1,577 matches
-
notații „istoria“ Antoniei. Istoria unui fel personal - a unor feluri personale - de a scrie și a citi. Istorie ce se conține pe ea înseși, autoexilată în propria-i poveste. Începutul cărții e de altfel o mise en abîme de efect postmodernist: naratorului (personaj omniprezent, care folosește obsedant persoana întîi la genul masculin) i se întinde propria carte. Scrisă la negru: „Mi s-a întins cartea, adică o carte al cărei autor eram eu, cu fotografia mea (reușită) pe coperta din spate
Chipurile lecturii by Cătălin D. Constantin () [Corola-journal/Journalistic/12948_a_14273]
-
faptul că acele foi volante, pliate și lipite peste textul în continuă remaniere al Recherche-i - și pentru care Céleste Albaret își arogă paternitatea -, se numesc béquets! Iată o coincidență ce ar putea să stîrnească zelul hermeneutic al unui nou Beckett - postmodernist, probabil. Alex. Leo Șerban * Cîteva dintre formulele beckettiene merită măcar consemnate: Curiozitatea e părul zbîrlit de pe trupul obișnuinței noastre"; "animism intelectual"; "orgiastica bandă a bacantelor pe biciclete"; "ostia buzelor sale"; "Adolphe... un "poem" al hipersalivației"; "Gilberte e față de Albertine ceea ce
Du côté de chez Proust by Alex. Leo Șerban () [Corola-journal/Journalistic/12120_a_13445]
-
principiu de istorie literară? Dar mai ales ce garanție de valoare avem pentru aceste trei volume de poezie? Generația cea de treizeci și trei de ani are respectiv patru promoții: promoția șaizecistă (neomoderniști, neoexpresioniști, experimentaliști), promoția șaptezecistă (neomanieriști, echinoxiști), promoția optzecistă (textualiști postmoderniști), promoția nouăzecistă (post-textualiși, autenticiști, post-apocaliptici). Astfel de aritmetică e cel mult ludică, iar o asemenea construcție de istorie literară are fragilitatea unui castel din cărți de joc căruia un agent imobiliar viforos încearcă să-i inventeze o trănicie iluzorie, cînd
Teorie, critică, poezie - aceleași by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15868_a_17193]
-
înnebunit după graffitti și action painting (tenorul Klaus Florian Vogt, o voce de prim rang, tulburătoare în pasajele lirice, și un mare talent actoricesc). În actul III însă, rolurile se vor inversa, Stolzing devenind conservator până la limita kitschului, iar Beckmesser, postmodernist dornic de happening-uri. Tot acolo, Hans Sachs se transformă, contrar interpretărilor obișnuite ale operei, într-un sinistru și fanatic apărător al tradiției, iar Beck-messer, în personaj pozitiv. În actul I, Stolzing își face apariția în muzeala Katharinenkirche, plină de
La Bayreuth, cu "maeștrii cântăreți" în adidași by Ana-Stanca Tabarasi () [Corola-journal/Journalistic/8038_a_9363]
-
Suficient să spun că profunzimea argumentelor lui pentru o reconciliere filozofică a relativiștilor cu adepții unui fizicism intransigent pune într-o lumină foarte nefavorabilă superficialitatea remarcilor lui Sokal și Bricmont. Senin declar că mă număr printre cei sastisiți de obscurantismul postmodernist, și prin urmare am deschis plină de speranțe volumul celor doi mai sus pomeniți, în nădejdea că voi jubila văzîndu-mi propriile nemulțumiri validate de doi oameni de știință, că voi rîde, cum ar veni, pe socoteala unor giganți de mucava
Un pacifism suspect by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17220_a_18545]
-
în Sokal și Bricmont, doi amatori la fel de iritanți pe teritoriul științelor sociale și al umanioarelor pe cît de iritanți sînt, pentru ei, umaniștii intrați sub tirul artileriei lor. Oricît de mult mi-aș fi dorit să văd demolate false monumente postmoderniste, tăvăliți în smoală și apoi în fulgi ridicolii idoli ai ultimelor decenii, Sokal și Bricmont nu m-au convins deloc să particip la răfuiala lor. Comentariile lor pe marginea unor texte aparținîndu-le lui Lacan, Kristeva, Baudrillard, Bruno Latour, Deleuze și
Un pacifism suspect by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17220_a_18545]
-
