KorAP: Find »[drukola/base=tătar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...43 44 45 ...193 >

4,810 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

meșteșugărească și comercială a Chiliei este ilustrată și de faptul că orașul emitea o monedă proprie (asprul de argint), ceea ce confirmă importanța economică a orașului. Alte orașe între Prut și Nistru erau Orheiul Vechi și Costești, legate direct de prezența tătarilor Hoardei de Aur-cele două orașe reprezintă contribuția societății mongole alogene la dezvoltarea societății locale . Așezarea de la Orheiul Vechi, aflată pe cursul râului Răut, afluent al Nistrului, era o așezare urbană aflată sub dominație mongolă. Aici, în prima jumătate a secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a decis să înființeze o episcopie în teritoriile sud-est carpatice (de la curbura Carpaților), smulse în prealabil dominației cumane. Convertirea la creștinism a unor căpetenii cumane din stepa nord-pontică, stimulată de succesele militare ale cavalerilor teutoni, după 1211, și de irupția tătarilor în răsărit, după 1223, l-a determinat pe papa Grigore IX să răspundă favorabil, în 1227, la solicitarea arhiepiscopului de Esztergom de a-l învesti ca legat apostolic în "Cumania" și în "țara vecină a brodnicilor". Mai concret, mandatul de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
izvoare), în Transilvania. Acțiunile predicatorilor catolici au înregistrat succese în rândul cumanilor-este vorba, subliniază Iorga, de păgânii hoardei nu alții, pe care această convertire ar fi putut să-i apropie de românii schismatici și, dacă n-ar fi intervenit năvălirea tătarilor la 1241, să facă din această Cumanie de simplă hegemonie turanică o adevărată țară consolidată și durabilă, ca Ungaria însăși. De-aici se deduce și sensul pe care regalitatea ungurească încerca să-l imprime convertirii păgânilor, în timp ce cumanii sunt ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1229, mișcarea de creștinare și închinare a cumanilor față de regatul ungar a depășit spațiul românesc și s-a extins în nordul bazinului pontic. Limitele teritoriale ale episcopiei cumane, trasate de arhiepiscopul de Esztergom, erau doar vag cunoscute. Rogerius, descriind năvălirea tătarilor, scrie că în timp ce "regele Kadan" (căpetenia mongolă) a ajuns la Rodna, în Transilvania, "Bochetor, împreună cu alte căpetenii, au traversat Siretul și au ajuns în țara Episcopului cumanilor și, înfrângându-l, au ocupat țara". Deducem că hotarul răsăritean al episcopiei era

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
politice ale românilor din aria de expansiune ungurească. Acțiunile respective marcau începutul unui îndelungat proces la capătul căruia biserica răsăriteană pierdea însemnate poziții în regat, statutul ei a fost progresiv erodat, iar aderenții au fost eliminați din viața politică.29 Tătarii "își retraseră valul tot așa de iute cum îl aruncaseră" (Iorga) și, în primăvara lui 1242, și-au retras principalele forțe în stepa nord-pontică. Regele Bela IV, revenit în țară după retragerea tătarilor, a reluat politica lui Andrei II în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au fost eliminați din viața politică.29 Tătarii "își retraseră valul tot așa de iute cum îl aruncaseră" (Iorga) și, în primăvara lui 1242, și-au retras principalele forțe în stepa nord-pontică. Regele Bela IV, revenit în țară după retragerea tătarilor, a reluat politica lui Andrei II în răsărit: fixarea Severinului ca punct de plecare pentru o nouă ofensivă la Dunăre și în Balcani. Dar banul și episcopul instituiți aici nu-i sunt de ajuns regelui. De aceea, el apelează la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
francezi ai Sf. Ioan (ioaniții), erau dispuși să trimită o parte a ordinului lor pentru cruciata europeană în răsărit-proiectul de așezare a cavalerilor la Severin. P. P. Panaitescu, vorbind despre "Severinul sub cavalerii ospitalieri", subliniază faptul că și după năvălirea tătarilor, pământul (spațiul) românesc a continuat să fie teritoriu de cruciată. Astfel, după instalarea teutonilor în Țara Bârsei, în 1211, a urmat stabilirea în regiunile noastre, la Severin, a Ospitalierilor-cavalerii Sf. Ioan din Ierusalim. Actul din 2 inie 1247, pecetluit cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
țară a Severinului, cu formațiunile politice existente, "până la râul Olt". Regele Ungariei, Bela IV, le acorda un privilegiu (Diplomă) prin care ei beneficiau (primeau) în stăpânire mai multe ținuturi românești, dintre care cel mai însemnat era Banatul Severinului. După retragerea tătarilor, Banatul a fost reluat de unguri, în 1243, când este menționat ca ban, Ștefan Csak. Și Iorga arată că țara de dincolo de Olt (Oltenia) urma să se prefacă într-un teritoriu de cruciată, "într-o nouă Franță orientală", cum va

