KorAP: Find »[drukola/base=semantică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...75 >

1,859 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

semantica nominalelor și timp/aspect/mod31; * semantica verbului și timp/aspect/mod32; * propoziție principală vs subordonată și timp/aspect/mod33; * semantica verbului, semantica nominalelor și timp/mod/aspect 34; * semantica nominalelor, timp/aspect/mod și propoziție principală vs subordonată 35; * semantica verbului, semantica nominalelor și propoziție principală vs subordonată 36. 3.2. Ergativitatea sintactică (interpropozițională) Reluând definiția ergativității, o limbă are sintaxă de tip ergativ dacă acelorași reguli sintactice li se supun S și O (care pot funcționa ca pivoți sintactici

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și timp/aspect/mod31; * semantica verbului și timp/aspect/mod32; * propoziție principală vs subordonată și timp/aspect/mod33; * semantica verbului, semantica nominalelor și timp/mod/aspect 34; * semantica nominalelor, timp/aspect/mod și propoziție principală vs subordonată 35; * semantica verbului, semantica nominalelor și propoziție principală vs subordonată 36. 3.2. Ergativitatea sintactică (interpropozițională) Reluând definiția ergativității, o limbă are sintaxă de tip ergativ dacă acelorași reguli sintactice li se supun S și O (care pot funcționa ca pivoți sintactici), dar nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pentru care ceea ce înțeleg localiștii prin ergativ face obiectul unei prezentări separate. Prezentarea accepției localiste nu este o chestiune de inventar, ci constituie un punct de plecare, o explicație și pentru una dintre accepțiile din studiile de sintaxă și de semantică 57, care asociază ergativul cu agentul acțiunii, înțeles în sens larg. Dintre aceste teorii, o atenție specială va fi acordată celor formulate de L. Hjelmslev (1972 [1935]) și de J. M. Anderson (1971). 4.3.1. Cazul ergativ la Hjelmslev

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
recente. 5. ERGATIV ȘI PASIV DIN PERSPECTIVĂ TIPOLOGICĂ După cum se poate observa din cele expuse mai sus, confuzia ergativului cu pasivul apare atât în primele studii despre limbile ergative (vezi supra, 1.), cât și în studiile moderne de sintaxă și semantică (vezi supra, 4.1.). Motivul confuziei, subliniat în multe dintre studiile despre ergativitate, este încercarea de subsumare a tuturor sistemelor lingvistice modelului occidental: "Voir un passif dans une construction ergative, ce n'est rien d'autre que de se rendre

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tendința spre construcțiile analitice (calchierea unor construcții romanice și umplerea lor cu material autohton). Altele nu influențează sistemul în ansamblu: construcții care imită pasivul romanic (fără ca pasivul sau antipasivul să exprime opoziții sistematice de diateză) sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste transformări determinate de contactul lingvistic au făcut ca basca să piardă ceva din specificul tipologic, dar să câștige în ușurința traducerii. Oscilațiile dintre sistemul ergativ și cel acuzativ au fost invocate pentru numeroase

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tematice. 2.6. O explicație sintactică a partiției morfologice Teoria generativă nu a fost folosită numai pentru a explica fenomene majore, ci și pentru aspecte de detaliu care privesc specificul limbilor ergative, de exemplu, partiția morfologică acuzativ/ergativ determinată de semantica și de statutul grupurilor nominale (vezi Capitolul 1, 3.1.3.(b)). Jelinek (1993)15 a propus ca ergativul să fie tratat la fel ca acuzativul, adică să se considere că ambele sunt atribuite în interiorul proiecției VP. Argumentele de persoanele

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fost remarcate (Haegeman 1994: 50, 71, Avram 2003: 140) mai multe asimetrii între subiect și obiect: ● alegerea obiectului poate afecta rolul tematic al subiectului, însă alegerea subiectului nu afectează rolul obiectului; ● rolul tematic este atribuit compozițional subiectului, fiind determinat de semantica verbului și de ceilalți constituenți din VP; ● verbul atribuie mai întâi rol tematic obiectului, iar complexul [verb + argumente] atribuie rol subiectului; obiectul este argumentul intern, marcat direct, iar subiectul este argumentul extern, marcat indirect; ● în primele studii minimaliste, obiectul și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ci de funcția pe care o ocupă în grup sau în propoziție. Hill și Roberge (2006: 7−8) susțin că ideală este dubla abordare: tranzitivitatea este determinată de configurația locală a verbului (structura vP), configurație care trebuie să interacționeze cu semantica internă a verbului. Pană Dindelegan (2003a: 103) prezintă trei tipuri de accepții ale tranzitivității, cuprinzând și concepția tradițională: (a) trăsătură lexico-sintactică a verbelor/a predicatelor, constând în necesitatea complinirii semantice printr-un obiect; (b) trăsătură strict sintactică, manifestându-se prin

