1,213 matches
-
Adevăr și minciună; conduita duplicitară. Sinceritate, onestitate - ipocrizie, viclenie „Adevărul vă va face liberi.” („Biblia”) Doar „adevărul” ne eliberează de prejudecăți și ne ajută să ne configurăm un sens al dezvoltării sufletești, Înțeles ca o dorință de obținere a unei interiorități tot mai spiritualizate: „Omul s-a ridicat pe două picioare, devenind o ființă verticală, În momentul cînd a născocit mitul cerului. CÎnd acest mit va fi uitat, omul va cădea iarăși În patru labe” (Lucian Blaga). * „Nu am aflat adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
unul hiperdimensionat. Ne aflăm în fața unor norme de excelență tot mai constrângătoare. Suntem somați de o voce invizibilă și de o voință generală să fim (mereu) cei mai buni. "Suntem tiranizați de un "absolut al sinelui" care se instalează în interioritatea noastră ca un judecător nemilos, în ochii căruia nimic din ceea ce facem și nimic din ceea ce suntem nu va fi niciodată satisfăcător" (Lacroix, 2009, p. 57, s.a.). Cu un atare ideal, mereu vom avea impresia că facem și că suntem
by Gabriel Albu [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
gesturilor (Keith Thomas, Introducere la Bremmen & Roodenburg, 2000, p. 19) și, în general, asupra polisemantismului nonverbalului (Șoitu, 1996, p. 21; Rădulescu, 1985, pp. 154-155 etc.). 20 Mai mult, particularizând, se atrage atenția asupra faptului că "ansamblul feței noastre, limită între interioritate și mediul ambiant, exprimă în felul său raporturile Eului cu mediul și, de asemenea, gradul de tonus sau atonie al temperamentului" (Mucchielli, 2000, p. 114). 21 În privința comportamentului corelat celui verbal, se consideră că există șapte comportamente vizibile: îmbrăcămintea, expresia
Comunicare: discurs, teatru. Delimitări teoretice şi deschideri aplicative by Angelica Hobjilă [Corola-publishinghouse/Science/921_a_2429]
-
tulburările mintale considerate ca „simptome clinice”, „sindroame” sau „boli” cu un caracter specific obiectivat și net individualizate în spațiul clinico-medical, iar psihologia studiază organizarea personalității, procesele psihice și manifestările comportamentale ale acestora, tot „din exterior”, psihopatologia caută să pătrundă în „interioritatea” persoanei umane, prin descifrarea sensului fenomenului psihic morbid ca modalitate de „a fi” a bolnavului psihic în comparație cu omul normal. Metoda comprehensivă, propusă de K. Jaspers este, în primul rând, o „atitudine metodologică” care deschide o nouă direcție a cercetării în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
studiu psihopatologic invită la o reflecție particulară asupra ființei umane, a sensului și destinului acesteia, poate mai mult decât ne oferă ca posibilități de înțelegere psihologia și psihanaliza. Psihopatologia este o „întâlnire” unică cu persoana bolnavului psihic în intersubiectivitatea și interioritatea acestuia, o revelație a celor mai intime experiențe sufletești, dincolo de care descoperim sensurile cele mai adânci și poate ultime ale umanului, dar și drama sa cea mai profundă. * * * Această lucrare, concepută după un plan didactic ca tratat de studiu universitar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
să nu aibă un caracter direct și imediat, întrucât nu poate fi obiectivat, ci numai postulat, prin metoda reflecției filozofice. Demersul cunoașterii epistemologice a naturii morbide a vieții sufletești, se constituie din „discursul bolnavului”, singura formă de acces direct la interioritatea acestuia. Analizând „faptele psihopatologice” cuprinse în „discursul bolnavului” se ajunge la un important material posibil de a fi supus unei „interpretări hermeneutice” (H. Tellenbach). Această interpretare a sensurilor discursului este calea cea mai sigură ce ne conduce către descoperirea și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și psihopatologia. Viziunea exclusiv biologică a bolii, așa cum ne este ea furnizată de științele naturii, nu este suficientă și ea nu poate cuprinde totalitatea aspectelor