1,960 matches
-
sumă suficientă ca să-mi hrănesc timp de opt zile mica mea familie - se născuseră cele două fete -, fără a mai pune la socoteală țigările pentru Delphine și pentru mine, pe care nu ni le-am fi putut oferi fără ajutorul postum al lui Albert Camus, și el mare fumător. În august 1958, cînd Împlineam șaptesprezece ani, bunicul meu din partea mamei, care mi-era și naș, mi-a dăruit, spre stupefacția generală - era celebru pentru zgîrcenia lui - o cochetă sumă de bani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
trist. Tata tocmai murise și eram necăjit că gîndisem urît despre cărțile lui, regretînd amar că nu vorbisem niciodată Împreună despre ele. Morala: dacă aveți o critică de făcut cuiva, faceți-o imediat! Veți fi cruțat, la nevoie, de complicații postume. Franz Weyergraf se dedicase ridicării În slăvi a rolului tatălui În familia creștină, un rol al cărui splendid interpret a și fost, de altfel. Dacă Sofocle l-ar fi cunoscut, ar fi scris o piesă despre Laios, părintele lui Œdip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
-l văd la lucru pe Hingherul care-mi devenise, dintr-odată, foarte drag. Dar nu era nimeni acolo, iar manechinul devenea din zi în zi mai jalnic. Paiele putrezeau, se înnegreau. Fularul roșu al Moașei, pus în jurul gâtului acelei caricaturi postume care semăna cu un cadavru în descompunere, putrezea și el. În curând n-avea să se mai recunoască nimic. Am început să-mi pierd speranța și să mă întreb ce se întâmplase. Renunțase oare Hingherul la planul său? Se scârbise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
majoră are loc între ideologia posteminescianismului ruralist, paseist etnicist și xenofob, deviată către reacționarismul populist, și cercul estetizant, cosmopolit, francofil al lui Alexandru Macedonski. Stigmatizat de opinia critică în urma nefastei epigrame antieminesciene („Un X pretins poet...”) pe fondul emergenței mitului postum al „poetului național”, mentorul Literatorului va rămîne practic singurul animator al „noului curent”, pînă la începutul secolului al XX-lea. Eclectic, impur și mimetic la rîndu-i, primul romantism românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea fusese revoluționar, cosmopolit, progresist și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
autohton și identitatea evreiască „periferică” O „chestiune” exploatată uneori în sens xenofob de adepții orientărilor naționaliste are în vedere rolul jucat de scriitorii evrei în cadrul modernității artistice românești. Ea a fost discutată, printre alții, de criticul Ov.S. Crohmălniceanu în volumul postum Evreii în mișcarea românească de avangardă, Ed. Hasefer, București, 2002. Critica și publicistica epocii oferă un material de studiu extrem de bogat, care depășește cu mult obiectivele lucrării noastre. Colaborarea dintre români și evrei în perimetrul modernismului și al avangardei merită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a început, la finele anilor ’80, o micromonografie minuțioasă și documentată despre colecționarul Bogdan-Pitești, despre colecție și tribulațiile donației către stat din 1925 (Primul muzeu de artă românească modernă: colecția Alexandru Bogdan-Pitești). Din păcate, lucrarea a rămas neterminată, fiind inclusă - postum - în volumul II de Scrieri despre artă al autorului, apărut la Editura Meridiane, în 2003, sub îngrijirea Ioanei Vlasiu. Studiul cuprinde și un catalog al colecției, însoțit de note explicative pentru fiecare artist în parte; inventarul colecției a mai făcut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
numerele din 1927. Ov.S. Crohmălniceanu (care așază proza scurtă a lui Vinea sub semnul grotescului expresionist) o ignoră, iar Simion Mioc - deși o citează la bibliografie - o confundă cu fragmentul intitulat „Escroc sentimental“ (nr. 99, 1931), „prototextul” romanului Lunatecii, apărut postum. O atenție sporită îi acordă Elena Zaharia-Filipaș în monografia „Ion Vinea“. Textul e alcătuit din două părți: de o parte - portretul „clasic” al lui Ion (zis Dorimedont) Pîrvu, artist îmburghezit și fost afemeiat (avînd datele autorului său); de cealaltă - imaginea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
moderniști (printre ei - Ion Vinea, Perpessicius, Adrian Maniu, Ion Călugăru). Etapa informală (așa-zicînd, underground) se încheie aici, iar destinul terestru al grefierului - peste puțină vreme, printr-o sinucidere misterioasă comisă în zona Șoselei Kiseleff. Din acest moment, începe un destin postum - el însuși „urmuzian” - pe care discretul, cvasianonimul autor nici nu ar fi îndrăznit să-l imagineze. Cele aproximativ 40 de „pagini bizare” salvate îl vor transforma, peste cîteva decenii, într-un clasic al literaturii de avangardă, beneficiar a mii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
