KorAP: Find »[drukola/base=sintactic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...204 >

5,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

dintr-o bucată, (somn) geamăn cu moartea (somn foarte adânc), fără pereche etc. Clase flexionare de adjectivetc "Clase flexionare de adjective" Din punctul de vedere al variabilității structurii morfematice în funcție de principiul acordului cu substantivul (pronumele) cu care intră în relații sintactice de dependență sau de interdependență, adjectivele se înscriu în diferite clase flexionare. Gramatica tradițională distinge două mari clase: a. adjective invariabile; adjective care păstrează aceeași structură morfematică, indiferent de genul, numărul și cazul substantivului (pronumelui): asemenea, așa, atare, atroce, coșcogeamite

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
cazul substantivului (pronumelui): asemenea, așa, atare, atroce, coșcogeamite, cumsecade, bej, crem, grena, maro, roz, vernil, tenace, perspicace, rapace etc. b. adjective variabile; adjective care își modifică structura morfematică în funcție de genul, numărul și cazul substantivului (pronumelui) cu care intră în relații sintactice. Din perspectiva variabilității structurii lor morfematice în funcție de genul substantivului (pronumelui), adjectivele variabile au fost grupate în două subclase: b.1. adjective cu două terminații; adjective variabile, la singular, în funcție de genul substantivului: alb/albă, frumos/frumoasă, inteligent/inteligentă, mic/mică, solid

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
numărul de forme distincte": a. adjective cu patru forme flexionare, b. adjective cu trei forme flexionare, c. adjective cu două forme flexionare, d.adjective cu cinci forme flexionare. (vol.I, pp.146-148) După modul specific în care reacționează la principiul sintactic al acordului în desfășurarea flexiunii adjectivului, în funcție de genul, numărul și cazul substantivului (pronumelui) cu care intră în relație sintactică, de dependență sau de interdependență, adjectivele variabile se înscriu în șapte tipuri de flexiune; identitatea acestora este dată de numărul temelor

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
două forme flexionare, d.adjective cu cinci forme flexionare. (vol.I, pp.146-148) După modul specific în care reacționează la principiul sintactic al acordului în desfășurarea flexiunii adjectivului, în funcție de genul, numărul și cazul substantivului (pronumelui) cu care intră în relație sintactică, de dependență sau de interdependență, adjectivele variabile se înscriu în șapte tipuri de flexiune; identitatea acestora este dată de numărul temelor finite distincte și de omonimiile pe care aceste teme le reprezintă 2. Tipul I de flexiunetc "Tipul I de

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
masculin i (ultrascurt) sau în unul din diftongii ai, ei, oi (bălai, rotofei, greoi). Celor șapte tipuri de flexiune ale adjectivelor variabile li se adaugă clasa adjectivelor invariabile în funcție de genul, numărul și cazul substantivului cu care intră într-o relație sintactică: cumsecade, atare, roz, gri etc. „Am întâlnit un om/o femeie/niște oameni cumsecade.” Sunt inversabile mai ales adjective neologice denumind culori: Are un pulovăr/o bluză crem/vernil. FLEXIUNEA ADJECTIVULUITC "FLEXIUNEA ADJECTIVULUI" Adjectivul prezintă două tipuri de flexiune: sintetică

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
culori: Are un pulovăr/o bluză crem/vernil. FLEXIUNEA ADJECTIVULUITC "FLEXIUNEA ADJECTIVULUI" Adjectivul prezintă două tipuri de flexiune: sintetică și analitică. Prin flexiune sintetică se realizează opozițiile de gen, număr și caz, în funcție de substantivul cu care adjectivul intră în relații sintactice. Prin flexiune analitică se realizează opozițiile din interiorul categoriei gramaticale a intensității. OPOZIȚIA DE GENTC "OPOZI}IA DE GEN" Întrucât acordul cu substantivul se realizează concomitent în gen, număr și caz, opoziția de gen la adjectiv implică numai doi termeni

