1,193 matches
-
fost însă eclipsată de entuziasmul pentru metoda psihanalizei, iar în cadrul programelor psihiatrice ale anilor ’50 psihoterapia era considerată de specialiști ca fiind, de fapt, psihanaliza. Astfel, orientarea modernă și psihodinamică a terapiei de susținere a început odată cu aplicarea teoriei structurale psihanalitice în domeniul tratamentelor de susținere. Merton Gill prezintă trei principii de bază ale terapiei de susținere (Gill, 1951, pp. 62-71): Activitățile de susținere și încurajare, în cadrul cărora mecanismele de apărare adaptative sunt intercalate cu oferirea unor gratificări. Comportamentul dictat de
[Corola-publishinghouse/Science/2153_a_3478]
-
psihologici. În această direcție de gândire se înscriu următoarele teorii: a) Teoria patoplastiei bolilor psihice prin inducție sugestivă hipnotică așa cum a fost demonstrată de J.M. Charcot și Școala de la Galpetrière, în cazul isteriei (P. Janet, J. Babinski etc.). b) Teoria psihanalitică dezvoltată de S. Freud, care explică geneza bolilor psihice prin dinamica pulsiunilor inconștientului (conflicte, frustrări, stări complexuale) care se organizează (fiind împiedicate să se exteriorizeze) în focare de tensiune intrapsihică din care se constituie „simptomele clinice” organizate în tablouri nevrotice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ca temă de analiză „subiectul uman”. Menționăm în această privință câteva dintre cele mai semnificative și mai cunoscute modele epistemice ale bolii psihice în acest sens: - modelul fenomenologic-comprehensiv (K. Jaspers); - modelul existențial (L. Binswanger); - modelul hermeneutic (H. Tellenbach). 7) Modelul psihanalitic (S. Freud) reprezintă un moment esențial în evoluția metodologiei clinice și a modului de a gândi suferința psihică și bolnavul psihic. Modelul psihanalitic se bazează în principal pe analiza contextului narativ al bolnavului, din care este reconstituită „psihobiografia” sau „istoria
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în acest sens: - modelul fenomenologic-comprehensiv (K. Jaspers); - modelul existențial (L. Binswanger); - modelul hermeneutic (H. Tellenbach). 7) Modelul psihanalitic (S. Freud) reprezintă un moment esențial în evoluția metodologiei clinice și a modului de a gândi suferința psihică și bolnavul psihic. Modelul psihanalitic se bazează în principal pe analiza contextului narativ al bolnavului, din care este reconstituită „psihobiografia” sau „istoria vieții interioare” a bolnavului cu toate evenimentele vieții acestuia, insistându-se pe situațiile psihotraumatizante. 8) Modelul de evaluare criteriologică statistico-diagnostic al bolilor psihice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
bolii; b) boala-compensare este situația în care experiența patologică a unei infirmități permite individului să facă dovada unei voințe excepționale; c) boala-vindecare apare ca o „corupere” a unor slăbiciuni ale personalității individului; d) boala-voluptate este legată din punct de vedere psihanalitic, de principiul plăcerii și de principiul realității; rolurile în cadrul relației „medic-bolnav” fluctuează; medicul este când „cel care tratează”, când „cel care este tratat”, iar bolnavul este „când bolnav”, când „non-bolnav”; este vorba de un refugiu, sau o „fugă de sănătate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
medicilor prin raritatea și ineditul lor; d) Bolnavii imaginari, pentru care acuzele clinice nu au nici un fel de fundament organic-somatic sau fiziologic, fiind de fapt o „stare de spirit” maladivă în care aceștia se complac, sau, din punct de vedere psihanalitic, o „regresiune”; e) Simulanții sunt persoanele care în scopul obținerii unor avantaje, simulează diferite simptome clinice sau chiar boli. Kahana și Bibring propun o altă clasificare a tipurilor caracteriale de bolnavi, luând drept criteriu de apreciere comportamentul acestora în timpul bolii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
