3,622 matches
-
schimbare pe care alt stat încearc) s-o fac). Situația Statelor Unite și a Uniunii Sovietice le face s) opun) rezistent), pentru c), în privința chestiunilor importante, ele nu pot speră c) alții o vor face în locul lor. Acțiunea politic) din cadrul lumii postbelice a reflectat aceast) situație. Gherilele comuniste care acționau în Grecia au inspirat Doctrina Truman. În)sprirea controlului Uniunii Sovietice asupra statelor din Europa de Est a dus la Planul Marshall și la Tratatul Atlantic Privind Ap)rărea, acestea dând, la rândul lor
Teoria politicii internaționale by Kenneth N. Waltz () [Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
alte ț)ri industriale la una care tot mare r)mane, ins) mai puțin. Nici o dovad) nu sugereaz) vreo alt) erodare semnificativ) a poziției actuale a Americii. Multe, ins), sugereaz) c) am devenit atât de familiarizați cu excepțională noastr) dominant) postbelic), încât acum ajungem s) manifest)m o senzitivitate neobișnuit) fâț) de progresele altora, fie c) le egaleaz) sau nu pe ale noastre. În privința jocului de natur) economico-tehnologic), Statele Unite dețin c)rțile câștig)toare. Creșterea economic) și competitivitatea depind într-o
Teoria politicii internaționale by Kenneth N. Waltz () [Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
de securitatea internațional), Statele Unite își promoveaz), totodat), și interesele economice, dând expresie aspirațiilor sale politice cu privire la lume. Câteva exemple, grupate în așa fel încât s) fie puse în lumin) diferite aspecte ale temei ordinii mondiale, îi vor clarifica importantă. Expresiile postbelice timpurii ale temei, iar câteva chiar și în ziua de ast)zi, surprind preocuparea anticomunist), în moduri destul de simple. Inc) din septembrie 1946, Clark Clifford argumenta, într-un memorandum adresat președintelui Truman, c) ,,cele mai bune șanse ale noastre de
Teoria politicii internaționale by Kenneth N. Waltz () [Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
va trebui, pan) la urm), s) penetreze sistemul sovietic” (p. 480). Anticomunismul nu este numai un scop în sine; el mai reprezint) și un mijloc de a crea o lume decent). Și mai recent, Adam Ulam remarcă faptul c) istoria postbelic) poate sugera ,,care schimb)ri ale comportamentului Rusiei favorizeaz) o conciliere cu Statele Unite, ce progrese produse în America primejduiesc influență pe care ea o are în lume, si, implicit, viitorul instituțiilor democratice” (Ulam 1971, p. vi). Atât Clifford, cât și
Teoria politicii internaționale by Kenneth N. Waltz () [Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
va nega faptul c) eforturile colective sunt necesare, dac) problemele comune trebuie s) fie cumva rezolvate sau administrate. Realizarea proiectelor comune implic) o anuumit) concertare a eforturilor, într-o mai mare m)sur) în prezent, decat mai înainte, în lumea postbelic). Problemele globale nu pot fi rezolvate unilateral, de o singur) națiune, ci doar de un anumit num)r de națiuni acționând împreun). Cine ins) poate s) pun) la dispoziție mijloacele, și cine va achita principala parte din costuri? În afar
Teoria politicii internaționale by Kenneth N. Waltz () [Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
ri (publicațiile UȘ Agency for Internațional Development, diferiți ani). Richard Burt a luat cu atenție în considerare câteva din modurile în care cresc îngrijor)rile (1976). Cu toate acestea, Nixon și Sulzberger chiar au supraestimat dominantă economic) american) din perioada postbelic). W. S. și E. S. Woytinsky crediteaz) Statele Unite cu 40,7 procente din totalul venitului mondial din 1948, în comparație cu cele 26 de procente, din anul 1938. Estim)rile lor se pare c) sunt cele mai bune (1953, pp. 389, 393-395
Teoria politicii internaționale by Kenneth N. Waltz () [Corola-publishinghouse/Science/2255_a_3580]
-
cerebrală, sensibilizată”. K. susține „valorile spirituale și estetice”, în defavoarea celor „pragmatice, de oportun naționalism, culturalism și politicianism”, de pe poziții declarat antitradiționaliste: „Atitudinea aceasta nu se caracterizează prin arbitrar; un întreg determinism istoric o impune. Și mai ales ortodoxismul de emisiune postbelică ce tinde a obstrua europenizarea conștiinței și de a ne readuce cultura, printr-o mistică paseistă, la faza ei de posomorâtă copilărie - neliniștește și incită la reacțiune.” „Formula intelectualismului” este constant promovată de K. prin ancheta deschisă încă din numărul
KALENDE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287699_a_289028]
-
Elitele: repere, secvențe, controverse (1996); Naționalism, etnicitate, minoritate (1997); Modernizarea în spațiul românesc (1998); Istoria ca discurs demistificator (1998); Comunismul în România: ideologie, întemeieri, dileme (1999); Confesiune, societate, națiune (1999); Istorie și identitate (2000); Discurs și limbaj istoric în România postbelică (2001); Istoria culturală astăzi (2002); Istorie și societate după 1970 (2003); Memorie și uitare în istorie (2003). E de menționat, în aceeași ordine de preocupări, studiile publicate în volume tematice din Austria, Franța, Germania, Ungaria. Acesta este și motivul pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
