2,327 matches
-
modelul otoman: pământul aflat în proprietatea nobililor a fost proclamat domeniul hanului și a fost reorganizat în "qadılıqs" - provincii conduse de reprezentanți ai hanului. Legea în hanat se baza pe tradiția tătară, legea islamică și pe anumite prevederi împrumutate de la otomani. Șeful musulman local era muftiul, care era ales dintre clericii islamici locali. Principala sa sarcină nu era de natură teologică sau judiciară, ci era cea financiară. Administrația muftiului controla pământul clerical (waqf) și veniturile provenite din exploatarea acestuia. Un alt
Hanatul Crimeii () [Corola-website/Science/303203_a_304532]
-
în 1787, la izbucnirea războiului ruso-turc. În 1792 s-a încheiat tratatul de la Iași, prin care Rusia încorpora regiunile de la sud până la râul Nistru. Condițiile tratatului de pace păreau că aducă ipoteticul ""plan grecesc"" al Ecaterinei mai aproape de realizare - expulzarea otomanilor din Europa și reînvierea Imperiului Bizantin sub control rusesc. Imperiul Otoman a încetat să mai reprezinte o amenințare majoră pentru Rusia și a fost obligat să accepte o influență tot mai mare a Rusiei în Balcani. Expansiunea către vest în timpul
Istoria Rusiei, 1682-1796 () [Corola-website/Science/302226_a_303555]
-
palatului, în dorința de a distruge orice orice fortificații ce ar fi putut sluji în caz de revoltă a voievozilor Țării Românești. Dezvoltarea impresionantă a construcțiilor și a arhitecturii din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a atins și . Cu încuviințarea otomanilor, marele voievod, reface parțial fortificațiile, dar, în special, se reconstruiesc și dezvoltă palatul voievodal (1695), bisericile (1699) și clădirile utilitare sau decorative (foișorul de piatră din interiorul grădinilor domnești). Cu această ocazie sunt construite în afara zidurilor două dependințe ale palatului
Curtea Domnească din Târgoviște () [Corola-website/Science/302297_a_303626]
-
40.000 de călăreți. Domnitorul avea de gând să îi azvârle pe turci din Europa. Tratativele s-au soldat cu un eșec din motive necunoscute. Probabil Ferdinand nu a înțeles solia, ori s-a temut de Soliman Magnificul. În schimb, otomanii s-au îngrijorat de cutezanța lui Cornea și ca să regleze conturile cu domnitorul moldovean au dat domnia lui Petru Rareș, precum și oaste ca să cucerească tronul. Confruntarea a avut loc la Galați unde, părăsit de boieri, Alexandru Cornea a fost înfrânt
Alexandru Cornea () [Corola-website/Science/302054_a_303383]
-
frunte cu fostul voievod Radu cel Frumos îi pune pe fugă pe ambii pretendenți. Armata ce venea se dovedi a fi forța principală a unei mari invazii otomane în drum spre Moldova. Laiotă îl înștiițează pe voievodul moldovean despre intențiile otomanilor, acesta pregătind din timp defensiva. Luptele care au urmat se încheie cu strălucita victorie de la Podul Înalt din 10 ianuarie în urma căreia tronul Țării Românești rămâne liber. Laiotă, în fruntea unui corp militar, taie calea unei armate turcești de 8000
Basarab Laiotă cel Bătrân () [Corola-website/Science/302055_a_303384]
-
Ei au trăit în satele lor relativ izolate, cu ocupațiile lor vechi de secole. Cei creștini erau excluși de la poziții importante în ierarhia statului otoman, ceea ce i-a făcut să-și păstreze modul de viață tradițional. Pe de altă parte, otomanii n-au organizat un sistem școlar pentru creștini, iar limba turcă era singura folosită oficial. În familii și în sate se vorbea numai meglenoromâna. Doar bărbații care umblau la oraș erau bi- sau trilingvi. Astfel s-a putut păstra și
Meglenoromâni () [Corola-website/Science/302074_a_303403]
-
polono-lituaniene, uniune personală care a existat încă din 1386. Acest stat era unul dintre cele mai mari și mai bine populate din Europa medievală, și pentru mai bine de două secole a dus războaie victorioase împotriva cavalerilor teutoni, rușilor moscoviți, otomanilor și suedezilor. Sistemul politic al țării, denumit deseori democrație nobiliară sau Libertatea de Aur, era caracterizat prin reducerea prin lege a puterii monarhului în favoarea Seimului controlat de șleahtici (nobilime). Acest sistem a fost un precursor al democrației și monarhiei constituționale
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
sprijinită de trupele principelui Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea și ale Prințului-Elector de Brandenburg Friedrich Wilhelm. La sfârșitul secolului al XVII-lea, slăbitul stat polono-lituanian de sub conducerea regelui Jan III Sobieski mai avea destulă putere să-i înfrângă pe otomani în bătălia de la Viena din 1683. În următorii 16 ani, (în timpul "Marelui război turcesc"), turcii aveau să fie împinși la sud de Dunăre, Europa Centrală scăpând definitiv de amenințarea otomană. Din secolul al XVII-lea, statul polono-lituanian a trebuit să
Uniunea statală polono-lituaniană () [Corola-website/Science/302091_a_303420]
-
anului 1441. în octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia și pricinuiește o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul și, la 18 martie 1442, înfrâng oastea transilvană la Sântimbru. În retragerea lor, otomanii sunt urmăriți de Iancu care își refăcuse armata și înfrânți în apropiere de Sibiu pe 22 martie. În urma altor victorii obținute împotriva turcilor Iancu începe campaniile ofensive împotriva Imperiului otoman, în 1443, la chemarea Papei Eugeniu al IV-lea începe