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
variabil în funcție de gen, număr și, parțial, caz: G. al bălaiului copil/ D. bălaiului copil Distincția dintre nominativ și acuzativ se realizează tot la nivelul sintagmei, prin aceleași mijloace din flexiunea substantivului. Observații: Vocativul este omonim cu nominativ-acuzativul în anumite structuri sintactice (când între substantiv și adjectivul care-l precede se interpune un alt determinant): draga mea colegă!, dragii mei prieteni! Identitatea de vocativ a componenților sintagmei nominale este dată de intonație și pauză. Unele adjective impun sintagmei nominale nedeterminate exprimarea genitivului

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
manifestării unei însușiri comune sau din interpretarea unui obiect din perspectiva aceleiași însușiri, situată între coordonate temporale și spațiale diferite. Deosebirile de manifestare a intensității însușirilor exprimate de adjective se concretizează printr-un proces de comparație, desfășurat explicit în structura sintactică a textului: „Mai verosimil decât adevărul/e câteodată un vis.” (L. Blaga, p. 277) sau rămas implicit în sintagma gradului de intensitate: „Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...” (M. Eminescu, I, p. 116). În primul caz

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
sintagmei nominale: „Ți-am adus cea mai frumoasă floare.” iar superlativul negativ prin morfemul cel mai puțin: „Aceasta e cea mai puțin frumoasă floare.” Observații: Termenul al doilea în sintagma adjectivului marcat de un anumit grad de intensitate obiectivă realizează sintactic funcția de complement comparativ (în interiorul propoziției sau propozițional), iar relația de dependență se exprimă prin prepozițiile ca (și), decât, dintre, între: „Pe-a mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele.” (M. Eminescu, I, p. 172) sau, la nivelul frazei

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Și negrăit de dulce.” (M.Eminescu, I, p. 179) Observații: Având natură deictică, gradele de intensitate subiectivă (mai ales superlativul absolut) cunosc în limbajul popular, în stilul beletristic și în limbajul poetic un registru foarte amplu de procedee: fonetic-prozodice, morfologice, sintactice sau metaforice de exprimare, dezvoltând expresivitatea textului: frumoasa-frumoaselor, l-a făcut bucăți bucățele, „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare” (M. Eminescu, I, p. 55), „Iar fața ei frumoasă ca varul este albă.” (M. Eminescu, I, p. 88

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
adjectivul poate intra cu substantivul într-o relație de dependență, dezvoltând prin aceasta funcția de atribut: „Fată frumoasă și harnică, îngrijește-mă că ți-oi prinde și eu bine vrodată.” (I. Creangă, p. 236) sau poate rămâne în afara unei funcții sintactice, fiind doar expresie a funcției expresive a limbii: „ - Sărmană fată, zise bătrâna...” (Idem, p. 237) Se caracterizează prin autonomie enunțurile realizate prin sintagme nominale în vocativ întrebuințate în afara unei relații de incidență: „Femeie nebună! Ce ai făcut?” (I.L.Caragiale, I

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
pronume (nepersonale; rar): „Îl vreau pe acesta albastru”, verbe (rar): „Din roșie am făcut-o maro.”, sau concomitent substantivul (pronumele) și verbul: „Dan se simțea bolnav.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 60) Prin intermediul relației de dependență, adjectivul realizează trei funcții sintactice: • atribut (calificativ): „O fată frumoasă e/cum ne-o arată soarele:/pe cale veche o minune nouă, curcubeul ce sare din rouă” (L. Blaga, p. 279); • complement, indirect: „Tu din tânăr precum ești/Tot mereu întinerești” (M. Eminescu, I, p. 123