burghez” la Curtea de Casație și artist meloman diletant -, solitudinea excentrică, oarecum ascetică, aerul cvasimistic de inocență conservată cu încăpățînare, dincolo de pragul maturității, enigmele biografiei, sinuciderea la o vîrstă tînără ș.a.m.d. îi vor asigura lui Urmuz o aură postumă în care tot mai mulți emuli nonconformiști își vor proiecta reprezentările mitizante, impregnate de aerul „anilor nebuni”. Ar fi eronat să vedem în el - asemenea atîtor apologeți - un precursor absolut al noilor orientări artistice din veacul al XX-lea. Reprezentanți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
absolut - al lui Urmuz și, prin extensie, al avangardei românești nu putea lipsi, desigur, din discursul de legitimare al „contimporanului” Ion Vinea... Tudor Arghezi, „botezătorul” Postum, Urmuz intră cu adevărat în atenția publicului printr-un mic scandal de presă, înscenat - postum - de către nașul său literar Tudor Arghezi. Acesta acuzase, într-un „medalion” din Bilete de papagal, I, nr. 16, 19 februarie 1928, un presupus plagiat după Urmuz în cazul piesei Omul cu mîrțoaga de George Ciprian. Avizat, dramaturgul îi va răspunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a trăi” (ibid.). O opinie similară întîlnim și la Paul Anghel, în „Urmuz și Sonata”, în „Arhivă sentimentală”, Editura Cartea Românească, București, 1968. Într-un articol reluat în volumul Analize și sinteze, Ed. Albatros, București, 1976, pp. 233-237, și în postuma Istorie a literaturii române, vol. I (1800-1945), elaborată în anii ’60, (Ed. Minerva, București, 1991, pp. 213-207), Ion Negoițescu discută însă dintr-o altă perspectivă - estetico-psihologică - afinitățile dintre Urmuz și folclorul popular românesc. Invocînd în sprijinul demonstrației sale mostre de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
discursurile de legitimare culturală pe care feluritele agende politice de acest tip le-au vehiculat, de la începutul secolului al XX-lea (să zicem) și pînă azi. De altfel, în articolul „Patriotism/Naționalism, rasă, tradiție”, Vinea însuși sesiza prompt pericolul recuperării postume a „intelectualilor revoluționari” de către „tradiționaliști și conservatori”: „E în obiceiul unei categorii de intelectuali înzgărdați de a căuta în opera scriitorilor novatori, adică revoluționari, partea care îi leagă de ideea comună și oficială a epocei. Profesorii și gazetarii, direct sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
i reda trăsăturile esențiale - ori amprenta subiectivă imprimată de temperamentul și de emoțiile mele asupra acestor trăsături esențiale, versiunea mea răstălmăcită asupra lor. A gândit, presupun, că nu are mare importanță, pentru că el tot n‑o să mai fie, iar reputația postumă Îl interesa prea puțin. Puteți fi siguri că tânărul Gorman oferise și presei informația pe care i‑o furnizase lui Ravelstein. N‑ar fi mers el mai departe de faptele care aveau să fie publicate În ziarele de a doua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
pe care, inevitabil, Îl prețuiește ca scriitor, deși nu Îl admiră pentru alegerea subiectelor) să‑i scrie biografia, iar prozatorul Îi Îndeplinește dorința. „Abe” moare Însă de SIDA fără să vadă rezultatul. Poate a fost mai bine așa: portretul său postum este extrem de crud, deși nu lipsit pe alocuri de o paradoxală tandrețe. Dacă tandrețe este, și nu simplu reflex al nostalgiei pe care defunctul i‑o inspiră postum supraviețuitorului. Numele de familie „Ravelstein” trimite deopotrivă la iudaitatea eroului („‑stein”) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
fi zis, mai netoleranți, unii: ce mai, Rusoaica putea fi judecată În toate felurile! Admirată, hulită, iertată! Urmată: s-ar fi găsit o mică oaste sinucigașă, mai teribilă decît piloții kamikadze; aviatorii aceia muriseră convinși că vor avea o glorie postumă; trupa antoniană, la rîndu-i, ar fi știut bine că, aprinzînd lumea, nu ar fi avut parte de așa ceva, pentru că nu ar mai fi existat memorie, nimic. Doar Dumnezeu și-ar mai fi reamintit de cîte ceva, cînd ar fi vrut
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
directă, de la om la om. O altă caracteristică a conversației: pentru că este egalitară și reconstituie egalitățile într-un univers de inegalități ce renasc mereu, ea are consecințe în plan social general. Iată ce notează Tarde într-una din notele sale postume: "Prin aceasta, ea sintetizează toate formele de acțiune intermentală. Prin complexitatea influenței sale, poate fi considerată relația socială embrionară. Prin reciprocitatea acțiunii sale, se dovedește a fi cel mai puternic și mai greu de sesizat agent al nivelării sociale". Sugestie
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