deosebită din partea medicilor și a personalului medical auxiliar de îngrijire. În relația sa cu medicul, orice bolnav urmărește câteva avantaje, care ar putea fi sintetizate în: a) caută un punct de sprijin, un refugiu, medicul având rolul simbolic, în sens psihanalitic, de „mamă protectoare”; b) caută o figură parentală omniscientă și omniprezentă de care să asculte și în care să aibă încredere; c) caută un contact emoțional pe care, în aparență, refuză să-l recunoască; d) teama de a nu fi
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
puterea paternă sau chiar o putere supremă căreia în final și tatăl real al copilului se va supune. Rolul matern este redus la cel de infirmieră devotată, protectoare și securizantă pentru copil. Funcția sexuală este evidentă. Din punct de vedere psihanalitic, medicul are un rol simbolic falic, periculos și castrator prin faptul că el are dreptul de a vedea și de a atinge „zone interzise” ale trupului și de „a acționa” asupra acestora. Secțiunea a II-a PSIHOPATOLOGIE CLINICĂ Psihopatologia clinică
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
forme, diferite de cele arhaice, continuă ca să exercite anumite funcții sociale chiar în societățile moderne, așa cum a făcut-o în cele anterioare istorice. Nebunia, ca paradox al naturii umane, fascinează, șochează și invită totodată la reflecție. Din punct de vedere psihanalitic, ea exercită, în planul colectivităților umane, o funcție catarctică (D. Barrucand, C. Enăchescu). Este „descoperire” și „avertisment”, realizând întâlnirea umanului cu supranaturalul divin, ca în cazul profetismului sau al divinației oraculare. În sensul acesta Pythia, la greci, și Sybila, la
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
primul rând la ritualurile culturale care utilizează drogurile psihotrope, tocmai pentru a sublinia prin aceasta relația care există între nebunie și conduitele culturale ritualizate. Dincolo de aspectele culturale, aceste forme de manifestare colectivă ale „nebuniei”, reprezintă teme de reflecție psihopatologică și psihanalitică în care trebuie să „vedem” și să „înțelegem” natura umanului, așa cum am arătat mai sus. Nevoia sau apelul la droguri nu este un fapt întâmplător sau un simplu divertisment. Specific conduitelor umane supuse cenzurii, el reprezintă o formă de „descărcare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
regresiune funcțională fără a afecta integritatea organizării structurale a sistemului personalității. Aceasta are un caracter reversibil și poate fi corectat. Acest model psihopatologic este ilustrat de sindroamele nevrotice, fobic-obsesive, anxioase, isterice, de dependență (toxicomanii, alcoolism) etc. Din punct de vedere psihanalitic este considerată ca expresia unor mecanisme de apărare ale Eului, ca o formă de retragere narcisică a persoanei respective. 4) Dizarmonia Dizarmonia este consecința unei dezvoltări defectuoase a sistemului personalității privind echilibrul funcțional dintre diferitele niveluri sau instanțe structural-dinamice ale
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
episodic la psihopații psihasteniei, - în stadiul inițial la bolnavii cu hipertensiune arterială, - în stadiul terminal al encefalitei epidemice, - în epilepsie având un caracter paroxistic ca simptom al unei stări disforice, - în cursul fazei depresive a PMD. Din punct de vedere psihanalitic, S. Freud distinge două laturi psihopatologice, la sindromul obsesiv, și anume: a) reacția fobică, înțeleasă ca o formă de apărare a bolnavului împotriva anxietății, ieșită dintr-o sursă inconștientă prin deplasarea acestei anxietăți asupra unui obiect care-i simulează cauza
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
explicabile mai mult din punct de vedere moral decât psihologic, ele apărând ca o „atitudine morala internă” a persoanei frustrate față de consecințele acestor frustrări; o problemă de conștiință. Din acest motiv, explicarea mecanismelor contra-reacțiilor are în primul rând un caracter psihanalitic, legat de înțelegerea simbolică a unei „situații conflictuale”. Din punct de vedere psihanalitic, contra-reacția este o atitudine sau mai exact o acțiune de „transfer proiectiv” a propriilor frustrări asupra altei persoane, de regulă din anturajul imediat al bolnavului, sau cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
