KorAP: Find »[drukola/base=revelator & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...92 >

2,299 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

și prin obscuritatea celor ce sunt voalate de corpul poetic, a celor ce nu sunt (vizibile) - imaginea diafană a acestui mediu transparent, donația speculară a unui imprevizibil și insesizabil pe cale directă 2. În poezia lui Ion Vinea, înainte de a intui revelator acel "trup de aur vechi" ce stă "vedenie în raze"3, înțelegerea trebuie să străbată mai întâi o deschidere tulbure, "umbrele și luminile-n vasta și singura lor oglindă"4, câmpul evanescent al unor apariții impure, deseori de natură acvatică

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ultimă instanță e intervalul imperceptibil între raza inaparentă a ceea ce începe să semnifice și lumina înțelegerii care o primește ca imagine transparentă. Interval care e o distanță în densitatea cuvântului, orizontul deschis în chiar literalitatea textului, în care transpare lumina revelatoare a invizibilului și a indicibilului. "Traversând corpul însuși al limbii", "transparența, sau diafania transparentă (...) determină astfel sensul literal al unui text și îi asigură corporeitatea întunecată, sensibilă, deci vizibilitatea, imaginalitatea acestuia. În același timp, această transparență diafană a cuvintelor deschide

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
sărut, de-a lungul vremii". Ceea ce urmează - și se arată drept urmă neștearsă, stăruitoare - este lumina ce însoțește această stranie dispariție. Cele ce nu par să fie decât semne lipsite de semnificație transpar în receptacolul unei prezențe, al unei parousii revelatoare. Răzbat prin limpezimea a ceea ce ele nu sunt, străbat transparența care le insolitează. Lumina urmează pretutindeni, căci ea e potența manifestantă a semnificabilului care ia trup, se formează comunicându-și prezența. Totuși, o prezență inaparentă, imprezentabilă ca atare în cuprinsul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
cu epifania unei "fețe""15. Ceea ce se înfățișează "pretutindeni unde-ți porți surâsul" nu e prin urmare doar ceea ce e intuit ca strălucire, imagine "la vedere" a unei rostiri care face semn, ci și drept cuprins elocvent al unei intermedieri, revelator al unei fețe resensibilizate, altfel nevăzute 16. Ce se între-vede nu e decât ceea ce - ca urmă - urmează să fie văzut, dă de văzut și (se) spune dând de înțeles: "de-a lungul vremii" (și al răstimpului rostirii poetice) o "palidă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
să se limpezească, să apară ca splendoare strălucitoare a frumosului, trebuie străbătute toate vălurile ce ecranează, limburile stratificate prin care se coboară până în "fără-de-fundul visului etern", în "negrul afund fără de vad"28. Revelarea revelatului nu apare decât pe un fond revelator: în obscuritate, în banalitate, în sărăcie, în pustie 29. Coborârea în lumea pustiită, "în vipiile marii asceze"30, este o treptată eclipsare a determinațiilor mundane. Cel care pășește "spre golul de dedesubt"31, încolăcindu-se - cum spune poetul - "pe bezna

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
stofa vizibilului. Inaparentă în sine, lumina e starea care subîntinde ceea ce se poate vedea și înțelege, hypostasis a posibilității imaginii. În câteva din poemele lui Nichita Stănescu (atât în cele timpurii, cât și în cele târzii) actul ipostazierii se developează revelator, ca fundament al manifestării poetice. Dacă, așa cum precizează Jung, "ipostaza semnifică faptul că există dedesubt ceva care este material și pe care se sprijină altceva", atunci "a face o ipostază înseamnă a inventa un subiect care e suspendat în aer

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ploaia,/ doamne, / înaintează o mare suspendată..." 9. Un interspațiu, un peisaj - sau un pasaj - între oglinzi, imaginea pare în suspensie; ea urcă la înălțimea arătării purtată de o lumină nevăzută. Iar ceea ce se pune în vedere taie vederea, o despică revelator, o interzice în imaginea scufundată, ținută în vedere atât timp cât lumina o susține, în suspensia interioară a unui invizibil răsărit: "Atâta lumină îți taie vederea/ până când îți pui geana/ pe o rază de soare!.../ Dar are aceasta vreun înțeles?"10 Are

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
mai reală decât lucrul în sine, căci de fapt ea nu se arată decât în lumina pe care lucrul nu o are de la sine. Tot ce luminează acum și se așterne în umbra lucrurilor nu le umbrește, ci le ipostaziază revelator în imaginea unui răsărit invizibil. În poemul Cântec 12 procesul acesta continuă la un alt nivel, conform unui scenariu mai eliptic însă. Nu umbra lăsată de lucrurile luminate din interior ne întâmpină acum, ci uitarea pe care o implică eclipsarea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
timpul în pre-curgerea sa nevăzută sau miezul ce iradiază în carnea fructului 18. Este locul vechii lumini, răzbătătoare prin timp și prin noaptea înțelegerii, imaginea strălucitoare a poemului nesfârșit, neînceput. Ștefan Aug. Doinaș. Despre real ca distanță a imaginii Reducția revelatoare Putem vorbi de realul imaginii? Nu se pune oare în fața noastră contradicția - și paradoxul - prin care, stipulând realitatea unei lumi imaginale, suntem constrânși să ne confruntăm cu ceea ce s-a numit irealul sau pre-realul unei întruchipări încă nerealizate de facto

