitas vanitatum. Caricaturizarea vituperantă a aristocrației, o altă obiecție adusă scrierii, este cu mult depășită prin proiectarea ei ca bâlci manierist. Scrierea este transformată într-o cronică a monstruozităților, valabilă independent de citirea orientată după grila ideologică. Și mai interesant este faptul că exact bizareria intrinsecă, inșii robotizați de instinctele larvare, lumea plăcerilor și a violenței sunt ingredientele care provoacă admirația sau suscită interesul scriitorului. Petru Dumitriu e în căutarea întâmplărilor camuflate și spectaculoase, a cazurilor anormale
Cât de tendențioasă este Cronica de familie? Paradoxul unei receptări by Oana Soare () [Corola-journal/Journalistic/8452_a_9777]
-
în transpunere literală înseamnă "Sunați clopotele". Numai că, în română, clopotele "bat", ori "sunt trase", iar în varianta diminutivă, "clopoțel", sunt "agitate". Trecând peste acest detaliu, m-a frapat perspectiva din care privește Wieseltier ideea de clopot: dinspre estetic spre ideologic.) De ani buni, Leon Wieseltier se află pe baricadele luptei din mediile occidentale între sprijinitorii unui Israel ce nu acceptă în nici un fel modificarea statutului său actual și cei care pretind o flexibilitate mai mare în chestiunea palestinienilor. Din acest
De ce trag clopotele? by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/8486_a_9811]
-
în care trăim, condusă, parcă, după blestemățiile unui Falstaff, marcate de sunetul clopotelor de la miezul nopții ce anunță - în filmul lui Orson Welles - ultima, definitiva izgonire? Mă reîntorc la textul lui Wieseltier, care conferă clopotului o semnificație religioasă, identitară și ideologică. Dar tot el știe să le dizolve în parfumul rar al forței morale de a empatiza și de a așeza valorile la locul ce li se cuvine: sunetul clopotelor a început, mult înaintea democrației, într-un moment proto-democratic, în anul
De ce trag clopotele? by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/8486_a_9811]
-
gânduri,/ Treci în rânduri" - îndemna una din lozicile versificate ale momentului. Individul nu avea dreptul la singurătate și la reflecție, la opțiune personală. Alternativa obligatorie era masificarea euforică în lupta pentru biruința comunismului și pentru viitorul luminos. Literatura era confiscată ideologic și obligată să propage lozincile oficiale. Cel puțin un deceniu (1948-1958), literatura oportunistă, propagandistică, total obedientă față de Partidul Muncitoresc Român, era singura posibilă, singura publicabilă. A gândi și a comunica ceva pe cont propriu, aparte de colectivitate, în secret, comporta
Literatura subversivă by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8493_a_9818]
-
acel "nimic nu e incompatibil în spațiul dunărean", care îngăduie întîlniri și conversații, scene de teatru gata făcute, dialoguri între indivizi care, într-o lume normală, ar trebui să se urască de moarte, căci se află pe poziții politice și ideologice diametral opuse. Dar ei sînt prieteni ori doar amici, adesea colegi de redacție, petrec împreună în case particulare sau cafenele, se confesează unii altora cu detașare, fac amor (vezi relația cu Zoe Ricci, ai cărei frați sînt legionari), se mai
Jurnalul lui Sebastian by Virgil Duda () [Corola-journal/Journalistic/8497_a_9822]
-
avînd o mai bună înțelegere și cunoaștere a socialismului științific, am putut redacta alte patru lucrări de specialitate, pe care, împreună cu lucrările anterioare, revizuite, intenționez să le prezint, în timp, editurilor noastre". E o consemnare a unei dispoziții de compromis ideologic cu oficialitățile comuniste. Rezultă că străduințele acestora de a-i aduce "pe linia de plutire" pe unii deținuți de conștiință, către mijlocul deceniului șapte, cînd intervenise o anume "destindere" a politicii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au dat roade. Cei ce nu
Noica între extreme (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8513_a_9838]
-
Ion Simuț Politica regimurilor totalitare vrea - cu o dorință exprimată clar, răspicat și ultimativ - ca literatura (artele, în general) să derive nu numai din propriul corpus ideologic, dar și din limbajul ei. Pentru dictatura proletariatului, literatura nu este o variantă particulară de politică, ci este chiar politica, expresia ei directă, nu derivată. Dictatura politică înseamnă și dictatura limbajului unic. "Cel mai adesea însă, politicul și esteticul nu
Literatura evazionistă by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8514_a_9839]
-
cea mai fericită: aceea a non-apartenenței literaturii la politic, pentru că ea nu se conformează logicii puterii de a fi un "rezultat obedient", cum observă același Virgil Nemoianu. Formalismul estetic se eschivează de la plătirea tributului politic, adoptând calea unui suspect evazionism ideologic, inadmisibil pentru puterea comunistă aflată la începuturile ei. De aici iritarea regimurilor totalitare față de literatura evazionistă, considerată "artă degenerată". Evazionismul este un limbaj deviat, iar deviaționismul se face vinovat de lipsă de solidaritate cu scopul dictaturii. Iritarea merge în regimurile
Literatura evazionistă by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8514_a_9839]
-