un bun traducător din Horațiu ori din Tacit, eram, ca să zic așa, juxta clasei. Mi-aduc aminte însă cu ce pedanterie se extazia profesorul pentru niște fleacuri ca: "O navis referent in mare te novi fluctus"1, sau "Eheu fugaces, Postume, Postume"2, O barcă cu motor condusă cu propria-ți mână și un "hei" strigat cu pieptul tău fac mai mult decât toate odele și epodele lui Horațiu. Cu toate acestea, sunt cărți care excită la viață, vina e a
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
bun traducător din Horațiu ori din Tacit, eram, ca să zic așa, juxta clasei. Mi-aduc aminte însă cu ce pedanterie se extazia profesorul pentru niște fleacuri ca: "O navis referent in mare te novi fluctus"1, sau "Eheu fugaces, Postume, Postume"2, O barcă cu motor condusă cu propria-ți mână și un "hei" strigat cu pieptul tău fac mai mult decât toate odele și epodele lui Horațiu. Cu toate acestea, sunt cărți care excită la viață, vina e a profesorilor
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
gingășiile posibile. Procurîndu-și o fotografie a Pichii, comandă prin Expertul un bust surprinzător de reușit, în care artistul, folosind mijloace simple, evoca mișcarea caracteristică a părului Pichii dintr-o parte într-alta. O seară întreagă soții Ioanide priviră emoționați imaginea postumă. În fine, Sultana își dezvoltă noua ipostază până la sfârșit, ceru consilii pentru propria ei viață doamnei Ioanide și indirect lui Ioanide însuși. În timp ce viața pasională se metamorfoza astfel, o altă latură psihologică își făcea apariția. După cum observase însuși G. Călinescu
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
întreagă viață îmi pare închinată grijii de a da copiilor motiv să se mângâie repede de moartea lor (fr.). 2 Eu, dimpotrivă, îmi iubesc tatăl, care se sacrifică pentru întreaga lume (fr.). neștiută între tată și fiică și o părere postumă a Pichii despre Ioanide. De la scotocirea prin casă, Ioanide, în căutare de elemente pentru menținerea Pichii pe pământ, trecu la anchetarea persoanelor ce cunoscuseră pe fată. În primul rând la Erminia. . - Ascultă, Erminio, ce făcea Pica atunci când a stat latine
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
din cauză că Machiavel nu dă lămuriri în privința aceasta. Participarea mea la atacul împotriva lui Dan Bogdan, de altfel fără intenția expresă de a-l omorî, a fost o copilărie romantică, ce m-a vârât într-o afacere penală. Numai cercurile literare postume și în urma unei expoziții teoretice admiră atare gesturi, politicește un astfel de act apare la momentul respectiv compromițător. Să zicem că Talleyrand 1 Prințul Hangerliu are onoarea a face cunoscut apropiatul lui deces. Conform dorinței defunctului, ceremonia va avea loc
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
indispune este că în fiece magazin, în loc de icoane sunt portretele lui Tudorel și al lui Cioarec, cu candelă sub ele. Doru lângă un criminal de rînd! Asta ne face de râs. Doru n-are nevoie de o asemenea tristă reputație postumă, păcat este că și-a pierdut viața, bunul cel mai scump. Ioanide zise în gînd: "Tușul!" - N-ar fi rău, spuse madam Ioanide, să intervii pe lîngăacest nefast Gavrilcea să ne scutească de o asemenea onoare penibilă. " Nu-mi spui
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
Abu Hasan Abu Hasan este unul dintre exercițiile narative târzii ale lui I. L. Caragiale, apărut în 1890, ca fiind traducerea liberă (caragializată) a basmului Adormitul trezit din ciclul O mie și una de nopți, ce avea să dea numele volumului postum din 1915. Din motive care ne scapă, textul nu a fost inclus în ediția de Opere 1-3 îngrijită de Alexandru Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin, cu toate că în volumele 3 și 4 există acțiuni special destinate postumelor, cu toate acestea
Fantasticul în proza lui Ion Luca Caragiale by Elena Deju () [Corola-publishinghouse/Science/1278_a_1923]
-
e limpede că Foucault nu-și privește problema din afară." Eu am prezentat Point de vue explicatif de mon oeuvre, a lui Kierkegaard, pe care am terminat-o astăzi. Cartea, scrisă în 1848, cu șase ani înaintea morții, și apărută postum (1859), reprezintă gestul final al ridicării măștii, justificarea târzie a unei producții pseudonime. Kierkegaard, considerîndu-se un autor eminamente religios, a folosit toată viața "deghizarea estetică". A intra în categoriile esteticului - ale vârstei tinere, ale senzualului și frumosului sensibil - înseamnă a
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
mai mult sau mai puțin ocazionali) se termină, în posteritate, cu revendicarea unui drept de proprietate asupra spiritului lui. Cel mai mic gest de conviețuire se reportează asupra posterității defunctului și speculează neputința acestuia de a se apăra de tirania postumă a celor care în timpul vieții "l-au iubit" și "i-au fost aproape". Pentru că au mâncat cu el, pentru călI-au auzit sforăind, pentru că i-au făcut servicii sau pentru că s-au culcat cu el, cu toții devin, după moartea lui
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]