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
de natură discursivă. Fixează identitatea constituenților principali ai actului lingvistic (protagoniștii comunicării: locutorul și interlocutorul său) și modelează identitatea constituenților complementari (obiectul comunicării) în funcție de aceștia. Această poziție funcțională a pronumelui în actul lingvistic concret determină specificul său semantic, morfologic și sintactic. Specificul semantic este sugerat de denumirea clasei; cuprinde unități lexicale care stau pentru nume, ceea ce nu înseamnă cu obligativitate în locul numelui, așa cum se interpretează în mod obișnuit. Pronumele înlocuiește numele, adică stă în locul numelui atunci când realitatea extralingvistică poate fi denumită

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
același raport generează și sensul gramatical de ‘persoana I’, sens gramatical care se impune în constanta definitorie a pronumelui. Sensul „lexical” concret variază în funcție de cadrul deictic concret, în timp ce sensul gramatical rămâne invariabil. Pronumele aceasta, pe lângă sensurile concrete, variabile în funcție de contextul sintactic, se caracterizează și printr-o componentă semantică abstractă, proprie, constantă - sensul lexico-gramatical ‘apropierea de locutor’:„Ceea ce am nemijlocit este simpatia... aceasta o ai întreagă.”( M. Eminescu, Proză literară, p. 90) Sub aspect morfologic, identitatea specifică a pronumelui, la nivelul întregii

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
o categorie gramaticală, cu conținut specific, chiar dacă mediat de substantiv, și forme diferite (el/ea, acesta/aceasta). Prin caracterul de categorie gramaticală al genului, pronumele se distinge și de adjectiv, în flexiunea căruia genul are numai natură formală. Sub aspect sintactic, identitatea pronumelui este dată de specificul prezenței sale în enunț și al înscrierii în desfășurarea relațiilor sintactice. În dezvoltarea relațiilor sintactice, pronumele realizează toate funcțiile sintactice ale substantivului, dar poziția de regent îi este improprie, iar unele pronume sunt chiar

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
Prin caracterul de categorie gramaticală al genului, pronumele se distinge și de adjectiv, în flexiunea căruia genul are numai natură formală. Sub aspect sintactic, identitatea pronumelui este dată de specificul prezenței sale în enunț și al înscrierii în desfășurarea relațiilor sintactice. În dezvoltarea relațiilor sintactice, pronumele realizează toate funcțiile sintactice ale substantivului, dar poziția de regent îi este improprie, iar unele pronume sunt chiar incompatibile cu această poziție. Pronumele care stau în locul substantivului au în mod frecvent întrebuințare anaforică. Cu această

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
gramaticală al genului, pronumele se distinge și de adjectiv, în flexiunea căruia genul are numai natură formală. Sub aspect sintactic, identitatea pronumelui este dată de specificul prezenței sale în enunț și al înscrierii în desfășurarea relațiilor sintactice. În dezvoltarea relațiilor sintactice, pronumele realizează toate funcțiile sintactice ale substantivului, dar poziția de regent îi este improprie, iar unele pronume sunt chiar incompatibile cu această poziție. Pronumele care stau în locul substantivului au în mod frecvent întrebuințare anaforică. Cu această întrebuințare, anaforică, pronumele stă

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
distinge și de adjectiv, în flexiunea căruia genul are numai natură formală. Sub aspect sintactic, identitatea pronumelui este dată de specificul prezenței sale în enunț și al înscrierii în desfășurarea relațiilor sintactice. În dezvoltarea relațiilor sintactice, pronumele realizează toate funcțiile sintactice ale substantivului, dar poziția de regent îi este improprie, iar unele pronume sunt chiar incompatibile cu această poziție. Pronumele care stau în locul substantivului au în mod frecvent întrebuințare anaforică. Cu această întrebuințare, anaforică, pronumele stă nu numai în locul sau pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
pe-o marmură de Paras sau o pânză de Carregio,/ Când ea-i rece și cochetă?/ Ești ridicul, înțelege-o...” (M. Eminescu, I, p. 157); pronumele o înlocuiește aici propoziția Ești ridicul. Realizarea diferită a trăsăturilor deictice, semantice, morfologice și sintactice stă în legătură cu identitatea specifică a diferitelor subclase de pronume. PRONUMELE PERSONALETC "PRONUMELE PERSONALE" Fac parte din această clasă pronumele al căror conținut semantic este orientat în mod fundamental de dezvoltarea categoriei gramaticale de persoană. Modul specific în care intervine, în