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Pacient și de relația acestora cu verbul: Agentul = cauză vizibilă, tăcută, intenționată, controlată, Pacientul = rezultat vizibil, tăcut, neintenționat, fără control, iar verbul trebuie să fie compact, perfectiv, real. Tsunoda (198155, 198556) este de părere că noțiunea de bază care organizează semantica tranzitivității este gradul de afectare. Desclés (1998: 164) consideră, în schimb, gradul de control ca fiind indispensabil pentru o bună înțelegere a tranzitivității. Controlul reprezintă capacitatea de a declanșa și de a întrerupe o activitate sau o acțiune și funcționează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3.); căutarea unor definiții universale pentru conceptele subiect, obiect, tranzitivitate și urmărirea relevanței acestora pentru limbile ergative (secțiunile 4. și 5.); în sfârșit, paralelismul dintre anumite construcții din limbile acuzative (pasivul, nominalizările) și sintaxa limbilor ergative (secțiunea 6.). Capitolul 3 SEMANTICA ȘI SINTAXA VERBELOR ERGATIVE/INACUZATIVE DIN LIMBA ROMÂNĂ Interesul pentru clasa verbelor ergative/inacuzative a sporit odată cu cercetările privind interfața dintre sintaxă și semantică și identificarea aspectelor din sensul unui verb care sunt relevante pentru sintaxă. În funcție de modelul teoretic în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dintre anumite construcții din limbile acuzative (pasivul, nominalizările) și sintaxa limbilor ergative (secțiunea 6.). Capitolul 3 SEMANTICA ȘI SINTAXA VERBELOR ERGATIVE/INACUZATIVE DIN LIMBA ROMÂNĂ Interesul pentru clasa verbelor ergative/inacuzative a sporit odată cu cercetările privind interfața dintre sintaxă și semantică și identificarea aspectelor din sensul unui verb care sunt relevante pentru sintaxă. În funcție de modelul teoretic în care s-au înscris, studiile rezervate acestei clase de verbe au mers în direcții diferite, considerând inacuzativitatea fie ca fiind un fenomen strict sintactic

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ca fiind un fenomen strict sintactic, fie ca fiind unul strict semantic, fie ca fiind o proprietate sintactică determinată semantic (Levin și Rappaport Hovav 1995: 16). Levin și Rappaport Hovav (2005: 131) prezintă cele două ipoteze importante privind relația dintre semantica lexicală și sintaxă: (a) există o relație în general predictibilă între reprezentarea semantico-lexicală a unui verb și realizarea semantică a argumentelor sale, teorie bazată pe Ipoteza Alinierii Universale 1 (Perlmutter 19782, Perlmutter și Postal 19843); (b) anumite aspecte ale reprezentării

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
487 78 primare 409 derivate 4. TIPURI DE ABORDĂRI Analiza fenomenului inacuzativității are o istorie de aproximativ patruzeci de ani. În acest timp, evoluția cercetărilor în domeniu s-a suprapus peste evoluția teoriei lingvistice (mai ales a sintaxei și a semanticii). De la Ipoteza Inacuzativă, formulată în cadrul gramaticii relaționale, la Generalizarea lui Burzio, legată de programul GB, și apoi la numeroasele studii de gramatică generativă de orientare minimalistă și de semantică formală, imaginea clasei de verbe inacuzative a căpătat din ce în ce mai multă consistență

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
suprapus peste evoluția teoriei lingvistice (mai ales a sintaxei și a semanticii). De la Ipoteza Inacuzativă, formulată în cadrul gramaticii relaționale, la Generalizarea lui Burzio, legată de programul GB, și apoi la numeroasele studii de gramatică generativă de orientare minimalistă și de semantică formală, imaginea clasei de verbe inacuzative a căpătat din ce în ce mai multă consistență, constituind obiectul de studiu a foarte multe orientări lingvistice. În această secțiune, voi încerca să refac (parțial) traseul studiilor despre inacuzativitate, subliniind atât aportul diverselor orientări la studiul acestei