de-al doilea război mondial a fost perceput diferit în diverse regiuni ale Europei. Dacă în Vest exista entuziasmul sincer al eliberării, națiunile estice anticipau noi probleme odată cu prezența masivă a trupelor sovietice pe teritoriile lor. Oricum, în primii ani postbelici, speranța normalizării vieții cotidiene era încă vie. De asemenea, reducerea anarhiei în relațiile internaționale părea garantată de activitatea unei noi instituții mondiale (ONU), mai decisă, mai funcțională și mai pragmatică decât defuncta Ligă a Națiunilor. Prin intermediul Cartei ONU se făceau
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
o imagine simbolică de garant al noii ordini globale, caracterizate prin pace și stabilitate. Apartenența la ONU oferea oricărui stat siguranța atașării la micile favoruri ale taberei învingătoare, dar și iluzia unei protecții oferite de noua comunitate internațională. În condițiile postbelice, atunci când României i se refuzase statutul de cobeligerant iar Tratatul de pace fusese presărat cu suficiente clauze umilitoare, șansa integrării în ONU părea a fi singura carte câștigătoare dintr-o bătălie diplomatică postbelică pe trei sferturi pierdută. Admiterea în Națiunile
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
oferite de noua comunitate internațională. În condițiile postbelice, atunci când României i se refuzase statutul de cobeligerant iar Tratatul de pace fusese presărat cu suficiente clauze umilitoare, șansa integrării în ONU părea a fi singura carte câștigătoare dintr-o bătălie diplomatică postbelică pe trei sferturi pierdută. Admiterea în Națiunile Unite ar fi redat Bucureștiului credibilitatea internațională antebelică, garantând, măcar de fațadă, și o protecție în fața eventualelor pericole externe. Din perspectiva liderilor comuniști români, apartenența la ONU putea să aducă încă un vot
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
PCR în România. Campania diplomatică ce viza integrarea în ONU avea, așadar, pe lângă efecte ce țineau de prestigiul internațional, și o miză care țintea la stabilizarea noii influențe sovietice în Est și a regimurilor comuniste în curs de instalare. Relațiile postbelice dintre state și Națiunile Unite erau totuși subordonate marii idei de ordine la nivel mondial, un concept des uzitat însă înțeles diferit de guvernele acelui moment. Instinctual, mai toți actorii internaționali intuiau o schimbare importantă în organizarea sistemului mondial de
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
tabere considerau că relațiile dintre țările cu ideologii diferite erau profund conflictuale, iar omogenitatea de doctrină putea aduce un înalt grad de ordine la nivel planetar. Nu e de mirare că o asemenea viziune a permis înscrierea ideii de ordine postbelică pe linia tradiției de gândire hobbsiană, unde politica internațională era echivalată cu o stare permanentă de tensiune și război 1. Interesele unor state erau văzute ca fiind în divergență cu interesele celorlalte, pacea fiind considerată doar o perioadă de recuperare
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
doar o perioadă de recuperare între războaie. În acest context, fiecare grup urmărea supraviețuirea entităților politice componente, fără a-și considera strategia generală îngrădită de principii morale sau legale. Deoarece ordinea oferită în cadrul societății internaționale era precară și imperfectă, statele postbelice aveau temeri justificate în direcția propriei securități. Bucureștiul, aflat în siajul politicii sovietice, acționa în mod paradoxal pe două planuri opuse. Fiind un stat slab, din moment ce schimbarea ideologiei organizatorice crea convulsii în tot mediul intern, România dorea să-și rezolve
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
Securitate să discute doar între dânșii chestiunea primirii de noi membri și să ia decizii în acest sens pe viitor 47. Astfel, se dădea o formă legală unei realități resimțite evident: Marile Puteri erau singurele care decideau configurarea noii ordini postbelice. Autoritățile de la București au fost profund marcate de acest eșec diplomatic. Liderii comuniști români ar fi dorit prin integrarea în ONU să obțină atât o confirmare internațională a schimbărilor interne, cât și garanții tacite de securitate pentru statul român. Împiedicarea
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
necesare, în cazul în care se dorea cu adevărat întreruperea relațiilor cu SUA. Treptat-treptat însă, raporturile românoamericane au intrat în „normalitatea“ diplomației de Război Rece, cu șicane și acuze reciproce. Deși nu s-a ajuns la gestul suprem, relațiile diplomatice postbelice între România și Statele Unite au început să fie presărate cu acțiuni radicale și total neamicale. Așadar, diplomația românească a trebuit să se orienteze după principii noi în perioada postbelică. Deși, în esență, era tot o alegere între Occident și Orient
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
