1,977 matches
-
să intre acolo, în dimensiunile minții altui om, mult mai periculoase decât cele ale propriei sale minți, și să-l călăuzească spre ieșire. Alternativa era un sfârșit sigur. Mintea lui Vultur-în-Zbor urma să se supraîncălzească și, în final, să se mistuie complet, poate chiar fără putință de scăpare. Așa cum aproape că se autodistrusese, mintea lui Virgil Jones. Viermele care-și înghite coada se înghite până la urmă în întregime. Asta pentru că lumile pe care muntele Calf și Efectul lui le dezlănțuiau în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
eu credeam că mă iubea. în casa plăcerii eu am plătit cu bunătate. Ești atât de bun, spunea ea, atât de bun, și eu credeam că mă iubea. Iubirea crește și-și înghite propria iubire, o digerează și o scuipă. Mistuit de sucurile gastrice ale iubirii ei. Scuze. Liv. Din casa soarelui răsare până în hăul cel negru, casa gaură neagră, urcușul tău și prăbușirea parțială. Amărăciunea de la apusul mândriei tale, îmi pare rău. Obișnuia să-mi ciufulească părul și într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
-mi ciufulească părul și într-o zi mi-a smuls un smoc din rădăcină. Doamna întunericului, cea cu pielea albă păr bălai ochi albaștri atât de frumoasă și atât de nedreaptă și totuși atât de frumoasă. Focul din ea putea mistui bărbatul, gheața din ea putea, să-l vindece. Nu eu eram acel bărbat. Pentru. Ea. Liv, culmea înghețată a perfecțiunii, cum m-a izgonit, cât de rău îmi pare... mea, maxima, lucru. Odată. Acum mult timp. înainte. Cei puternici nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
spusesem, după cum renunțase dintr-odată la distanța formală a cuvintelor dintre noi. Parcă mă ruga acum să mă apropii de ea, să fac cine știe ce salt din timpul de demult până în clipa de față, să înghit distanțe străine, să topesc înstrăinări, mistuindu-le în nimicnicia unor răspunsuri pe care le aștepta acum. Se răsucise toată spre mine, cu capul sprijinit pe brațul care îmbrățișase strâns o pernă. Părea că începuse să-i pară rău, poate nu chiar rău, dar să regrete, intrigată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Simțeam cum sevele Lumii cu sevele mele se contopeau, revărsându-se într-o matcă uriașă, cosmică, în care însuși Pământul era un bob de rouă, rostogolindu-se pe cine știe ce șuvoi revărsat, ducându-se în neștire. Mă simțeam atunci contopit, parcă mistuit în bătăile unei inimi enorme, ale unui puls universal. Mă simțeam înlăuntrul unui Dumnezeu care era însuși Universul a cărui necuprindere nu am putut niciodată să o imaginez. Atunci o simțeam. Cucoanele literate de acum, știu, strâmbă din nas când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fără să fac cine știe ce joacă metaforică, poetizantă - cu oboseala lentă care pogoară după pătimașe îmbrățișări. După împreunări mistuitoare, când trupul ei a devenit tu, când carnea ta a devenit a ei, când, pentru o zbatere de fulger, Lumea s-a mistuit în fulgere și începe a se regăsi, a-și reveni în noi cu aceleași trupuri, gânduri, cuvinte. Asfințiturile bucureștene n-au nimic sfâșietor, trist în ele. Sunt doar ca liniștea dinaintea adormirii îndrăgostite, un lent dus între vise răsfățate. Asfințea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
vălătuci și umbre prin preajma noastră, pierzându-se în josul Bulevardului, spre Cercul Militar, spre cinematografe, mai în jos, spre Cișmigiu, topindu-se în gura hulpav deschisă dincolo de încrucișarea cu Calea Victoriei. Priveam ușor speriat spre gura aceea de beznă în care se mistuia firava lumină venită din cer. Parcă o făptură uriașă aștepta acolo cu fălcile larg deschise, gata să înghită pe oricine s-ar fi avântat într-acolo. M-am bucurat că locuiam în partea cealaltă a orașului și nu aveam cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
regăsire, în cârciuma devenită dintr-odată găoacea din care, după ce beția se va sfârși, celălalt va pleca, iar tu, rămas singur, ai să uiți care, de fapt, dintre voi a plecat, unde s-a pierdut, ce hău izbăvitor l-a mistuit. Ocoleam biserica aceea, gândindu-mă cum numai cu un an înainte fusesem cu Ester la Văcărești. Un an doar și parcă îmi trecusem de-acum întreaga viață și venisem la acea biserică spre a cere iertarea ultimă cui? Lunii, ninsorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