o „atitudine morala internă” a persoanei frustrate față de consecințele acestor frustrări; o problemă de conștiință. Din acest motiv, explicarea mecanismelor contra-reacțiilor are în primul rând un caracter psihanalitic, legat de înțelegerea simbolică a unei „situații conflictuale”. Din punct de vedere psihanalitic, contra-reacția este o atitudine sau mai exact o acțiune de „transfer proiectiv” a propriilor frustrări asupra altei persoane, de regulă din anturajul imediat al bolnavului, sau cu care acesta identifică, din punct de vedere simbolic, persoana sau persoanele care l-
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
subliniază natura psihogenă a nevrozelor, în opoziție cu cea de tip organogenetic, pe care o consideră a fi specifică psihozelor. O contribuție importantă, adevărată „răsturnare revoluționară”, a reprezentat-o teoria psihianalitică despre nevroze. S. Freud, de pe pozițiile modelului de gândire psihanalitic, distinge două grupe principale de tulburări psihice: a) Nevrozele actuale (neurastenia, ipohondria, nevroza de angoasă), în raport cu tulburările recente ale vieții instinctuale; b) Psihonevrozele sau nevrozele de apărare, care au la baza lor situații conflictuale legate de dezvoltarea afectivă precoce, în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
dezvoltarea afectivă precoce, în special cea a sexualității infantile și în cadrul cărora delimitează următoarele forme: - psihonevrozele structurate sau de transfer (isteria de conversiune, nevroza obsesională și nevroza fobică) ale căror conflicte inconștiente sunt reactualizate grație transferului indus în cursul curei psihanalitice; - psihonevrozele narcisice, oare corespund, după S. Freud, cu PMD; - psihozele propriu-zise, reprezentate prin schizofrenie și paranoia. Un moment important este reprezentat de contribuțiile lui K. Jaspers și K. Schneider care aplică metoda fenomenologică în studiul clinico-psihiatric al nevrozelor. O contribuție
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și care nu fac parte din personalitatea sa, - perturbă moderat sau de loc experiența realității și nu alterează în mod fundamental sentimentul de identitate. În ceea ce privește clasificarea nevrozelor, există mat multe puncte de vedere, legate tocmai de aspectele doctrinare psihiatrice, psihologice, psihanalitice, psihosomatice sau psihopatologice la care se face referință. Vom prezenta, în cele ce urmează, pe cele mai importante dintre acestea. Clasificarea psihanalitică, așa cum a fost ea propusă de S. Freud, se axează, în special, pe manifestările și organizările nevrotice după cum
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de identitate. În ceea ce privește clasificarea nevrozelor, există mat multe puncte de vedere, legate tocmai de aspectele doctrinare psihiatrice, psihologice, psihanalitice, psihosomatice sau psihopatologice la care se face referință. Vom prezenta, în cele ce urmează, pe cele mai importante dintre acestea. Clasificarea psihanalitică, așa cum a fost ea propusă de S. Freud, se axează, în special, pe manifestările și organizările nevrotice după cum se poate vedea în tabelul de mai jos: Patologie Normalitate și pseudo-normalitate Tulburări nevrotice la personalitatea ne-nevrotică. Nevroze simptomatice (isterie, nevroză
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
prin următorii: debilii mititali, persoanele psihopate, encefalopații, traumatizații cranieni, indivizii cu complexe, în special cei cu complexe de inferioritate, persoanele handicapate sau stigmatizate fizic, persoanele singure, izolate. La aceștia, așa cum am spus, consumul de alcool are, din punct de vedere psihanalitic, semnificația unei compensări a propriilor „defecte” sau „izolări” sufletești. În ceea ce privesc aspectele clinico-psihiatrice, Fouquet împarte alcoolismul în următoarele manifestări: a) Alcoolismul primar, reprezentat de băutorii obișnuiți sau considerați „antrenați”. Această categorie de persoane manifestă o toleranță crescută și o