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
proprie. În privința contribuției cavalerilor la istoria acestor locuri, "nu trebuie să subestimăm opera acestor cruciați" (Panaitescu), deși au stat puțin timp la Severinpeste tot unde au ajuns cavalerii cruciați, ei au apărat civilizația. Misiunea lor era să lupte împotriva păgânilor (tătari) și bulgarilor (schismatici). Numărul lor era mic, poate o sută, crede Panaitescu, o parte a cavalerilor rămâne la Severin să-și facă datoria de cruciați. În 1254, regele Bela IV spunea, în corespondența sa, că doar cavalerii de Ierusalim au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ecleziastice ale regatului ungar. Regele Bela IV (1235-1270) se intitula acum, ca și înainte de 1241, "rex Cumaniae", el se considera stăpân pe ambele laturi ale Carpaților. La răsărit de munți, sub Ștefan V (1270-1272), regatul ungar angajează o luptă cu tătarii (alături de ei luptă cumanii), puterea lor era dominantă, de la limanul Nistrului până în Bulgaria dunăreană, iar Bizanțul îi tolera. Statul bulgar a decăzut în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în vreme ce Ungaria era cumanizată sub noul rege, Ladislau IV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
precum Ordinul teutonic în Țara Bârsei, la sud și est de Carpați, până la Dunăre și Siret. Ulterior, pe la mijlocul secolului al XIII-lea, în zona Severinului (sudul Banatului și vestul Olteniei), a fost chemat Ordinul ospitalierilor-cavalerii Sf. Ioan în vederea luptei împotriva tătarilor. Acestea erau ordine militar-religioase, înființate în Țara Sfântă, care aduceau cruciata pe pământ românesc, cu obiectivul de a lupta împotriva păgânilor ce dominau regiunea de la sud și est de Carpați. Putem concluziona că ținuturile românești au fost teritorii de cruciată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de cruciată, iar prezența ordinelor militare străine reprezintă un capitol de istorie universală medievală. Românii n-au rămas pasivi la încleștările dintre cruciați și păgâni, de pildă, românii din Maramureș au fost în fruntea cruciatelor inițiate de regii Ungariei împotriva tătarilor. Urmările cruciatelor au fost însemnate pentru istoria românilor: în urma acestora, Marea Neagră a devenit o mare italienească-Genova și Veneția și-au implantat aici coloniile lor, în secolul al XIII-lea, prin negoțul cu populațiile riverane. Tot în perioada aceasta, sunt întemeiate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
componența Moldovei. Din "Viața Sf. Ioan de la Cetatea Albă", martirizat aici în 1330, aflăm cum Ioan, grec din Trebizonda, vine la Cetatea Albă, cu corabia unui genovez (frânc), străbătând Marea Neagră ca să-și vândă marfa aici, unde orașul era controlat de tătari. Din textul lucrării amintite aflăm că aici se aflau medici din India și Persia, veniți pe drumul caravanelor, o colonie evreiască (un ghetou), iar conducerea cetății o avea o căpetenie tătară, care ținea scaun de judecată, supus hanului mongol al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
externi, precum criza regatului ungar la sfârșitul secolului al XIII-lea. După 1250, anul în care papa Inocențiu IV confirma Diploma ioaniților, iar regele Bela IV spera că instalarea cavalerilor la Severin va asigura securitatea regatului împotriva dușmanilor săi, a tătarilor, care dominau Rusia, Cumania și Bulgaria, situația politico-militară de la sud de Carpați și Dunăre se va schimba fundamental. Pe fondul neînțelegerilor dintre regele Bela IV și fiul său Ștefan, în 1260, în timpul confruntărilor dintre cei doi, bulgarii au încercat să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Moldova și Câmpia munteană s-a făcut efectiv simțită. Hanul Nogai era nepot de frate a lui Batu-han, iar puterea lui începe să crească după moartea hanului Berke (1266). Curând, Nogai se desparte cu hoarda lui, alcătuită din cetele tătarilor apuseni, și întemeiază o stăpânire, un stat aparte (ulus), desprinsă de restul Hoardei de Aur, care se întindea de la vest de Nipru până la Dunăre (inclusiv Bulgaria). Puterea lui Nogai consta în bunele relații cu genovezii, care fondaseră colonia Caffa și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ocupe Vidinul, dar este avertizat de Nogai că cetatea și boierii de acolo se află sub ocrotirea lui (1292). Mihail Șișman, conducătorul boierilor din Vidin și boierii din Branicevo (Kraina) se refugiază la nord de Dunăre, în teritoriile dominate de tătari. De teama lui Nogai, regele Serbiei, Miliutin, recunoaște suzeranitatea mongolă și trimite la curtea lui, ca ostateci, pe fiul său însoțit de boieri. Partea de nord a Bulgariei, între Dunăre și Haemus, era sub controlul lui Nogai, fiind supusă acestuia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arii întinse au generat tendințe accentuate de autonomizare ale puterii mongole de la Dunărea de Jos. Această forță mongolă de sub conducerea noionului Nogai, descendent din neamul gingishanid, persoană cu multă prestanță și important factor de decizie în conducerea