1,553 matches
-
uite ce face băutura din om..." Iar eu, ținînd-o de mână, fără să bănuiesc că o dată aveam să-l cunosc pe Herman ca pe mine însumi, mă uitam speriat peste umăr, spre holul de la intrare, unde-l puteam încă vedea, neverosimil cocârjat, pe bețiv, cu silueta luminată slab în întuneric de beculețul galben și roșu al liftului. Gâtul lui făcea unghi drept cu corpul, de parcă una dintre vertebrele cervicale i s-ar fi întors, curbând cordonul spinal până la orizontală, iar capul
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
și-am pătruns în părcușorul statuii. Noaptea coborâse ca de smoală, ca la mahala, statuia de bronz era aproape invizibilă, iar cerșetorul era o pată caldă, un lichid vâscos nămolind marmura spectrală. O umbră ca de fetus, cu capul împins neverosimil în piept, ca într-o perpetuă plecăciune, ca într-o umilință fără sfârșit. Sânt ani de când nu l-am mai văzut pe Herman, dar de fiecare dată când l-am regăsit mi s-a părut că el e de fapt
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
să asude. Stropi de o limpezime gelatinoasă, aruncând scânteieri ascuțite ca acele, aburiră adâncul măștii și-ncepură să se scurgă lent pe pereți, adunîndu-se în cele mai adânci scobituri. Nasul, pomeții și pleoapele se umplură primele de lichidul gros și neverosimil de transparent ce-și arunca acum lumina, ca de apă, în grindă, mască de lumină tremurătoare cu chipul Mariei. Când toată masca se umplu și lichidul scânteietor se curbă ușor deasupra buzei, fetița se mai privi o dată-n el ca
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
ale karmei, pe lângă cel ce, înălțat pe piedestalul său, cânta încremenit incendierea Romei în mijlocul bicicliștilor și automobilelor din Spui. Nu era imaginea lui Nero aceea, și nu era Nero însuși: era mai Nero, cel mai Nero, foarte Nero, nespus, incredibil, neverosimil, minunat, revoltător, extaziant de Nero. Pietrificați ca niște vechi numuliți, oamenii-statuie învățaseră să fie mai buni, zi de zi, decât personajele lor și să-și disciplineze corpul nu doar în exterior și aparent, ci în fiecare ungher moale, elastic și
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
vechile diorame cu bătălii celebre, pe când restul luptei, încîlceala de cai, brațe cu săbii ridicate, orizonturi în flăcări e pictat pe o pânză desfășurată în semicerc. Cei trei aproape că fură absorbiți de bucata aceea de realitate: o casă șuie, neverosimil de îngustă, terminată într-un fronton cu curbe îndrăznețe. În centrul frontonului, la patru caturi înălțime, lucea gălbui o fereastră rotundă, singura luminată. Părea o a doua lună pe cerul care-nflorise nebunesc deasupra Amsterdamului. Poarta era stacojie precum coaja
Orbitor by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295572_a_296901]
-
atentă, se dovediră a fi pereții unei antice villa, cu siguranță distrusă de vreo incursiune nu foarte recentă a barbarilor, dacă nu chiar de bagauzi înșiși. Dintre ierburi apărea mozaicul pavajului, cu desene geometrice ori scene de vânătoare reprezentând pantere neverosimile pornite să urmărească căprioare în fugă. Mulți bagauzi care în mod clar așteptaseră în iarbă sau printre ruine, se ridicară în picioare la apariția noilor veniți și se strânseră în jurul lor plini de curiozitate. Mergând încet printre ei pe calul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
desfășurare a acțiunii - avea să fie la modă până la începutul veacului al XVII-lea. Odată cu apariția canoanelor clasice, însă, începând din 1630, și grație recomandărilor insistente de respectare a regulilor unității spațiale, ambianța scenică s-a simplificat la maximum, până la neverosimil. Oricum, regula n-a fost respectată nici în teatrul secolului al XVIII-lea. Din secolul al XIX-lea, mașinăriile, scenele turnante, intervalele dintre acte au permis variația elementelor de decor.” Forma însăși a scenei este semnificativă. Unii regizori și autori
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Mihaela Doboş () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1356]
-
din zona natală, fie din partea românească a graniței, fie din cealaltă. În resentimentul său colegial - care se vrea superior prin această artă a descrierii și prin lipsă de încrâncenare - își face loc un entuziasm de prisos, care, literar vorbind, este neverosimil. Așa stând lucrurile, textul său ar păcătui oricum, chiar dacă autorul nu ar avea nici o altă vină; dacă dreptul său de a fi fost singurul care a putut să intre și să iasă din țară ori de câte ori a vrut (în vreme ce la graniță
[Corola-publishinghouse/Administrative/1914_a_3239]
-