acesteia. Concepția antropologică asupra bolii aduce în discuție câteva teme principale: a) subiectivitatea bolnavului ca interioritate trăită a suferinței; b) suferința înțeleasă ca experiență de viață cu un caracter particular, dramatic, reprezentând dimensiunea ontologică a bolii; c) Caracterul specific al „psihobiografiei” bolnavului în raport cu boala considerată ca un accident ontologic. Aceste aspecte subliniază caracterul specific al antropologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și pe cea umană, în raport direct și permanent cu sistemele de valori. Medicina biologică, așa cum se poate înțelege de mai sus, reduce omul la o imagine lipsită în cea mai mare măsură de orizontul subiectiv și prin urmare de interioritate, punând accentul pe obiectivitatea lui externă și procesele fiziologice în relație directă cu sfera somatică. Medicina antropologică dimpotrivă, consideră omul ca subiect care se înțelege pe sine într-o unitate existențială cu lumea externă. Prin aceasta se afirmă în prim
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
interior persoanei”, ca opus „lumii externe”. Sufletul este mai mult chiar decât realitatea vie a existenței trupești și temporale a persoanei umane. Dacă vom încerca să stabilim granițele psihicului, ale Eului, va fi destul de greu să le fixăm atât în raport cu „interioritatea”, cât și cu „limitele externe” ale trupului fizic al persoanei. Psihicul nu este doar ceva care se află „în interiorul meu”, ci el se află în egală măsură și „în afara mea”. Prin aceste atribute psihicul are caracterul unei realități aparte. Existența
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Euri” realizează un contact inteligibil, o punte de comunicare sufletească. Limbajul este expresia Eului personal, prin intermediul căreia acesta „comunică” altuia propriul său conținut intrapsihic și, concomitent, prin intermediul căreia ia „cunoștință” de conținutul sufletesc ideo-afectiv al interlocutorului său. Limbajul serveșterelația dintre interioritatea sufletească a persoanei și exteriorul lumii real-obiective a acesteia. În felul acesta, limbajul are un caracter implicit, prin realizarea unei punți de legătură între Eul personal intrapsihic și lumea exterioară persoanei. El este funcția psihică, instrumentală, care unifică dubla „existență
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
El stabilește o punte de legătură, unind două persoane, dar fără a le unifica. Luarea la cunoștință prin limbaj, a unei persoane de către cealaltă, nu le dizolvă ci le apropie, obiectivând fiecăreia subiectivitatea celuilalt. Prin obiectivizare, limbajul revelează natura și interioritatea persoanei. Dificultățile de limbaj sau pierderea limbajului izolează persoana și generează o stare de angoasă. Acest tip de angoasă creează impresia unei bruște dispariții a propriului Eu, prin absența comunicării sau prin izolarea lingvistică. G. Amado vorbește în acest caz
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
directă cu rațiunea, Eul ia cunoștință de sine însuși, dar concomitent, tot prin limbaj, „intră” în realitatea lumii, a celorlalți, realizând comunicarea cu un alt Eu sau cu alte Euri. În felul acesta limbajul deschide calea către „intuiția imediată a interiorității”, unificând interioritatea sufletească subiectivă cu exterioritatea lumii obiective. Din această unificare a „dublului” naturii persoanei umane, rezultă cunoașterea. Fundamentarea unei antropologii psihopatologice Să încercăm în continuare ca, pe baza celor de mai sus prezentate, să schițăm cadrul unei antropologii psihopatologice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
rațiunea, Eul ia cunoștință de sine însuși, dar concomitent, tot prin limbaj, „intră” în realitatea lumii, a celorlalți, realizând comunicarea cu un alt Eu sau cu alte Euri. În felul acesta limbajul deschide calea către „intuiția imediată a interiorității”, unificând interioritatea sufletească subiectivă cu exterioritatea lumii obiective. Din această unificare a „dublului” naturii persoanei umane, rezultă cunoașterea. Fundamentarea unei antropologii psihopatologice Să încercăm în continuare ca, pe baza celor de mai sus prezentate, să schițăm cadrul unei antropologii psihopatologice. Dacă psihiatria