micșorează tot mai mult, tot mai mult, cu dimensiuni de păpușă înaltă, un fel de cupă de crin grăbit pe alee. Pare, în minciuna depărtării, cum zorește spre a se întoarce la trupu-i de pruncuță, de nou-născută, spre a se mistui apoi, în capătul aleii, în conturul gurii căscate din îngemănarea crengilor castanilor din depărtare. Nu-i metaforă. O știu de când încă nu se născuse. O ghiceam în mama ei de pe când era doar rodia acelui pântec de femeie pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
închipui un an. Și încă un an. La prânz e o adunare de pomenire a lui Liviu Rebreanu. Abia acum văd că a murit la 59 de ani. Eu am pornit spre ei. Ce-am dat eu, într-o viață mistuită de aiureli? Întorcându-mă la gândul de început, am trăit un an al minciunii. Al minciunii relevate. Voi ști s-o îndur? Voi ști s-o ocolesc? Voi ști măcar acum, în acești ultimi ani pe care îi mai am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
deși, prea bine o știi, un altul de mult te-a furat și te poartă în el. Nu am suflet mai liber, mai plin de cine știe ce chemări spre nebănuite tărâmuri, cu proiecții de mari deschideri în care să mă las mistuit cu dăruirea unor nemaipomenite avânturi. Nici măcar nu sufăr. Să duc - așa cum am auzit, sau am văzut, sau am citit - o luptă teribilă cu mine însumi. Să am coșmaruri, halucinații, să fiu în stare de orice pentru un strop de băutură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am mai scris, umplând carnete cu astfel de povestiri ale țăranilor, depănate în miez de noapte în piețele prin care rătăceam spre casă. Nu-mi începusem coborârea. Nu știam nimic despre Luminare. Trăiam doar, fermecat de ușurința cu care se mistuiau zilele, una după alta, într-un dus despre care nu mă întrebam dacă este pierdere sau câștig, înălțare sau prăbușire. Nici nu-mi păsa, de altfel. Îmi pare rău că am distrus acele carnete, într-o clipă de rătăcire, când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și eu Biblioteca, trimițându-i un nou volum. Prezența cărții mele în vitrină îmi adeverește doar că am reușit să rup textului câteva pagini pe care le-am distrus definitiv. Cenușa lor se cheamă carte. Un fragment din text distrus, mistuit de nu știu ce ciudată pornire. Scriind, publicând, nu sporești textul, ci doar îl crâmpoțești, îi furi câteva pagini, îl umpli de găuri prin care cei ce-ți citesc cărțile cred că privesc de-acum în tine. Te citesc, îți răsfoiesc textul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
spre slujba de la ora unsprezece. PÎnă și ziarele se făceau ecoul privirii semețe și trufașe a negresei, care contempla publicul barcelonez „așa cum o regină a junglei s-ar uita la o ceată de pigmei“. Pe vremea aceea, febra modernismului deja mistuia Barcelona, Însă Jausá le-a indicat În mod limpede arhitecților pe care Îi angajase să-i construiască noua locuință că voia ceva deosebit. În dicționarul lui, „deosebit“ era cel mai valoros epitet. Jausá petrecuse ani la rînd plimbîndu-se pe dinaintea șirului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
pîntecos și fără nici un fir de păr vizibil pe tot trupul, părea căpetenia bandiților. Înfățișarea și atitudinea lui, În lumina acelui terariu de priveliști cumplite, mă făcu să mă gîndesc la un Nero fericit, ciupindu-și harpa În timp ce Roma se mistuia la picioarele lui. Cu o atitudine maiestuosă, Împăratul Nero Îmi zîmbi, jucăuș. I-am Întors gestul, plin de speranță. Personajul În cauză Îmi făcu semn să mă apropii, ca și cînd ar fi vrut să-mi șoptească ceva la ureche
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Îmi aruncă o privire cu coada ochiului, ca și cînd s-ar fi gîndit la același lucru ca și mine. Jacinta Coronado era, evident, mai lucidă decît o sugerau aparențele. Trupul se stingea, Însă mintea și sufletul Încă se mai mistuiau În acel puț de mizerie. M-am Întrebat cîți alții asemenea ei, asemenea bătrînelului licențios care ne arătase cum s-o găsim zăceau Împotmoliți acolo. Vine fiindcă te iubește mult pe dumneata, Jacinta. Fiindcă Își amintește cît de bine Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
