2,146 matches
-
înăbușim. Iar acum, distrugerea Romei. Rostise primele cuvinte în arabă, apoi continuase în ebraică, limbă pe care o știa mai bine. Un lucru era sigur: nu voia ca soldații care-l însoțeau să-și dea seama de îndoielile și de remușcările lui. Mi se părea chiar atât de stingherit în rolul lui de predicator lutheran, încât, atunci când am ajuns la Neapole, m-am simțit obligat să-i propun să mă însoțească la Tunis. A zâmbit amar. — Războiul ăsta este războiul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
pe toate. Nu pot să uit cum s-a întins la picioarele mele privindu-mă în ochi. Avea atâta durere în priviri, nedumirire, întrebări fără răspuns, că aproape mi-au dat lacrimile. Nu știa cu ce a greșit! Plin de remușcări, i-am prins uriașul cap în brațe și l-am strâns la piept. M-a trântit la pământ cu o bucurie nebună și un sac de bale. Am o fire veselă, îmi place să mă distrez cu prietenii, dar urăsc
“Ah, aceşti adolescenţi”. In: ANTOLOGIE:poezie by Denis David Damşa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_673]
-
toată numai amabilitate cât i-a condus pe cei trei spre ieșire. Elfrida descoperi că era enervată de răstimpul lung în care contesa și-a lăsat mâna să se odihnească în mâna lui Vultur-în-Zbor și de expresia îde recunoștință? de remușcare?) din ochii acesteia, dar apoi s-a corectat repede. Pentru ea nu avea nici o importanță. Ea își iubea soțul. Soțul ei o iubea pe ea. Știa că mariajul Cerkasovilor însemna doar păstrarea aparențelor și că se perpetua doar din pricina oroarei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
madame, a zis Media. Și, după o pauză, a adăugat: — Mie-mi plac femeile. — Nu fii trist, a spus Media. Nu, draga mea, a zis absent Virgil. — îmi pare rău c-am întrebat de el, a spus Media, plină de remușcări. — Nu asta-i problema, a răspuns el. Gorful îl avertizase: era irelevant, redundant. Nu va mai juca nici un rol în povestea muntelui Calf. Gorful îl avertizase și, din moment ce Vultur-în-Zbor alesese viața din K, se părea că gorful avusese dreptate. — Pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
să intre? a întrebat bănuitoare Iocasta. — Bineînțeles, a răspuns Virgil. E un prieten de-al meu. Dar ea? a întrebat Iocasta. Sfânta Elfrida, cea îmbrăcată în alb la o zi după înmormântarea soțului ei. N-am auzit nici o urmă de remușcare în vocea ei. Elfrida spuse: — Nu sunt nici mai bună nici mai rea decât tine. — Te rog, Virgil! spuse Vultur-în-Zbor. Nu e în apele ei. Parcă-i ceva mai bine, spuse madame Iocasta, cedând. Păi, atunci intrați, amărâților, nu stați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
de fusese ceva între ei. Nici nu mă interesa. Simțeam în acea clipă că inginerul doar o dorea, îi dăduse probabil târcoale, nu-l lăsase Ester să se apropie prea mult și acum crezuse că, lovită dintr-odată de tembelismul remușcărilor, venise la el să i se ofere. La pușcărie. Amuzat de idee, am început să chicotesc. „Chiar nu te înfioară grozăviile astea?“, s-a răsucit Ester spre mine. „Nu-ți dai seama ce oribil loc, au suferit oameni aici, au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la „Tic-Tac“. Mi-a fost lene să scriu. Nu voi reuși niciodată să scriu ceea ce vreau. Ficțiunea e mai puternică, atotputernică, mai ales când folosesc vocea unui narator care hălăduiește prin mine... După ce m-am deșertat, am adormit fără nici o remușcare. Totuși, simt nevoia să scriu. Nu din nu știu ce deznădejde creatoare, ci doar pentru că îmi place. Descopăr jocul literaturii, altul și altfel decât cel de până acum. O altă libertate decât aceea din anii anteriori. Mă descopăr un altul și abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
a spus despre frica lui și m-a rugat să-l ajut să nu doarmă. Să vorbim tot timpul, m-a implorat. Despre orice, numai să vorbim. Eram destul de speriat, nu puteam nici eu să dorm. Chinuit de gânduri, de remușcări, de speranțe și incertitudini, măcinat, mai ales, de neputința în fața morții. Nu-mi părea rău că îmi bătusem joc de viața mea, de sănătatea mea, de fapt, cât mă frământa neputința în fața inevitabilei morți. Ușurința cu care se putea muri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Pu. Am vărsat creștinește câteva picături din sticlă pentru amintirea ei, așa mi-a venit, de obicei nu practicam mesaje de-astea subtile cu subsolul amintirilor, apoi am făcut ceea ce știam prea bine să fac când mă năpădeau frica, amintirile, remușcările, tristețile, mâlul vremii. Am închis ochii și am tras o dușcă, urmărind cum puturoșenia aceea îmi descoperă și-mi descrie interiorul. Hălăduia prin mine, de parcă gonea în căutarea sufletului. Dinspre Sf. Ilie Gorgani băteau clopotele. Chemau la cea de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