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
realului", "sâmburele necategorial al unei opere de artă, acela care nu se lasă exprimat altfel", "misterul ultim al oricărei creații"17. Ea procedează, cum spuneam, printr-o reducere la substratul întemeietor, la fondul inepuizabil al unui sens dintotdeauna dat. Reducție revelatoare, căci realul redus este realul filtrat, condensat, decantat; el luminează ca origine a oricărei structuri viitoare: Dincolo de caleidoscopul actualității trebuie să se reveleze elementele de bază, relația lor ascunsă, un substratum care să-l întemeieze"18. Realul există înaintea poemului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
fiind ceea ce se află în afara conștiinței, adică realul însuși), ci în felul cum îl receptăm"31. A vedea dincolo presupune prin urmare a te distanța de propria vedere în chiar străbaterea distanței, a vedea prin, printr-un fel de expunere revelatoare, a străvedea intuitiv-imaginativ ceea ce realul însuși oferă ca imagine. Spre deosebire de atitudinea față de vechea imagine despre lume, convențională, "o altă imagine a lumii, (...), ca rezultat al unui alt raport între eul liric și univers, invită imperios pe cititor să reacționeze sufletește

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
oricărui sens în lumina căruia și-ar afla ființa, albia formei. Daniel Turcea. O "fără de nume străvezime" Etapele unei fenomenologii a luării măsurii, pe măsura esenței omului în care se arată distanța până la care retragerea divinului este posibilă, sunt semnele revelatoare ale posibilului însuși al ființării. Poezia lui Daniel Turcea rostește anevoiosul drum al străbaterii distanței, pe urmele retragerii inaparentului în imaginea care îi descoperă chipul în chiar lucrurile în care el se acoperă, un drum al vederii dinlăuntru a ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
fără chip, se face ea însăși fără de chip, adică necunoaștere, cunoaștere neștientă 70: "numai taină și numai dar/ nevăzut/ deasupra adâncului/ inimii/ fără să știu/ fără să pot înțelege"71. Darul nevăzut e dăruirea însăși, a luminii cunoașterii apofatice, negintuiție revelatoare, donație a invizibilului care ne vede: "Din câte știm/ ce nu știm, e lumină", iar "toate cunoscând/ desăvârșirea necunoașterii începe"72. Imaginea divină se profilează ca răsturnare a înaltului într-un chip ne-închipuit, revers al feței, chemând la ștergerea

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
drum, drumul care nu se închide niciodată", "drumul Iubirii"6. "Calea artei este calea Inimii"7, singura care duce neabătut la izvorul de unde țâșnește creația, calea întoarsă spre originar. Drumul cuprinde în sine sfârșitul spre care înalță, dar și începutul revelator al facerii, imaginea care nu se re-prezintă pe sine, nu e reflectarea mimetică a vreunui lucru existent, ci se prezintă în noutatea începutului, în lumea primenită care deschide lucrurile, le arată cu adevăratul lor chip, cel mereu renăscător în acest

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
regăsește în chipul originar al lumii 28. "Acest chip de origine îl poartă tot drumul"29, căci ceea ce luminează și cheamă vederea spre lumină deschide drumul însuși, călăuzește de la bun început dinspre departele sfârșitului. Iar smerirea în început 30 reia revelator sensul inițial, deschide accesul spre ceea ce se arată și începe calea arătării. "Substanța lumii ce-și caută chip este inepuizabilă, greu este doar acest început de a-i da de locul unde sălășluiește, de vatră și de cuib"31. Fața

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
o apariție a lumii. A spune nu înseamnă aici a vedea; inaparentul nu se fenomenalizează în imaginea desemnabilă a unei prezențe. Ceva de nespus se profilează pe ecranul mărturiei, devine prezent, vorbește în manifestarea mută a prezenței acesteia. Martorul e revelatorul, un tu receptiv prin forma căruia trece informul. Un filtru nevăzut sau o pânză pe care se developează nevăzutul. În această ecuație, eul nici nu mai contează; el e cutia de rezonanță în care vibrează mărturia lui tu7. Un tu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
din care nimicitorul poate fi înțeles și în sensul său - să-i zicem - fecund, căci germenele mortifiant distruge până la nimicul unei noi iviri, destramă pânza ființei pentru ca partea ei luminoasă - realul care nu ne aparține - să se declipseze. Nimicitorul e revelatorul, cel de pe urma căruia rămâne ceva de văzut și de reînceput. Ceea ce se țese acum și iese la lumină nu mai stă în păcatul aducător de moarte, în răul mai bătrân decât moartea. E nimicul nimicit, developat - fără expunere - în propriul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Este ceea ce poetul numește "rolul fast al invadării viitorului prin poezie"30, chiar dacă această invazie nu e decât rodul visării. Nu un vis prin care evadăm într-o altă lume inexistentă 31, ci un vis în cea mai mare măsură revelator, împlinitor al realului, pe piscul nevăzut de unde toate se dau vederii, iau lumină, primesc darul de a fi: "Căci doar prin vis afla-vom de ce este/ Lucrat un fir în amurgit pe creste,/ Iar adevărul, leneșul cuvânt/ E dus pe