Cucerirea Transilvaniei de către maghiari () [Corola-website/Science/302174_a_303503]
-
pacea de la Seghedin, pace favorabilă creștinilor. Tratatul de pace este rupt de creștini, în 1444,an în care s-a desfășurat „cruciada de la Varna". La 10 noiembrie 1444 victoria a fost obținută de turci. în 1445 el reia ofensiva împotriva otomanilor la Dunăre cucerind Giurgiu, arzând cetățile Turtucaia și Nicopole și asediind Silistra. Dar cea mai mare victorie a obținut-o Iancu la Belgrad (1456), victorie de care nu s-a putut bucura deoarece a murit răpus de ciumă în tabăra
Cucerirea Transilvaniei de către maghiari () [Corola-website/Science/302174_a_303503]
-
de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiață plasează începutul în 1420 și finalul în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper argumentează că Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese
Istoria Dobrogei () [Corola-website/Science/302149_a_303478]
-
care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte. După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul. În secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte
Istoria Dobrogei () [Corola-website/Science/302149_a_303478]
-
influență în Balcani folosindu-se de ideea panslavismului de unire a tuturor popoarelor slave sub conducere rusească. Aceasta s-ar fi putut face doar prin distrugerea celor două imperii în care trăiau mare parte din slavi, cel austriac și cel otoman. Ambițiile și rivalitățile rușilor și francezilor în Balcani au ieșit la iveală în Serbia, țară cu propria sa renaștere națională și care avea ambiții ce intrau parțial în conflict cu cele ale marilor puteri. Rusia a ieșit din Războiul Crimeei
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
căutat susținere în rândul țărilor ortodoxe Rusia și Serbia. Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum relata
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
în piețe publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani pașnici.” Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere.” Otomanii, în lipsa unor trupe regulate adecvate, lipsă cauzată de problemele din nord-vest, s-au văzut obligați să folosească trupele neregulate de "bașibuzuci" pentru a restabili situația din Bulgaria. (11 mai-9 iunie 1876) Aceste trupe neregulate erau formate din locuitori musulmani ai
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
occidentală din Constantinopol au început să circule zvonuri, care au ajuns în cele din urmă în ziarele din Vest. Știri despre atrocitățile musulmanilor împotriva creștinilor nu erau binevenite în Regatul Unit, unde guvernul Disraeli era hotărât să-i susțină pe otomani într-o situație deja tensionată din cauza crizei din Balcani. Un ziarist american din Ohio, Januarius A. MacGahan, care s-a întâmplat să se afle în Londra în acel moment, a fost angajat de ziarul liberal de opoziție "Daily News" pentru
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
Baring de la legația britanică. După ce relatările ambilor americani au confirmat sălbăticia represiunii otomane, raportul lui MacGahan, publicat în primele pagini din "Daily News", a galvanizat opinia publică britanică împotriva politicii prootomane a guvernului britanic al lui Disraeli. Susținerea publică pentru otomani s-a risipit când, la începutul lui septembrie, liderul de opoziție Gladstone a publicat "Ororile bulgare și chestiunea orientului" cerând Regatului Unit să-și retragă susținerea pentru Turcia. Disraeli s-a văzut obligat să stea deoparte când Rusia (țară în
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la Paris. În cele din urmă, la 24 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei. Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”. La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție de soldați. Otomanii aveau aproximativ de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care se aflau în garnizoane fortificate, restul de fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție de soldați. Otomanii aveau aproximativ de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care se aflau în garnizoane fortificate, restul de fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană. Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
în orice punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul fortificațiilor otomane. Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de 27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la Zimnicea
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje. Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa. Deși armata rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii. Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov. Forțele lui Ter-Gukasov, aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană, bașibuzuci și cerchezi) . Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni. Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]