foarte îndepărtat prin perpetua sa ascensiune pe versantul moral al existenței. Luminare e mai puțin roman decât mărturisire, e mai puțin mărturisire decât pur act mistic. Simt această carte ca fiind profund autobiografică. Respiră prin toți porii hârtiei suferință, împăcare, remușcare, o permanentă înfruntare între Livresc și Viață, înfruntare ce nu face decât să nască un hibrid monstruos... Textul. Text este relația iluzorie dintre doi oameni, căci fiecare aparține propriei pagini, text este credința că viața poate avea un sens, că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de curățenia din biroul ei, ca și cum ar fi dorit să caute În cuvinte pacea și siguranța pe care viața nu voise să i le Îngăduie. NURIA MONFORT: AMINTIRI CU FANTOME — 1933-1955 1 Nicăieri nu există o a doua ocazie, cu excepția remușcării. Julián Carax și cu mine ne-am cunoscut În toamna anului 1933. Pe atunci lucram pentru editorul Josep Cabestany. Domnul Cabestany Îl descoperise În 1927, În timpul uneia dintre călătoriile sale „de prospecție editorială“ la Paris. Julián Își cîștiga existența cîntînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
să dea piept singur cu lumea și cu dispoziția testamentară a lui Ricardo Aldaya, o luptă pentru care el n-a avut niciodată nici armele, nici aplombul tatălui său. Ajunsese la Buenos Aires cu inima golită și cu sufletul ros de remușcări. America, avea să spună mai tîrziu, ca scuză ori ca epitaf, e un miraj, o țară de prădători și de mîncători de hoituri, iar el fusese educat pentru privilegiile și nazurile nesăbuite ale vechii Europe, un cadavru ce abia se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Înțeles prea tîrziu că petele acelea de pe mîneci erau de sînge. Am chemat un medic care, de cum l-a consultat, m-a Întrebat de ce nu-l chemasem mai devreme. Miquel avea tuberculoză. Ruinat și bolnav, trăia din amintiri și din remușcări. Era omul cel mai amabil și mai fragil pe care Îl cunoscusem, singurul meu prieten. Ne-am căsătorit Într-o dimineață de februarie, la un tribunal municipal. Călătoria noastră de nuntă s-a limitat la funicularul de pe Tibidabo, cu care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
restul vieții mele. Dacă, Într-o bună zi, aceste pagini vor ajunge În mîinile tale și mă vei judeca, așa cum am făcut și eu atunci cînd le-am scris și m-am privit În această oglindă de blesteme și de remușcări, așa să-ți aduci aminte de mine, Daniel. Manuscrisul ultimului roman al lui Julián a sosit spre sfîrșitul anului 1935. Nu știu dacă din ciudă sau din teamă, l-am predat tipografului fără măcar să-l citesc. Din ultimele economii ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
pași, de-acum irecuperabili. M-am ridicat, ros de neliniște, și am Început să mă Învîrt prin cameră ca o fiară În cușcă. Toate reținerile, toate șovăielile și toate temerile mele se prefăceau acum În scrum, neînsemnate. Mă copleșeau oboseala, remușcarea și frica, Însă m-am simțit incapabil să rămîn acolo, ascunzîndu-mă de urmările faptelor mele. Mi-am pus pardesiul, am Îndoit manuscrisul și l-am vîrÎt În buzunarul interior și am coborît scările În goană. Începuse să ningă cînd am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
degete. Atunci am simțit focul acela teribil, ca un suflu de tăciuni devorîndu-mi măruntaiele. Un strigăt a vrut să mi se desprindă de pe buze, dar a ieșit Înecat În sînge călduț. Am recunoscut chipul lui Palacios lîngă mine, doborît de remușcare. Mi-am ridicat privirea și atunci am văzut-o. Bea Înainta Încet dinspre ușa bibliotecii, cu groaza Întipărită pe chip și cu mîinile tremurînde pe buze. Tăgăduia În tăcere. Am vrut s-o previn, Însă un frig mușcător Îmi străbătea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
săptămâni. „Adică ar trebui să ne culcăm În două coșciuge, pentru a vedea la ce s-ar fi putut gândi Tolstoi”, Îl ispiti inginerul. Noimann Însă nu mai avea chef de nici un experiment. Sufletul său era chinuit și așa de remușcări. Tot vorbind despre Tolstoi, Satanovski Îl Întrebă dacă Își aduce aminte de visul Kareninei. „Care vis?” făcu Noimann. „Cum adică, nu știți care?” se miră inginerul și Începu să-i povestească, mișcându-și În sus și-n jos bărbia, despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
ispititor! A zăvorât ușa de trei ori... la fiecare mișcare zgomotul încuietorii creștea și ea se întrista. A pus lanțul la ușă, zornăia zgomotos, parcă și-l atârnase de gât! Era cocârjată din cauza mea, o apăsau pasiunile mele, nehotărârile mele, remușcările mele. Dar s-a îndreptat mândră și apropiindu-se devenea tot mai înaltă, deși era mai scundă decât mine, până m-a acoperit cu-n văl de romantism grațios! Ne-am așezat pe un scaun... era singurul scaun din lume
V?rsta prescris? by Aurel Avram Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83733_a_85058]
-
cu forța se-mpletește, Când și adâncul se măsoară-n înălțime; Mă-ntreb mereu, de ce numărăm anii, De ce mă simt adesea pripășit, Pe care drum nu întâlnesc dușmanii, De ce viața are un sfârșit?... De ce, din jocul zbuciumat al vieții, Cu remușcări și glasul tremurând, Când vor apune anii tinereții, Va trebui ca să plecăm pe rând?...