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
e chiar nelocul așteptării, utopia mereu atinsă și pierdută a revelării. Interval mereu viitor, pus în suspensia datelor ființării, imaginea propusă în final arătând ce va fi cu putință să fie: aprinderea din fulgerul unei singure frunze de aur. Pre-imagine revelatoare, căci ce se poate vedea acum, din perspectiva sfârșitului așteptat, dacă nu chiar începutul nesfârșit care se lasă așteptat, se arată fără să fie? Imaginea nevederii (Alexandru Grigore) Pentru ca inaparentul să facă imagine, să se arate vederii purificate, înălțate până la

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
curată". Taina izvorului nu se dezvăluie, e însă lucrătoare în fântâna limpede a poemului pe care îl învăluie, vine de departe suflând în suflarea creației, precum vântul care aprinde imaginile, întețindu-le apariția în lumină. Pentru ca inaparentul să se expună revelator în astfel de imagini răsuflate, el se deschide într-un act de creație, se manifestă fenomenal în forme sensibile 41. Deschidere electivă, kairotică, prin care transpare figura unui început inimaginabil: "și s-ar putea să fie clipa/ când își deschide

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
cu putință este de fapt retragerea în lumina celor nespuse, reașezarea într-o altă structură, în substratul în care lucrurile nu pot fi spuse, ci își rostesc ele însele nespusul, prezintă imaginea întoarsă a transparenței mundane. Sub-înțelese - ba chiar pre-înțelese - revelator, se devoalează numenal în chiar eclipsarea manifestării fenomenale: "se-adună lumea-ntr-o lumină/ ca floarea- ntr-un grăunte viu/ abia atinsă de-o albină/ ce soarbe clipa din târziu...". Lumina în care se adună lumea o înfășoară și o desfășoară

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
religios nu se propun în primul rând ca noutate, ci ca alteritate; am spune că el este nou întrucât este altul, voce a Altuia care, adresându-se tuturor, se arată drept acel cu totul Altul a cărui diferență 68 vibrează revelator în înțelegerea celui care îi mărturisește chemarea. Cum lucrează cuvântul acesta ca imagine care îl expune în lumina mărturisirii, precum în poemul Rugăciune de Ion Mureșan?69 Mărturisirea este invocare, nu a ceea ce este ci a ceea ce ar putea fi

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
trup al păcatului, se profilează la orizont. Se pune în supunere, în taina ascultării, în lumina în care el nu are ce arăta. Căci trupul adunat, chemat la mărturisirea altuia, e trupul concentrat, cristalizând imaginal în jurul purității. În această dispoziție revelatoare, el nu mai e inferiorul, șarpele ispitei subjugând materia. Nu e răul imemorial, mai vechi decât moartea. Trupul e robul nemanifestării, legat de ceea ce îl dezleagă. Esența lui nu e autonomia, manifestarea de sine, nici măcar în cuvântul care îi dă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
părăsești acolo imaginea însingurării/ derulându-se-n gol/ să oferi azil ultimelor rămășițe ale gerului". Nimic de văzut decât indiferența distanței și distanța indiferenței, impersonalul în care vederea rămâne, a nimănui, stă orbită la răscrucea care o crucifică, o răsfrânge revelator. Undeva ori acolo, ea nu e de fapt nicăieri, risipită în nevăzutul care o absoarbe. Nu atârnă de instanța unui subiect care o instituie. Stă în nevedere, în distanța care, pe nesimțite, face posibilă imaginea. O imagine părăsită, lăsată în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
înălțării. Vederea se curbează până la limita de jos a vizibilului pentru a intra pe orbita unui alt orizont. Poemul Așteptând 88 propune scena acestei detente, complementară retragerii din poemul discutat anterior. După asceză, extazul, dar el nu e cu adevărat revelator decât în asceză, în despuierea radicală de orice imagine fenomenală. Ceea ce nu înseamnă că exterioritatea se defenomenalizează în favoarea unei percepții numenale care ar scruta adâncul, altfel insondabil. Am văzut că interioritatea însăși a eului nu mai are natura unui subiect

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]