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
un anumit profil de personalitate a toxicomanului. B. Ball afirma că „intrarea în toxicomanie se face prin poarta durerii, a voluptății și a grijilor”. Prin aceasta este subliniat factorul emoțional-afectiv, aspectul moral și socio-cultural al utilizării drogurilor de către umanitatea suferindă. Psihanalitic pusă problema, toxicomaniile sunt forme sublimate ale unor pulsiuni refulate; o formă particulară de realizare a „principiului plăcerii” caracteristică Eurilor imature, slabe, narcisice și masochiste. În configurarea personalității toxicomanului au rol următorii factori etio-patogenetici și de personalitate: - curiozitatea, atitudine obișnuită
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Instinctul morții: explică actele de suicid ca pe o anumită înclinație sau dispoziție psihologică morbidă contrarie instinctului de conservare, care se opune vieții. Așa cum se poate vedea din cele de mai sus, „pulsiunile suicidare” se înscriu din punct de vedere psihanalitic în seria de manifestări ale „pulsiunii de moarte” (Thanatos) care se opun „pulsiunii de viață” (Eros) și care sunt dominante în cazul personalității sinucigașilor. Personalitatea sinucigașilor prezintă anumite dispoziții specifice, mai sus prezentate, cu caracter latent. Acestea se pot manifesta
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
autoagresive ale individului (automutilări, operații chirurgicale repetate efectuate la cererea bolnavului, asceză, posturi prelungite și nejustificate etc.). Acestea reprezintă formele de suicid cronic (E. Menninger) orientate asupra propriei persoane. 2) Funcția heteroagresivă: este o formă care, din punct de vedere psihanalitic, maschează un sentiment răzbunare a individului exprimată prin: „mie moartea, ție doliul”. Este vorba de o agresivitate indirect orientată sau „proiectată” asupra altei persoane apropiate de cel care comite gestul suicidal. În cazul acesta orice suicid este o faptă „aruncată
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
suicidar. e) Șantajul suicidar, în cazul căruia între motivele suicidului și modalitatea de realizare a acestuia nu există o concordanță cantitativ-calitativă, persoana respectivă căutând să obțină niște „avantaje personale” prin amenințarea cu suicidul. Este de fapt, din punct de vedere psihanalitic, o formă de transfer cu implicații privind responsabilitatea morală pentru actul de suicid asupra altor persoane. f) Echivalențele suicidare sau „suicidul mascat” se manifestă prin: refuzul aplicării unui tratament, refuzul transfuziei de sânge, greva foamei, toxicomanii, jocul cu moartea, cascadoria
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
pot cristaliza în jurul unor tematici sexuale sau erotice, realizând tabloul psihopatologic al unei erotomanii sau gelozii morbide. În cazul geloziei morbide, subiectul este frământat de falsa convingere că este înșelat de soția sau de logodnica sa. Din punct de vedere psihanalitic, la baza acestui sentiment de gelozie patologică, se află o situație de frustrare anterioară, care a dus la formarea unui complex de inferioritate raportat la sexualitate. În cazul erotomaniei bolnavul cultivă convingerea că este iubit sau că iubește o persoană
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
acordă propriului său corp. La aceste „cazuri”, ideea de boală este dominantă, ca o stare de tensiune anxioasă permanentă, în raport cu ideea de sănătate. Ea este atât de importantă, încât putem vorbi despre un veritabil „sentiment de pericol castrator”, în sens psihanalitic, de care acești indivizi se simt permanent amenințați. În planul conștiinței lor, „imaginea sănătății” tinde să fie înlocuită de „imaginea bolii” ca „stare a corpului”. Goldscheider afirmă că „fiecare bolnav își face un tablou propriu al bolii sale - tabloul autoplastic
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]