DE CE? by Ioan Știfii () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83773_a_85098]
-
care să te joci o seară, zise Will făcându-mi cu ochiul, doar pe jumătate În glumă. — Sunteți cei mai tari, am spus eu, sărutându-i pe amândoi pe obraz Înainte de a-mi recupera geanta și haina. N-ai nici o remușcare când Îți Împingi singura nepoată spre pierzanie, nu-i așa? Nici măcar una, anunță Will, În timp ce Simon aproba grav. Du-te și fii o pipiță de treabă și distrează-te puțin, pentru numele lui Dumnezeu! Când mașina trase În fața clubului, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
singură dată În timp ce mă repezeam afară, doar ca să-l văd cum mă privește și clatină din cap. Nu prea semăna cu modul În care s-ar fi desfășurat aceeași scenă În Mângâierea tandră a magnatului, m-am gândit cu destule remușcări. Dar m-am Înveselit ușor gândindu-mă că toate relațiile noi - chiar și cele fictive - aveau de depășit obstacole la Început. Nu aveam de gând să abandonez de data asta. Nu Încă. 13 Restul zilei de după Întâlnirea de la Starbucks trecu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2293_a_3618]
-
eu asta. Așa că bagă mare. Lux puse dosarul la loc și închise sertarul. — Când a venit aici prima oară, a sedus câțiva pacienți. A provocat un ditamai scandalul, așa că în ’43 am izolat-o. De fiecare dată era deprimată, avea remușcări, iar a doua oară am consiliat-o puțin. — Tu psihiatru? Lux râse. — Nu, dar mă distrează să-i aud cum se confesează. În ’43 De Haven mi-a spus că voia să se refacă pentru că un iubit de-al ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
Revolta Poporului. În ’47 audierile comuniștilor de pe Coasta de Est au dat-o peste cap. Un amic de-al ei și-a prins știi tu ce unde nu trebuia. Buzz, CCAA a fost o chestie nemaipomenită pentru afacerea mea! Multe remușcări, supradoze, încercări de sinucidere... Comuniștii cu bani sunt cei mai buni comuniști, de acord? Buzz inventarie în minte lista celor aflați în colimator. — Cine și-a prins puța unde? Vreun amant de-al lui Claire? — Nu-mi amintesc. — Morton Ziffkin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1955_a_3280]
-
s-a născut la Paris. Dar a vrut să rămână româncă. — Cum ai regăsit-o după detenție? — A fost o apropiere patetică între noi. Mă simțeam ca un vierme în fața leoaicei care era ea. Nu știu dacă viermele poate avea remușcări, dar eu trăiesc cu ele. Nu pot să cred că am fost în stare să-mi duc viața fericită, în timp ce ea avea parte numai de suferință. Ceea ce tri miteam din când în când acasă era ca un pahar de apă
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_974]
-
Am început să răsfoiesc albumul 1 pe care mi-l dăruise Ioana în toamnă, la plecare. Tablourile ei aveau într-adevăr un lirism de taină, iar titlurile erau profund poetice: Tăcerea iubirii, Mormântul unui înger, Misterul unui suflet, Furtună sentimentală, Remușcări galbene, Simboluri, Zăpezi albas tre, Două cuvinte, Umbră, Culoarea timpului, Să facem un vis, Visând la viața de apoi etc. Picturile reproduse în carte erau însoțite de citate din mărturisirile unor artiști (Klee, da Vinci, Baudelaire, Mac Avoy, Poussin, Delacroix
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_974]