În armată peste cîteva zile. Aldaya are influență... Trebuie să pleci, Julián. Trebuie să pleci undeva unde nici unul dintre ei nu te va putea găsi... Lui Julián i se păru că vede o umbră În privirea maică-sii, care-o mistuia pe dinăuntru. Mai e ceva, mamă? Ceva ce nu mi-ai zis? Sophie Îl privi cu buzele tremurînd. — Trebuie să pleci. Amîndoi trebuie să plecăm de aici pentru totdeauna. Julián o Îmbrățișă cu putere și Îi șopti la ureche: — Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
și se uită la ceas. — Frumoasă oră. Știți că trebuie să mă duc la un client din San Gugat și mă lăsați singur aici. — Dar Fermín? Încă nu s-a Întors? Tata clătină din cap cu acea grabă care Îl mistuia cînd era prost dispus. Sigur, ai o scrisoare. Ți-am lăsat-o lîngă casierie. — Tăticule, iartă-mă, dar... Făcu un gest care mă Îndemna să-mi țin scuzele pentru mine, se Înarmă cu pardesiul și cu pălăria și ieși pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
făcea pălărierul, crezînd că, Într-o zi, el avea să-și găsească o fată mai dispusă și avea s-o apuce pe căi mai profitabile. Între timp, faptul că se simțea dorită și apreciată Îi era de-ajuns ca să-și mistuie singurătatea și dorul de cele lăsate În urmă. Restul săptămînii Îl dedica orelor sale de muzică. Eleva ei preferată era o copilă cu un talent remarcabil, pe nume Ana Valls, fata unui prosper fabricant de mașini textile care făcuse avere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
ani cînd dădea peste cineva căruia nu Îi era frică de el, care Îndrăznea să-l sfideze și chiar să-l ia peste picior. A recunoscut În el tăria, ambiția tăcută pe care nătîngii nu o văd, dar care te mistuie pe dinăuntru. Dumnezeu Îi Înapoiase tinerețea. Sophie, abia o umbră a femeii pe care și-o amintea, n-avea putere să se interpună Între ei. Pălărierul nu era decît un bufon, un mîrlan răutăcios și ranchiunos a cărui complicitate o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
la adăpostul unei trădări, decît să-i spună adevărul. Doi ani mai tîrziu, cînd doamna Aldaya a murit, unui au dat vina pe vrăjile din casă, Însă fiul ei Jorge a știut că ceea ce o ucisese fuseseră focul care o mistuia pe dinăuntru, țipetele Penélopei și loviturile ei disperate În acea ușă, care continuau să-i izbească În minte, neîncetat. Încă de pe atunci familia căzuse În dizgrație, iar averea clanului Aldaya se destrăma În castele de nisip dinaintea mareei celei mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
consulte pe Penélope se temeau prea mult de el ca să-i spună adevărul, Însă el știa că trupul pe care Dumnezeu Începuse să i-l răpească În zorii acelei zile cînd se hotărîse să-și caute fiul, pe Julián, se mistuia. În timpul lungii traversade, așezat pe punte, tremurînd sub pleduri și privind infinitul gol al oceanului, a Înțeles că nu va mai apuca să vadă uscatul. Uneori, așezat la pupa, observa șirul de rechini care urmărise nava la puțin după escala
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
un asasin. Se zvonea că Fumero lichida personaje notorii pentru bani, că elimina figuri politice din Însărcinarea diferitor mîini negre și că era moartea personificată. Aldaya și el s-au recunoscut pe dată În fumul cafenelei Novedades. Aldaya era bolnav, mistuit de o stranie febră pentru care Învinuia insectele din junglele americane. „Acolo pînă și țînțarii sînt niște nemernici“, se lamenta el. Fumero Îl asculta cu un amestec de fascinație și repulsie. El venera țînțarii și insectele În general. Le admira
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
mirosul unui osuar. CÎnd am văzut Încăperea În care ajunsese, un soi de sicriu fără ferestre, cu o laviță de temniță, l-am luat pe Miquel și l-am dus acasă la mine. Tușea Încontinuu și se vedea că e mistuit. El a spus că era un guturai Încă nevindecat, o afecțiune pasageră de fată bătrînă, care avea să dispară de la sine. Două săptămîni mai tîrziu, era mai rău. Cum se Îmbrăca mereu În negru, am Înțeles prea tîrziu că petele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
locuiește nimeni aici, a adăugat Miquel. Hai, ajută-mă să cobor și să plecăm de aici. Carax s-a cățărat din nou pe zid. CÎnd l-a apucat pe Miquel cu amîndouă mîinile, a simțit cum trupul prietenului său se mistuise sub hainele prea largi. Abia se mai simțea ceva carne sau mușchi. Ajunși de partea cealaltă, Carax l-a prins pe Miquel de sub umeri și, sprijinind toată greutatea acestuia, s-au Îndepărtat În beznă, pe strada Román Macaya. — Ce-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]