acelui colocviu vor fi moderate de Elena Ștefoi și Virgil Ierunca. Știam că doamna Monica Lovinescu o prețuia foarte mult pe această colegă a noastră, dar ideea că ar fi putut să-i cedeze locul său mi se părea totuși neverosimilă, chiar dacă doamna Ștefoi lucra atât la studioul Europei Libere, înființat la București după desființarea celui din Paris, cât și la emisiunile secției românești de la France Internationale. Dar, cum domnul Virgil Ierunca a absentat, viitoarea diplomată n-a putut modera lucrările
[Corola-publishinghouse/Administrative/1914_a_3239]
-
oare parte din acest scenariu? Nu era imposibil: mă făcuse să par foarte străin de acest Baptiste Bordave descriind comportamente de care nu îmi aminteam. Evocase chiar vinul de Meursault. Din partea unui vânzător de vinuri din Bourgogne, nu era ceva neverosimil. Și totuși, nu aveam de ce să mă înfior pentru că alesese numele personajului din Străinul? Nu făcusem o afacere bună cu Baptiste Bordave? De ce era el alesul acestui mister? Mă întorsei în pat. Mă sprijineam pe un argument solid: la baza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
înconjura când eram treaz. Timpul și spațiul deveneau atunci inoperante, ca și cum imaginația mea se trezea dintr-odată eliberată de orice constrângere. O întreagă senzualitate refulată, consecință a nevoilor mele secrete, provoca, eliberându-se în visele mele, apariția formelor și manifestărilor neverosimile, totuși naturale. Astfel, mă îndoiam chiar și de existența mea, pierzând noțiunea propriului timp și a propriului spațiu. Totul se petrecea de parcă îmi modelasem toate visele și cunoscusem dinainte interpretarea lor exactă. Am adormit foarte târziu. Deodată mă văzui rătăcind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
îl avea deja, deși Rollyflex era o cameră excelentă. Dar formatul i se părea demodat, era prea mare, prea greu și nici nu reușea performanța unei camere foto mici de buzunar: să transforme cotidianul banal în poze de o strălucire neverosimilă. A durat săptămâni de zile în care am așteptat răbdători până ce tata s-a săturat să privească vitrinele magazinelor foto. Atunci, în caruselul amețitor de sentimente, centrul acela negru a căpătat, în sfârșit, un nume: HASSELBLATT. Și mama a trebuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
uite la știri, și a murit. De parcă ar fi întors spatele, așa a spus mama la telefon. Am pornit-o spre casă, era frig, mijloc de noiembrie și imaginile albastre tot mai clipeau pe ecranul televizorului, ciudat de agitate și neverosimile. Tata ședea pe scaun. În ferestrele mari îndreptate spre sud se oglindea camera de zi, se reflectau nuanțele calde din grinzile de lemn ale plafonului și roșul căminului din cărămidă, prin care se strecura întunericul serii, punctele luminoase ale felinarelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
în spiritul toleranței și al bunului-simț („aberațiile“ din volumul de față nu-s deloc... aberante!). Ca să nu mai vorbim de sinceritatea cuceritoare a mărturisirilor scăpate adesea de sub control (să fie la mijloc doar o impresie?), cu o ingenuitate frapantă, de neverosimilă autenticitate. Smerit, naratorul parcă și-ar cere mereu scuze. Aplauzele îl stingheresc. Ei bine, povestind despre tot ce se nimerește, fără pic de emfază, dar cu o însuflețire contaminantă, Sorin Stoica se singularizează în raport cu colegii săi de generație tocmai prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1854_a_3179]
-
mai pomenit așa ceva? Discuția avea loc între niște oameni care avuseseră parte toată viața lor doar de niște băi de dimensiunea unor debarale îngrămădite, unde cei mai claustrofobici riscau să-și agraveze alarmant suferința. Totuși, deși li se părea absolut neverosimilă existența unei arteziene într-o budă, o umbră de îndoială plana asupra întregii situații. De la francezii ăștia imprevizibili te poți aștepta la orice. Așa că nu-i exclus ca, p-aicea, asemenea obicei bizar să fie văzut drept un rafinament aristocratic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1854_a_3179]
-
la scena asta de când joacă. ― Păi tocmai asta e, la dracu’, că Finți nu a dorit aplauze la scena asta, așa că stai mata pe tușă, am suspendat celălalt spectacol până se însănătoșește Stănescu. Am rămas mut, ceva mi se părea neverosimil, ceva nu era la locul său, dar decizia se pare că era luată de vreme ce nici Vichi, nici ceilalți nu veniseră la discuție, pur și simplu mă dăduseră afară pentru că Finți nu dorise aplauze la scena aia nenorocită. Era una din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
Miller!” Ar fi fost, sunt sigur, uimit să afle că Arthur Miller, alături de care am avut onoarea a participa la câteva evenimente culturale, este și astăzi un bărbat la fel de viguros, activ, prezent peste tot, omagiat peste tot, că Updike este neverosimil de productiv, iar Pynchon și Salinger au rămas la fel de „ascunși” ochiului public ca acum zece sau douăzeci de ani. I-aș fi vorbit, firește, și despre vechiul său prieten, Harry From, cel care Îl găzduise la New York și cu care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