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
clasă pronumele al căror conținut semantic este orientat în mod fundamental de dezvoltarea categoriei gramaticale de persoană. Modul specific în care intervine, în desfășurarea planului semantic global al pronumelor, sensul de persoană se asociază cu alte particularități semantice, morfologice și sintactice, în constituirea identității diferite a cinci subclase de pronume personale: pronume personal neutru (noțional sau obiectiv), pronume de reverență (de politețe), pronume reflexiv, pronume de întărire (de identificare), pronume posesiv. PRONUMELE PERSONALTC "PRONUMELE PERSONAL" Sub aspect semantic, identitatea pronumelui personal

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
eu, tu, noi și voi, cea de a doua caracterizează pronumele el, ea, ei, ele ș.a. Pronumele eu și tu stau pentru substantive în sensul că substantivele pe care le înlocuiesc nu pot să apară în anumite poziții ale enunțului sintactic, dar ele rămân substitute de substantive. La nivelul textului, substantivul care mediază dezvoltarea sensului lexical concret poate interveni, în text dialogal, în poziția vocativului, în planul incidenței. În versurile eminesciene: „O, cere-mi Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-a, ceea ce face ca pronumele dânsa să prezinte structura morfematică: dâns + -ă + -a Deosebirile de conținut dintre pluralul inclusiv și pluralul exclusiv la persoanele I și a II-a nu sunt marcate în planul expresiei. Distincțiile se realizează, însă, uneori, sintactic, prin intermediul relației de apoziție: „Vinovați suntem noi, eu și cu tine.”, „Mai departe veți merge numai voi: tu și sora ta.” Categoria gramaticală a genuluitc "Categoria gramatical\ a genului" Numai pronumele de persoana a III-a, din interiorul paradigmei personale

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
dependența socială etc.) în care sunt înscrise „obiectele” interpretate lingvistic prin cei doi constituenți ai sintagmei nominale: substantivul (pronumele) regent - substantivul (pronumele) determinant; ideea de posesie este conținutul semantico-gramatical (sau un component de bază al acestui conținut semantic) al relației sintactice genitivale, indiferent de conținutul semantic-lexical al termenilor intrați în relație: cartea profesorului/cartea lui/pădurea țăranilor etc. Ideea de posesie reprezintă, în același timp, și conținutul semantic definitoriu al pronumelui posesiv, indiferent de cazul acestuia. Într-o frază precum: „Ia

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.” (M. Eminescu, I, p. 113), pronume care, în aceste sintagme, exprimă ideea de posesie cu originea într-un raport genitival. Sensul de posesie este imanent genitivului adnominal, în construcții neprepoziționale. Marcând relații sintactice diverse, prepozițiile vor determina dezvoltarea altor sensuri, cu originea în aceste alte relații sintactice și în unele prepoziții, mai concrete, semantic: „S-au plantat în jurul blocului tei.” - exprimă „dimensiunea spațială”, „A început să plângă înaintea primirii veștii.” - exprimă timpul ș.

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
care, în aceste sintagme, exprimă ideea de posesie cu originea într-un raport genitival. Sensul de posesie este imanent genitivului adnominal, în construcții neprepoziționale. Marcând relații sintactice diverse, prepozițiile vor determina dezvoltarea altor sensuri, cu originea în aceste alte relații sintactice și în unele prepoziții, mai concrete, semantic: „S-au plantat în jurul blocului tei.” - exprimă „dimensiunea spațială”, „A început să plângă înaintea primirii veștii.” - exprimă timpul ș.a.m.d. Prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) cu recțiune genitivală impun tuturor termenilor intrați ca determinanți

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]