ale vremii, bucurându-se, în schimb, de mare interes și simpatie în Europa și SUA), așadar, Aksionov spune că E. Popov nu încetează să-și uimească cititorii. Amatorii de clasificări, susține el, îl pot include pe Evg. Popov în rândul postmoderniștilor, o voce în corul dodecafonic ale cărui teme sunt mizeria spirituală și prăbușirile epocii postsovietice. Dar, de la o carte la alta, scriitorul refuză să se bucure de succesele obținute prin mijloacele artistice omologate până acum și apreciate de cititori, el
Evgheni Popov în căutarea spiritualității pierdute by Margareta Șipoș () [Corola-journal/Journalistic/8639_a_9964]
-
Caragiale e una isterică, în care se urlă necontenit (hibă preluată și într-un film, de altminteri complet ratat, al lui Lucian Pintilie), se joacă la cacialma, iar indivizii se altoiesc unii pe alții cu halbele în cap. Oricâte interpretări postmoderniste voi citi, n-am să desprind lumea lui Caragiale de lumea Europei - pentru că, în vremea lui, chiar eram o țară europeană. Or, Europa sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX a fost una dominată de reguli, de
Domnii noștri și domnii lor by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/4688_a_6013]
-
degrabă, formale, ca o condiție oarecum obligatorie de a te înscrie în moda literară la zi. Pentru că, altfel, substanța cărții, întâmplările narative și meditațiile eseistice ale "personajelor" sunt tratate în registru grav: nimic mimetic, nimic ironic, nimic carnavalesc. Poate că postmoderniștii au abandonat lupta - lupta cu cine, cu ce? - și caută un modus vivendi, în actualele condiții, cu stadiul evoluției - spre ce? - al societății globale. Dar nu pot ocoli, pe de altă parte, o idee a dlui Mihai Zamfir, consemnată într-
Mit și demitizare by A. Gh. Olteanu () [Corola-journal/Journalistic/6649_a_7974]
-
doar tematice, sau al afinităților elective. Astfel, la prima vedere, Nanni Moretti - regizorul filmului pe care tocmai l-am citat și care a inaugurat Zilele..., - pare, prin tipul de cinema pe care îl practică (intimist, psihologic, intelectualist, cu multe elemente postmoderniste) și prin tipul de creator pe care îl exprimă (concentrat pe propriile obsesii, de un egocentrism ce merge până la nombrilism) a nu avea nimic în comun cu Giuseppe De Santis (semnatarul, în 1949, al filmului Riso amaro/Orez amar/ - reprezentantul
Altfel de festival by Viorica Bucur () [Corola-journal/Journalistic/15717_a_17042]
-
În ce măsură, ne putem întreba, autorul Ingeniosului bine temperat ar putea face figură de „clasic”? Într-un sens paradoxal desigur, date fiind pornirile sale subversive, dizolvante. Poate că embrionul acestei viziuni se află în Urmuz. Deoarece M. H. Simionescu e un „postmodernist” adică un soi de „avangardist” (Matei Călinescu afirma că postmodernismul „poate părea uneori fratele geamăn al avangardei”), care n-a evitat a-și exprima în chip de profesie de credință opiniile sistematic negatoare. Și ce a scăpat oare dispoziției sale
Cu toate cărțile pe masă by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/5305_a_6630]
-
apropie sau îndepărtează, sfîșie, disociază, leagă sau dezleagă; nu se poate abține să elibereze sau să nu asuprească". Richard Rorty argumentează teza că "filosofia morală" n-ar putea fi considerată altminteri decît o verigă "nesemnificativă în cultura noastră", căci "noi, postmoderniștii, știm că proiectul iluminismului este sortit eșecului". Peter Sloterdijk scoate în relief "haosul moral latent al așa-numitei noastre realități de zi cu zi" și, în consecință, "mizeria evidentă a Filosofiei Practice moderne", care, cu toate că și-a propus a realiza
Morală și rațiune by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8030_a_9355]
-
unic și indiscutabil este înlocuită aici de relativism. Pare că situația teoretic i-ar favoriza, dar practic nu se întâmplă astfel, pentru că nu poți lucra la un capăt temporal al canonului (cel dinspre actualitate) cu această deschidere generoasă a relativismului postmodernist, iar la celălalt capăt, dinspre clasici, să procedezi la modul tradițional. Nu poți să construiești un canon din opere neterminate, cu scriitori aflați în plină ascensiune (inclusiv prin afirmarea postumă incipientă, în cele câteva cazuri) și care lasă în suspensie