de origine burgheză. Virgil Nemoianu plasează la originea persecuției formalismului estetic "principiul utilitarismului", conform căruia arta și literatura trebuie "să facă demonstrația unei vizibile utilități sociale și politice". Persecutorii formalismului estetic își dovedesc reducționismul, aversiunea față de complexitatea formei estetice, rigiditatea ideologică, emanate de o politică monolitică, bazată pe presiunea omogenizării și a uniformizării. Conflictul dintre ideologia partidului unic și formalismul estetic denotă obtuzitatea sau rezistența unei societăți închise, refractară la orice deschidere, relativizare a punctului de vedere oficial, complexitate problematică sau
Literatura evazionistă by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8514_a_9839]
-
incongruente. Virgil Nemoianu a analizat conflictele formalismului estetic cu alte filosofii ale artei și a remarcat persistența unor "reacții bizare", recurente și în afara perimetrului comunist, dintre care imputarea cea mai importantă, aparent sofisticată, vizează tendința reacționară. În viziunea acestor aprecieri ideologice bizare - constată Virgil Nemoianu - "formalismul estetic este o pepinieră a forțelor reacționare; este sursa ideologiilor pernicioase și chiar a politicilor tradiționaliste și fasciste. E o mască abil confecționată, în spatele căreia forțele malefice pregătesc stratageme oribile, cu scopul de a strivi
Literatura evazionistă by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8514_a_9839]
-
tocmai logica de auto-apărare a sistemului dictatorial de literatura evazionistă, singura care este cu adevărat literatură, fără nici un alt determinativ decât acela al valorii. Literatura evazionistă spune altceva și altfel decât recomandările oficiale. Folosește un alt limbaj, paralel cu cel ideologic și epurat de sloganurile actualității - tocmai de aceea considerat suspect și inadmisibil. Literatura evazionistă vehiculează limbajul formalismului estetic, apolitic, ca o alternativă, deviere și eliberare simbolică de sub teroarea insuportabilă a regimurilor totalitare, de dreapta sau de stânga, fascismul sau comunismul
Literatura evazionistă by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8514_a_9839]
-
și gesticulația maeștrilor? Cred că acuzația de extremism adusă lui Sebastian e mult prea tare pentru adevărul textelor prezentate drept probe. Gesticulația violentă a tânărului de douăzeci și ceva de ani nu poate fi echivalată în întregime cu inflexibilitatea discursului ideologic al lui Nae Ionescu. E vorba, mai degrabă, de țipetele, pe jumătate isterice, pe jumătate histrionice, ale unei întregi, nefericite, generații de scriitori, de la Eliade și Noica la Belu Zilber și Petre Pandrea, prinse în roata dințată a unei istorii
V-ați făcut testamentul? by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/8507_a_9832]
-
să crezi. După 1989, Norman Manea s-a mai întors o dată acasă, în 1997, dar impresiile au fost sumbre. Regăsirea patriei nu a avut nimic sentimental sau idilic, nici măcar ceva cât de cât pozitiv. România postdecembristă era grevată de păcate ideologice și morale de care părea că nu e capabilă să scape vreodată. Între aceste păcate, antisemitismul rezidual avea o persistență insidioasă. Cum Norman Manea a denunțat imediat după 1990, în eseul Felix culpa, poate prea devreme pentru o societate democratică
Ambiguitățile exilului by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8554_a_9879]
-
târziu, pentru a întări autodenunțul, Noica face o scrisoare de răspuns, trimisă lui Cioran prin poștă, și tot prin poștă trimite varianta dublă, româno-franceză, unui grup de prieteni. Nu uită, cu acest prilej, să pună textul și la dispoziția zbirului ideologic, Radu Popescu. Spre informarea ofițerului de securitate care-l ancheta, adaugă: "Precizez că Radu Popescu funcționa la Gazeta literară, unde i-am trimis scrisoarea". Astfel de oameni și obiceiuri au dispărut pentru totdeauna din frumoasa țară care - vorba unuia din
V-ați autodenunțat vreodată? by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/8568_a_9893]
-
se întindea de la Barcelona, unde îl entuziasma pe tânărul Picasso, până la Viena. Am putea adăoga, până la București. Monocromia picturii picassiene din fazele roz și bleu contestă senzorialitatea culorii și a fost pe bună dreptate interpretată ca o reacție mai mult ideologică decât estetică față de impresionism. E și cazul lui Tonitza, dar desigur analogiile se opresc aici. Ceea ce este însă incontestabil e că artistul român prin prima parte a activității sale participă la o ambianță culturală în care ecourile sensibilității simboliste erau
Tonitza și întâmplările artei românești by Ioana Vlasiu () [Corola-journal/Journalistic/8563_a_9888]
-
legăturile dintre corifeii avangardei istorice și internaționalismul comunist (subiectul este aproape exhaustiv tratat și în excelenta antologie realizată de Stelian Tănase, Avangarda Românească în arhivele Siguranței, Polirom 2008), reîntoarcerea triumfală a lui Tristan Tzara la București, în anul 1946, intransigența ideologică (procomunistă) a lui Geo Dumitrescu din anii 1948-1949 în virtutea căreia îi atacă în presa vremii pe Ovid S. Crohmălniceanu și pe Marin Preda, rolul romanelor postbelice ale lui G. Călinescu în resurecția prozei românești de la mijlocul anilor '60, suspiciunea că
Parantezele istoriei literaturii române by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/8578_a_9903]