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de studiu a foarte multe orientări lingvistice. În această secțiune, voi încerca să refac (parțial) traseul studiilor despre inacuzativitate, subliniind atât aportul diverselor orientări la studiul acestei clase de verbe, cât și aspectele legate de relația dintre sintaxă, morfologie și semantică, precum și de diferențele și asemănările dintre limbi, pe care studiul inacuzativelor le-a scos la iveală în beneficiul evoluției teoriei lingvistice. Froud (2006: 1631) inventariază și ilustrează cu studii reprezentative abordările teoretice ale inacuzativității: inacuzativele sunt rezultatul unor operații lexicale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este legată (indirect) numai de teoria Cazului. În locul acestui concept, Bennis propune distincția ergativitate simplă vs complexă. Kratzer (1993), Pylkkänen (2002)47, apud Franchetto (2007), au propus ca micul v să fie divizat în două centre: unul este responsabil de semantica eventivă și de categoria rădăcinii (v), celălalt introduce argumentul extern (Voice). Ideea este preluată de Collins (2005: 96, apud Roberts 2007b), care propune disocierea proprietăților de tranzitivitate ale v: (a) activ: v atribuie rol tematic extern; v verifică Cazul acuzativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
componentele de sens recurente pentru anumite clase de verbe. De exemplu, predicatul primitiv Cauză este elementul comun în descompunerea cauzativelor lexicale la autori precum Jackendoff (studiile citate), Van Valin și LaPolla (1997), Croft (studiile citate). Metoda a fost folosită în semantica generativă și a fost introdusă în structura logică a propoziției (Dowty 1979 și alții ulterior) pentru a explica interacțiunea dintre tipul de eveniment și operatorii de timp/advebialele temporale. Recent, elemente ale descompunerii predicatelor s-au întors în structura sintactică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o funcție a predicației. Pentru detalii, vezi Stan (2005: 188−191). 4.3.2. Levin și Rappaport Hovav (1995: 16) definesc inacuzativitatea ca fiind o proprietate sintactică, chiar dacă e predictibilă semantic. Complexitatea fenomenului inacuzativității poate fi explicată la interfața dintre semantica lexicală și sintaxă. Autoarele consideră că pentru studiul inacuzativității este necesară cunoașterea limbii pentru care se analizează fenomenul inacuzativității, dincolo de gramatici și de dicționare. Teoria formulată de cele două autoare conține reguli de realizare argumentală (engl. linking). Regula de realizare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atrăgând un argument obiect în poziția specificatorului. Verificarea telicității este asociată cu un tip special de Caz al obiectului, un Caz tare (engl. strong Case), localizat tot în AgrOP. Nu orice verb tranzitiv este însă telic; telicitatea depinde și de semantica obiectului. Van Hout (2004: 66) arată că telicitatea este determinată de interacțiunea a trei factori: (a) tipul evenimentului descris de predicat: telic vs atelic; (b) poziția argumentelor: obiect direct vs oblic; (c) semantica grupului nominal din poziția obiectului: cuantificat vs

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este însă telic; telicitatea depinde și de semantica obiectului. Van Hout (2004: 66) arată că telicitatea este determinată de interacțiunea a trei factori: (a) tipul evenimentului descris de predicat: telic vs atelic; (b) poziția argumentelor: obiect direct vs oblic; (c) semantica grupului nominal din poziția obiectului: cuantificat vs necuantificat. Ultimul factor este preluat de la Verkuyl (1972)80, care a arătat că numai obiectele care denotă o cantitate specifică induc telicitatea, nu și obiectele care denotă entități omogene (masive, plurale nude). Van

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
autoarea introduce noțiunile de Caz tare și Caz slab, în relație cu citirile tari și slabe ale grupurilor nominale. Folosind sugestii de la de Hoop, Van Hout arată că telicitatea este în relație cu Cazul tare. La interfața dintre sintaxă și semantică, telicitatea este asociată cu Cazul obiectului. Masivele și pluralele nude au citiri slabe, deci poartă Caz slab, putând fi încorporate semantic. Obiectele slabe rămân în VP, iar obiectele tari se deplasează în AgrOP, pentru a verifica trăsătura de Caz puternic

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
apare la Fillmore (1970)94, care are în vedere comportamentul diferit al verbelor din limba engleză hitt 'a lovi' și break 'a se rupe'. Koontz-Garboden (2009: 77) observă că alternanța cauzativ/incoativ a făcut obiectul multor studii despre interfața dintre semantica lexicală, morfologie și sintaxă. 5.1. Probleme terminologice, definiții Alternanța cauzativă a fost discutată în mai multe studii, în contextul mai larg al alternanțelor de tranzitivitate. 5.1.1. Pană Dindelegan (1972a: 50−51) prezintă situațiile de neutralizare sintactică în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
japoneză. În japoneză, există forme sufixale distincte pentru cei doi membri ai perechii. Alternanța este un fenomen morfologic, sintactic și semantic. Matsuzaki (2001: 7−8) preia de la Jacobsen (1982113, 1992114) ideea că există corelații regulate între marcarea morfologică și cea semantică: dacă un membru al perechii e mai marcat decât celălalt, atunci marcarea morfologică reflectă un eveniment de schimbare atipic. Autorul subliniază că există corelații între limbi în privința verbelor care participă la alternanță. Un verb de schimbare de stare participă la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1. Modelul lui Chierchia (2004 [1989]) În bibliografia consultată, singurul sistem semantic coerent de analiză a verbelor inacuzative este cel propus de Chierchia (2004), care reia și completează o primă formă din 1989. Autorul și-a propus să formuleze o semantică explicită a acestei clase de verbe din limba italiană și să analizeze consecințele sintactice ale aplicării analizei sale. Punctul de pornire îl constituie observația că noțiunea de "argument opțional", folosită în multe studii pentru a explica variațiile de tranzitivitate (de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
interpretarea lui Chierchia, operatorul CAUZĂ era șters. Koontz-Garboden (2009: 80) formulează ipoteza monotonicității: Operațiile de formare a cuvintelor nu elimină operatorii din reprezentările lexicale. Dacă la Chierchia anticauzativizarea presupune o operație de reflexivizare, Koontz-Garboden (2009: 80) susține că reflexivizarea și semantica lexicală specifică a verbului interacționează într-un mod intim. Koontz-Garboden (2009: 82) arată că sensul unui verb de schimbare de stare poate fi descompus în reprezentări care exprimă sensul cauzativ și cel de schimbare de stare, folosindu-se operatorul CAUZĂ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]