Jocul cu canonul (I) by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/13043_a_14368]
-
Ce anume le permite să reziste, în pofida timpului, a schimbărilor de mentalitate, a povîrnișurilor istoriei, a ascensiunii și decăderii unor curente filozofice? Simplu: valoarea estetică. Dar cum știm, în plină epoca postetică (vezi MacIntyre), postmetafizică, postkantiană, ca să nu mai zic postmodernista, ce înseamnă valoare, ce înseamnă estetic și, deci, ce înseamnă valoare estetică? Unitatea de măsură a acestei valori este, crede Harold Bloom, sinele individual. "Autoritatea estetică sau puterea estetică sînt tropi exprimînd energii eminamente solitare, nu sociale", declară tunător criticul
SINGUR ÎN MULTIME by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/18124_a_19449]
-
inutil combativă. În al treilea rând, pentru că bibliografiile - provenite cu precădere din spațiul cultural italian - pur și simplu pun în circulație alte nume decât cele devenite, la noi, adevărate obiecte de venerație, alte direcții de interes decât acelea structuraliste sau postmoderniste și alte modalități de raportare decât neîntârziata adeziune. În fine, din toate aceste motive, Sensuri ale perfecțiunii este - din principiu chiar - o carte binevenită. Că va fi totodată și bine citită, ne-o dovedește faptul banal că argumentele anterioare nu
Sensuri ale promovării by Cosmin Ciotloş () [Corola-journal/Journalistic/9876_a_11201]
-
începutul deceniului opt și care a dat scriitori ca Rolf Bossert, Richard Wagner, William Totok, Herta Müller i-a oferit remarcabilei autoare "optzeciste" modelul unei implicări reale, în și prin poezie, dincolo de bariera protectoare a evazionismului estetic și a textualismului postmodernist. , inervat de ticăloșiile și mizeriile livrate ca hrană spirituală, scandalizat de dispersia Răului și alcătuit pe un întreg portativ al protestului, este în fond unicul ei spațiu de siguranță. O pagină rugoasă, un text plin de cuie, în care corpul
Poemul provocat by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11813_a_13138]
-
a fost o figură insolită în peisajul literar american, dominat pe atunci (ca și acum) de ficțiunea narativă de tip clasic. A vrut să demonstreze că se poate scrie scurt și abandonând modelul cehovian și a experimentat aproape toate trucurile postmoderniste, inclusiv jongleriile grafice. în mod surprinzător, legendarul redactor-șef al lui „New Yorker", William Shawn, care nu cultiva de obicei scriitori nonconformiști și le impunea colaboratorilor o ținută stilistică oarecum rigidă, cu ștaif, l-a îndrăgit din prima clipă pe
Colaj de perle și nestemate by Felicia Antip () [Corola-journal/Journalistic/6115_a_7440]
-
dar ceea ce merită apreciat cu adevărat mi se pare tocmai faptul că, sinceră și corectă cu ea însăși, Ana Blandiana rămâne fidelă fanilor și nu trișează modificându-și artificial poezia în ton cu vremurile și cu așteptările cititorului de poezie postmodernistă. Un delicat poem precum Câteva puncte (probabil cel mai frumos din toată cartea) e fără vârstă, fără gen și dincolo de orice curent. În fond, adevărata sursă a emoției lirice din Refluxul sensurilor este tocmai dureroasa iluzie, efemeritatea tristă, riscul de
Sensul în derivă by Marius Chivu () [Corola-journal/Journalistic/12369_a_13694]
-
acest scriitor, pasionat căutător și reformator. El reușește să descopere o nouă bifurcație, scriind În dulcele stil clasic și oferind tensiunii și presiunii spre zero a modernismului o supapă postmodernă. În 1970, cu aproape un deceniu înainte ca primii noștri postmoderniști autorizați să-și fi făcut apariția. Poezia se întoarce, într-o buclă autoreferențială, către vârstele ei anterioare, recuperând, recondiționând și mixând limbaje, jucându-se cu parafraze și citate textuale, făcând cu ochiul cititorului cultivat și bucurându-se, împreună cu el, de