reciproce. Deși nu s-a ajuns la gestul suprem, relațiile diplomatice postbelice între România și Statele Unite au început să fie presărate cu acțiuni radicale și total neamicale. Așadar, diplomația românească a trebuit să se orienteze după principii noi în perioada postbelică. Deși, în esență, era tot o alegere între Occident și Orient, după tiparul opțiunilor din ultimele secole, jocul de putere nu se mai desfășura într-o lume multipolară. Acea nouă realitate restrângea alternativele diplomatice și forța Bucureștiul la o variantă
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
ultimele secole, jocul de putere nu se mai desfășura într-o lume multipolară. Acea nouă realitate restrângea alternativele diplomatice și forța Bucureștiul la o variantă unică: loialitatea față de un singur centru de putere. Pe de altă parte, în primii ani postbelici, se vedea că România era tentată să folosească vechile contacte și canale diplomatice din epoca interbelică. Până în 1948-1949, aparatul nostru extern mai gândea, din reflex, la țări precum Franța, Belgia sau Italia, ca la posibili parteneri internaționali. Chiar America de Sud și
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
de ONU, românii apelau la protectorul ideologic, semnând la 4 februarie 1948 un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu Uniunea Sovietică. Exclusă din forma instituționalizată a sistemului internațional de state, România va contesta permanent, de pe poziții revizioniste, ordinea postbelică bipolară, unde statele comuniste erau în competiție cu cele capitaliste. Din acest motiv, omogenitatea ideologică a sistemului a fost idealul permanent clamat de diplomația Bucureștiului în prima parte a Războiului Rece. Integrarea „de jure“ a României în noua ordine postbelică
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
postbelică bipolară, unde statele comuniste erau în competiție cu cele capitaliste. Din acest motiv, omogenitatea ideologică a sistemului a fost idealul permanent clamat de diplomația Bucureștiului în prima parte a Războiului Rece. Integrarea „de jure“ a României în noua ordine postbelică a fost amânată până în 1955. „De facto“, guvernul Petru Groza a știut să se alinieze rapid cerințelor hegemonului sovietic și să joace cu fervoare pe o carte occidentală, aducându-și contribuția la conturarea celor două blocuri. În martie 1955, Marea
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
paraliza influența preponderentă a Franței în Iugoslavia; românilor li se oferea tovărășia de arme împotriva pericolului slav și • Ibidem, p. 98. • Se pare că primele confirmări documentare credibile cu privire la uniunea românoungară sunt următoarele: tatonările lui Oszkár Charmant, primul ambasador maghiar postbelic la Viena, menite să-i atragă pe italieni în favoarea ideii unei confederații româno-maghiare (I. Romsics, op. cit., p.110-112) și memoriul pe care un profesor universitar din Debrecen, István Rugonfalvy Kiss, l-a trimis, în mai 1919, autorităților românești de la București
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
Război. Atrage atenția faptul că în 1914 plutea convingerea multor oameni cu putere de decizie că este improbabil un război între țări civilizate. A fost o eroare, între multe altele. Sintetizând starea Rusiei cuprinsă de revoluție și a lumii imediat postbelice, Lenin afirma la 15 aprilie 1919: „A început o nouă epocă în Istoria universală“33. Astăzi se vede că Rusia n-a făcut decât „un mare ocol“34 de-a lungul căruia istoria universală a stat continuu sub presiunea „experimentului
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
căruțe și alte transporturi cu boi, cai și călări“ (Ibidem, p. 217). Pe 10 septembrie 1944: „Nopți de groază și de teroare. Armată [sovietică] în fiecare curte. Ordonanțele colonelului Udroiu stau în preajma femeilor“ (Ibidem, p. 218). Însă în primii ani postbelici, Oltenia, la fel ca întreaga Românie, a cunoscut disputele politice aprinse între partidele istorice și formațiunile care gravitau în jurul comuniștilor. Și aici au fost puse în practică schimbările de prefecți, primari, epurări în rândurile funcționarilor publici, ale militarilor activi, persecuții
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
exploatează mizeria celor dintâi 16. Într-o asemenea societate „mică, modestă și lipsită de atributele care alcătuiesc un mare destin“17, a voi să reformezi totul, „până și trecutul“, e o nebunie. Cioran și-a asumat această nebunie, în vreme ce România postbelică a acceptat, după o rezistență disperată și tragică în munți, un nou ideal de împrumut, lăsându-se antrenată în marea utopie. Criticismul cioranian se înscrie într-o tradiție majoră a culturii românești. Predecesorii săi - Eminescu, Maiorescu sau Caragiale - au vizat
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
al lui Emil Manu, ce include și citate din manuscrise. Producția lirică a lui L. - atâta cât poate fi reconstituită - excelează prin unitatea de stil, de tonalitate, ceea ce o integrează poeziei boeme, nonconformiste din timpul războiului și din primii ani postbelici. Versul e totdeauna liber și nerimat, adesea discursiv în chip insidios, derutant prin inadecvarea formulărilor la conținut: banalul apare în alianță cu insolitul, prozaicul cu poeticul uneori sublim, realul cu oniricul și fabulosul livresc. Reminiscențe de simbolism decadent sunt încorporate
LITUON. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287836_a_289165]