un improvizat imn superb ordinii altor vremuri. Sau la Mogoșoaia, la o masă vecină, hipnotizând prin fonetica monologului magic o parteneră tânără, cu un chip de superbă madonă bizantină, coama ridicată Într-o coroană neagră și chipul alb, marmorat, și neverosimile mâini mari, noduroase, arse parcă de trudă și leșie. „Să nu spui da. Să nu spui niciodată da. Da este primejdios. Să nu spui da”, șoptea Poetul, În pauza discursului său interminabil și irezistibil, Întinzându-și printre sticlele fraterne chipul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
Începuseră, cred, să circule și zvonurile despre imensul Jurnal la care scriitorul continua să scrie, se pare, regulat și În care, se spunea, Își Încondeiase, nu prea măgulitor, și prietenii. Nu mi se părea de necrezut. Delicatețea ceremonioasă este mai neverosimilă În cazul unei atât de intense combustii ca aceea a scriitorului decât compensarea ei, măcar tainică, prin acide Rapoarte către Posteritate. Literatura Însăși se răzbună, s-ar părea, pentru atâtea bușituri, Închipuite sau reale, proiectându-și Ostașul pe soclul Judecății
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
din perioada când trăiam În România. Îmi amintesc o fermecătoare seară petrecută la Cluj, În apartamentul soților Petrescu. Prezent mai era, dacă nu mă Înșel, Mircea Martin, dar prezentă era, mai ales, Ioana Petrescu, care m-a fascinat instantaneu prin neverosimila forță de „vătuire” care, În loc de a le face invizibile, cum s-ar fi putut crede, potența, dimpotrivă, fiecare cuvânt și gest ale extraordinarei prezențe. Extraordinară tocmai prin inefabilul și irezistibilul conjunct dintre cerebralitatea intensă, precisă, sublimată și feminitatea adorabilă, simplă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
lui Salvador Dalí, la care aspira Blecher, Îl apropie, dar Îl și separă de suprarealism. Fiindcă nu doar despre o opțiune pentru un anume curent literar ar putea fi vorba la Blecher. Este altceva și mai mult: consecința metarealistă, până la neverosimil și turmentare, a situării În chiar miezul negru al unei cumplit de „reale” existențe umane. „Irealitatea și ilogismul vieții cotidiene nu mai sunt demult pentru mine vagi probleme de speculație intelectuală: eu trăiesc această irealitate și evenimentele ei fantastice... am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
sau avertismentul morții. Legătura cu ceilalți și cu pământul și cu cerul. Cu hazardul și cu destinul. Cu mine Însumi. Cu mine Însumi, desigur. Nu cumva Îmi scriu singur scrisorile, ca să Întrețin regulile jocului? Ființele din mine dialoghează prin destinatarul neverosimil care sunt, amuzându-se să ofere, astfel, combustibil cotidianului? Un joc copilăresc, tenebros. Scenariu crud al naivității, cu lacrimi, Îmbrățișări, râsete, prăbușiri? * Străin, aici? Străin sau Înstrăinat oriunde, până la urmă. Mi-am regăsit obișnuințele. Le port cu mine, oriunde. Partir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
Însenina, instantaneu, ambianța. * Recent, pisica fără vârstă și fără moarte din lirica lui Michael s-a desprins din rama Însorită a ferestrei unde Își toarce Înțelepciunea, pentru a-mi șopti că limba română este invitată să participe la neașteptata și neverosimila festivitate a stăpânului care i-a dăruit nemurire. Melcul pribeag de peste ocean a răspuns prompt, cu emoție și amintiri afectuoase: La mulți ani! (Text inclus În volumul omagial Is There Misery Nobler Than Mine? apărut În limba germană la finele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
Oh, făcu el. Atunci răspunsul este „mai mult bâjbâi“. Cuvintele păreau să fie ale altcuiva. Dar îl surprinseră mai puțin decât efectul lor instantaneu de a-l liniști. Ieșise din ascunzătoare, după luni întregi - îi putea spune orice acestei îngrijitoare neverosimile, acestei femei indescifrabile. Barbara acceptă mărturisirea lui cu naturalețe. —E normal să fie așa. Dacă n-ați bâjbâi, ar însemna că ceva nu e în regulă cu dumneavoastră. Ați fost luat în colimator chiar acum. Își lăsă mâna jos, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
Mihai Cantacuzino; de la o vreme iernile sunt mult mai grele ca altădată, constată el pentru sine. Și totuși acum frigul este suportabil, nu ca atunci.... Și-i răsări în minte imaginea cortegiului mortuar de acum doi ani. Cerul era senin, neverosimil de albastru. Fără pic de vânt, făcliile din mâinile vinete cenușii ardeau palid în lumina puternică a soarelui. Aburul respirației se topea imediat, prinzându-se promoroacă în mustățile și bărbile preoților și monahilor, lăsând aerul transparent ca un cleștar. De
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]