Aventuri lirice by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/9422_a_10747]
-
livrești, ci și din eleganța retro a versului, din consistența și ușoara ironie a discursului liric. Deși în Folfa apar destule note polemice la adresa postmodernismului literar (,seducția minții a deconstruit vezi bine omul a mâncat lumea", ,risc zeflemeaua anatema papilor postmoderniști amenda sectoristului"), Nicolae Coande îmi pare un postmodern tipic prin aceea că își recunoaște și își înglobează predecesorii. Fără a fi relativist și a deconstrui marile narațiuni, trecând totul prin acizii ironiei, el se înscrie fără ezitări într-o tradiție
Vremea ratării by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11254_a_12579]
-
al descriptivului unic, cu precizări metatextuale ale autorului însuși" (p. 232). Ultima parte a cărții este o contribuție și mai valoroasă, pentru care foștii noștri teribili optzeciști ar trebui să-i mulțumească. Și aici subtilitatea cercetării depășește cu mult autostudiile postmoderniștilor de la noi, precum și teoretizările globale și impresioniste de aiurea. Pe lîngă tratarea noii componente descriptive, autoarea face și un fel de raport discursiv al autorilor, cu referiri multiple la inconturnabilul Cărtărescu, la care "romanul va fi, pînă la urmă, paradoxal
Prozatorii români şi descrierea by Paul Miclău () [Corola-journal/Journalistic/9878_a_11203]
-
însă, în opinia noastră, relative. După cum vom arăta, relative chiar din punctul de vedere al emitentului lor. Cu alte cuvinte, Ion Bogdan Lefter susține că "instituția" în cauză, cronica literară, n-ar mai fi putut face față așa-zisului val postmodernist, dovedindu-se neînstare a examina și aprecia "modificările de structură" pe care le-a adus. Dar postmodernismul (atît de aproximativ, de lax, orice s-ar zice, comportînd nenumărate variante teoretice) n-a apărut ca o ruptură în relație cu modernismul
Trei decenii dew critică (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12280_a_13605]
-
și aventurat în industria filmului transoceanic de mai bine de un deceniu, vezi remake-ul Body Snatchers) a elaborat tactică unui reflex subliminal. Care funcționează căci de la primul cadru acționează asupra spectatorului fascinația filmului tradițional (ce poate conviețui perfect cu cel postmodernist gen William Shakespeare^s Romeo and Juliet a lui Buz Luhrmann!), căci pe ecranul lat simți cum respiră porii Veneției de secol XVI. Și aceasta în ciuda faptului că deschiderea că și alte momente, cum ar fi cel al duelului poetic
Ars Amandi, dar nu numai by Irina Coroiu () [Corola-journal/Journalistic/18090_a_19415]
-
a interpretării. Există o unică interpretare corectă a unui text literar, sau dimpotrivă, o serie aproape nelimitată de posibile scenarii de lectură, toate pornind de la același text și ducînd la rezultate spectaculos diferite? Practica interpretativă curentă, nutrită la teoriile unor postmoderniști radicali ca Stanley Fish (între mulți alții) pare să opteze mai degrabă pentru a doua variantă, cea a plurivalenței, a alternativei, nu a adevărului unic. Dar oricît de atrăgătoare ar fi perspectiva unei asemenea dezinvolturi de lectură, măcar pentru extazul
Limitele interpretării by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/16635_a_17960]
-
fantasmele și fantasmagoriile erotico-psihanalisto-livrești abundă, el are deja ,sound"-ul inconfundabil al scriiturii lui Weyergans, prevestindu-i viitoarea operă. Cu ultimul său roman, autorul se înscrie în ceea ce s-ar putea numi ,un postmodernism clasic", în timp ce Salomé este o scriere postmodernistă ,avant la lettre". Plăcîndu-i să încurce ,ițele", în viață, ca și în literatură, Weyergans însuși atribuia acestui ,tęte-ŕ-tęte" editorial valențele relației dintre ,tată și fiu", tematizate în penultimul său roman Franz et François. Salomé merită în sine o atenție specială
Premiul Goncourt 2005 - Weyergans-Houellebecq 6 - 4 by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/11041_a_12366]