Hoardei, comandant militar tătar de la Dunăre, s-a desprins treptat de subordonarea față de centrul Hoardei de Aur de la Sarai (Volga). Spre sfârșitul secolului al XIII-lea, el a preluat sub control întregul spațiu românesc extracarpatic, teritoriile de la est de Olt, Cumania, apoi Țara Severinului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Nogai, spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Puterea lui Nogai se făcea simțită și în Transilvania: cumanii, așezați de unguri în valea Tisei, s-au revoltat în 1282, instigați de Nogai și, în cele din urmă, au trecut munții "la tătari". Urmăriți de cavaleria ungară și înfrânți, în replică, tătarii au năvălit în Ungaria, în 1285. În această conjunctură favorabilă afirmării lor politice, când cele două puteri din zonă se înfruntau reciproc, trebuie înțeleasă acțiunea voievodului Litovoi, amintită mai sus, exemplu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Nogai se făcea simțită și în Transilvania: cumanii, așezați de unguri în valea Tisei, s-au revoltat în 1282, instigați de Nogai și, în cele din urmă, au trecut munții "la tătari". Urmăriți de cavaleria ungară și înfrânți, în replică, tătarii au năvălit în Ungaria, în 1285. În această conjunctură favorabilă afirmării lor politice, când cele două puteri din zonă se înfruntau reciproc, trebuie înțeleasă acțiunea voievodului Litovoi, amintită mai sus, exemplu tipic de valorificare a potențialului lor politic și militar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de bani. Să observăm că revolta voievodului român de la Jiu (nordul Olteniei) împotriva suzeranului său, regele Ungariei, are loc în momentul consolidării puterii mongole în zonă. Coincidența între revolta lui Litovoi și creșterea puterii lui Nogai, în condițiile în care tătarii traversau frecvent Muntenia, indică faptul că voievodul român nădăjduia în sprijinul hanului. Nogai căuta să-și extindă cât mai mult influența în această regiune. Voievozii români de la sud de Carpați, ca și cei din est, au rămas vasali ai lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ungariei, Ladislau IV, a fost ucis, în 1290, de "cumani, polovți și de către valahi". Cine erau acei "valahi"? Este vorba despre românii din părțile Sibiului și Brașovului cărora li se ceruse să oprească pe solii trimiși de regele Ladislau la tătari, în Muntenia, la Nogai. În ciuda stăpânirii lui Nogai, românii de la sud și est de Carpați aveau o viață politică autonomă în cnezatele și voievodatele lor. Acțiunea lui Litovoi era o tentativă de emancipare din starea de vasalitate față de regatul ungar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apoi Radu Negru. Gh. Brătianu, în Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești (1945), arată cum s-a ajuns la "un îndoit proces de confuzie între povestire (legendă) și realitate": de o parte, un "Negru Vodă" al datinei populare, învingător al tătarilor, pe care împrejurările istorice îl identifică cu Basarab, cel dintâi mare voievod și domn al Țării Românești, menționat în documentele istorice contemporane; iar pe de altă parte, forma literară, "o invenție pur cărturărească", întemeiată pe vagi cunoștințe istorice și noțiuni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub Ladislau IV Cumanul (1272-1290), intervin tulburări în regatul ungar: în 1282, cumanii retrași în interiorul țării se revoltă, dar sunt înfrânți, unii din ei fug spre Moldova, alții rămân pe loc și se supun regelui. În mijlocul acestor tulburări, în 1285, tătarii trec munții și pătrund în regat: Transilvania este pustiită, iar cumanii cooperează cu năvălitorii. Haosul din Ungaria culminează cu uciderea regelui Ladislau, în 1290, de cumani. Profitând de slăbiciunea ungurilor, Nogai, căpetenia mongolă de la gurile Dunării, se amestecă în conflictul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Țara Făgărașului) la sud de Carpați, sub conducerea unui voievod-întemeietor al unei țări noi. Însă cele trei "întâmplări" (evenimente) concomitente, tulburările din Ungaria (moartea regelui Ladislau și sfârșitul dinastiei arpadiene), îndepărtarea cnejilor români din congregațiile nobiliare și stăpânirea efectivă a tătarilor lui Nogai asupra teritoriilor dintre Carpați și Dunăre, conduc la o anumită concluzie! Pentru istoricii români, prezența tătară neîndoielnică în teritoriile de la sud de Carpați i-a pus în mare dificultate: cum s-ar fi putut naște (închega) un stat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
munți, așadar din afară, peste toți ceilalți voievozi de la sud de Carpați. P. P. Panaitescu a fost primul istoric care a sugerat că reușita lui Basarab (de fapt, Thocomer) în unirea voievodatelor românești sud-carpatice s-a datorat nu victoriei împotriva tătarilor, ci abilității diplomatice de a se înțelege cu ei! Iar aceasta, subliniază el, nu s-a întâmplat în 1290-1291, ci puțin mai târziu, în 1299, după moartea lui Nogai. Numai Sergiu Iosipescu, în volumul colectiv deja citat, "Constituirea..." (p. 59

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]