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
nu poate pune un diagnostic, în absența unor manifestări clinico-simptomatice clare, dar el poate „simți” persoana bolnavului și natura suferinței acestuia prin surprinderea ambianței atmosferice pe care o degajă pacientul său. Această descoperire a atmosfericului este calea de acces către interioritatea bolnavului, pe care psihiatrul o „simte” ca pe o modificare psihopatologică a persoanei acestuia. Ea reprezintă „intuiția” sau „sentimentul anormalului” pe care-l degajă persoana bolnavă psihic și pe care psihiatrul experimentat îl surprinde cu ajutorul „simțului clinic” care este rezonanța
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
În acest sens K. Jaspers afirmă că „sufletul nu poate fi obiectivat prin categoriile materiale” el fiind resimțit ca o „energie interiorizată a trupului”. Corpul unui individ este „spațialitatea” persoanei acestuia, ceea ce este „vizibil” în exterior din acesta. Sufletul este interioritate pură, imaterială. Cele două părți, trupul și sufletul sunt însă inseparabile, această „separație” operându-se numai în planul conștiinței propriului Eu. Plotin afirmă că „sufletul raționalizează trupul după imaginea sa”. După E. Mounier „omul este în fiecare moment suflet și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
felul acesta domeniul experimental trebuie înțeles ca reprezentând o „clinică dirijată” sau controlată în mod voluntar de către experimentator, după criterii anterior propuse metodologic și urmărind niște obiecte precise, ca realizare finală. Clinica este spațiul observației unei suferințe naturale, apărută în interioritatea normalului și care trebuie „descifrată” sau diagnosticată de către medicul clinician care o observă. Ea reprezintă un tip de raționament deductiv, pe când laboratorul reprezintă un tip de raționament inductiv. Laboratorul construiește „modelele patologice” în mod artificial, prin experiment, pe când clinica descifrează
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
cu invizibilul (boala ca suferință) sau, altfel spus, „persoana” și „discursul”. În felul acesta, spațiul clinicii devine zona în care se realizează „spațializarea” și „verbalizarea” patologicului. Această verbalizare a suferinței, prin expunerea de către bolnav a acuzelor sale clinice, face vizibilă interioritatea persoanei acestuia. Nu putem înțelege boala fără vizualizarea interiorității bolnavului, decât prin verbalizarea acesteia. În felul acesta „obiectul discursului” bolnavului va deveni „subiectul clinicii”. Clinica va transforma „discursul bolnavului” în „observație medicală”. Orice act de observație medicală implică două domenii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și „discursul”. În felul acesta, spațiul clinicii devine zona în care se realizează „spațializarea” și „verbalizarea” patologicului. Această verbalizare a suferinței, prin expunerea de către bolnav a acuzelor sale clinice, face vizibilă interioritatea persoanei acestuia. Nu putem înțelege boala fără vizualizarea interiorității bolnavului, decât prin verbalizarea acesteia. În felul acesta „obiectul discursului” bolnavului va deveni „subiectul clinicii”. Clinica va transforma „discursul bolnavului” în „observație medicală”. Orice act de observație medicală implică două domenii: domeniul spitalicesc și domeniul pedagogic, ambele la fel de importante și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este o persoană desprinsă parțial (nevroze, psihopatii) sau total (psihoze) de realitatea lumii. El este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii), în afara lumii (demențe) sau într-o lume a realității iraționalului, o lume interioară, închisă sau circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafrenie, paranoia, melancolie). Această lume a bolii psihice are un caracter închis, întors către sine, negativ în raport cu experiențele sufletești ale normalității, o lume stranie și incomprehensibilă pentru ceilalți, în care identitatea schimbată a bolnavului dă impresia că
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
forme particulare de limbaj”. În acest caz interesul este deplasat de la „cauză” la „modul de a fi al persoanei”. Cauza determină un discurs clinic, care are un caracter exterior. Modul de a fi al persoanei determină un discurs referitor la interioritatea acesteia. Nosologia psihiatrică încearcă să obiectiveze suferința psihică interioară a bolnavului, pe când discursul psihopatologic caută să descifreze semnificația interioară a subiectului-bolnav psihic. În felul acesta, psihopatologia devine o „teorie a fenomenului psihic morbid”, pe care G. Rosolato o pune în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
structurii persoanei, stă endonul, care este particularitatea constitutivă a individului. El este o instanță integrativă. Endonul reprezintă tot ceea ce apare la om ca unitate a configurației sale de bază. El nu este nici biologicul apersonal și nici apersonalul în sensul interiorității sale. Din cele de mai sus se poate desprinde faptul că elementele care sunt caracteristice psihozelor endogene, în acord cu majoritatea autorilor, sunt următoarele: - existența unor variații zilnice sau sezoniere ale dispoziției afective și capacității de activitate generală, - alternarea, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
că „limbajul psihologic” este extrem de nuanțat, propriu fiecărui bolnav, cu o mare încărcătură emoțională și lipsit de codificarea ce caracterizează limbajul medical. Dar acest „limbaj psihologic” este vocea suferinței și el reprezintă singura cale, unica prin care avem acces la interioritatea ființei bolnavului, la acea zonă interioară a conștiinței acestuia, în care este consumată „experiența psihologică a bolii” resimțită ca suferință. Prin intermediul limbajului medical înțelegem și descoperim boala, dar prin intermediul limbajului psihologic înțelegem și descoperim persoana bolnavului. Din acest motiv, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
al schizofrenicului se caracterizează prin următoarele aspecte: închiderea în sine autistă cu refuzul comunicării, inafectivitate, discordanță și bizarerii, alterarea imaginii de sine cu alienarea personalității, trăire delirant-halucinatorie. Existența acestor bolnavi este izolată, strict circumscrisă la propria lor persoană. Accesul la interioritatea lor este practic imposibil; izolați și bizari ei sunt discordanți în raport cu realitatea logică. 3) Angoasă și disperare Modelul de existență pato-biografică dominat de angoasă și disperare este caracteristic bolnavilor depresivi. Dominați de o dispoziție tristă, pesimismul lor le închide orizontul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
nevoia bolnavă de a interpreta lumea ("De ce-mi pun oare întrebări, dacă nu fiindcă sunt bolnav"22), această poezie este antispiritualistă. E o înțelepciune care proslăvește suprimarea conștiinței de sine, viețuirea într-un prezent perpetuu, fără idei. E negarea interiorității: " A fi real înseamnă să nu fiu în interiorul meu/ De ființa mea interioară nu se leagă nici o noțiune de realitate.23" Realismul lui Alberto Caeiro e cum nu se poate mai îndepărtat de sensibilitatea exprimată în scrierile semnate de Fernando
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
Dulce ca mierea e glonțul patriei, de asemenea scris la persoana întâi, aduce în prim-plan un protagonist tânăr. Mulți comentatori l-au receptat ca pe un roman autobiografic, ceea ce nu este, chiar dacă scriitorul i-a dat personajului mult din interioritatea și din experiența sa. Procedeul apare curent la P., teoretizat ca atare, la fel ca și exprimarea naratorului la persoana întâi și „în nume propriu”. Narațiune a experienței de viață acumulate de un tânăr intelectual, absolvent al unei facultăți de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288939_a_290268]