1,118 matches
-
Muzica atonală este acea muzică care rezultă din renunțarea la funcțiunile și legile tonale tradiționale care caracterizau muzica europeană occidentală încă din secolul al XVII-lea: tonalitatea de bază, funcțiunile armonice (tonică, dominantă, subdominantă), noțiunea de consonanță, cadență etc.) Ea utilizează ca element de compoziție totalitatea resurselor gamei cromatice ("cromatism total"), în care cele
Atonalitate () [Corola-website/Science/320722_a_322051]
-
tot mai exacerbat din muzica lui Richard Wagner, Franz Liszt ("Bagatelle ohne Tonart", 1885 sau Claude Debussy. Acest cromatism se propagă tot mai mult în arhitectonica armonică sau contrapunctică, în asemenea măsură încât combinația sunetelor devine incomprensibilă pentru o gândire tonală rațională. Primele creații ale lui Arnold Schönberg, de ex.: sextetul ""Verklärte Nacht"" ("Noapte transfigurată") din anul 1899, dovedesc această tendință. De fapt lui Schönberg și celorlalți reprezentanți ai celei de ""A doua școală vieneză"" (""Zweite Wiener Schule"") li se atribuie
Atonalitate () [Corola-website/Science/320722_a_322051]
-
s-a descris la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX drept criză a tonaltății în muzica tradițională. Criză care, după Ferruccio Busoni, rezulta din "epuizarea sistemului major/minor" și, după Schönberg, din "pretenția nejustificată a unui acord tonal de a domina pe toate celelalte". Această situație a dus deja în cadrul limbajului tonal la folosirea unor acorduri ambigue, a unor inflexiuni armonice aleatorii și a unor modalități melodice și ritmice neobișnuite. Prima fază este adesea descrisă ca "atonalitate liberă
Atonalitate () [Corola-website/Science/320722_a_322051]
-
criză a tonaltății în muzica tradițională. Criză care, după Ferruccio Busoni, rezulta din "epuizarea sistemului major/minor" și, după Schönberg, din "pretenția nejustificată a unui acord tonal de a domina pe toate celelalte". Această situație a dus deja în cadrul limbajului tonal la folosirea unor acorduri ambigue, a unor inflexiuni armonice aleatorii și a unor modalități melodice și ritmice neobișnuite. Prima fază este adesea descrisă ca "atonalitate liberă" sau "cromatism liber", implicând o tendință conștientă în a evita armonia diatonică tradițională. Compoziții
Atonalitate () [Corola-website/Science/320722_a_322051]
-
acord ar putea fi privită ca fiind evoluția conceptului de "sonoritate" (en. "sonority", ger. "Zusammenklang"), o evoluție care presupune o diferență între ceea ce este perceput (sonoritate) și ceea ce este reprezentat mental (acord). Acordul reprezintă principalul mod de realizare a armoniei tonale și element în acompaniamentul melodiei. Rolul unui acord într-o compoziție depinde de structură acordului (numărul de note și intervalele care le separă) și, mai ales, de faptul dacă și care din notele acordului fac parte din gamă compoziției. De
Acord (muzică) () [Corola-website/Science/315371_a_316700]
-
propria să muzică. În anul 1962 i să acordat Premiul Balzan. Hindemith a murit la Frankfurt am Main de pancreatita acută la vârsta de 68 de ani. Cea mai mare parte a muzicii lui Hindemith utilizează un sistem care este tonal, dar non-diatonic. Similar muzicii tonale, există un centru tonal și modulații de la un centru tonal la altul; totuși, cele 12 sunete sunt utilizate liber, fără a fi organizate în scări tonale. Hindemith chiar a rescris unele dintre lucrările sale după ce
Paul Hindemith () [Corola-website/Science/315425_a_316754]
-
1962 i să acordat Premiul Balzan. Hindemith a murit la Frankfurt am Main de pancreatita acută la vârsta de 68 de ani. Cea mai mare parte a muzicii lui Hindemith utilizează un sistem care este tonal, dar non-diatonic. Similar muzicii tonale, există un centru tonal și modulații de la un centru tonal la altul; totuși, cele 12 sunete sunt utilizate liber, fără a fi organizate în scări tonale. Hindemith chiar a rescris unele dintre lucrările sale după ce a dezvoltat acest sistem. One
Paul Hindemith () [Corola-website/Science/315425_a_316754]
-
Premiul Balzan. Hindemith a murit la Frankfurt am Main de pancreatita acută la vârsta de 68 de ani. Cea mai mare parte a muzicii lui Hindemith utilizează un sistem care este tonal, dar non-diatonic. Similar muzicii tonale, există un centru tonal și modulații de la un centru tonal la altul; totuși, cele 12 sunete sunt utilizate liber, fără a fi organizate în scări tonale. Hindemith chiar a rescris unele dintre lucrările sale după ce a dezvoltat acest sistem. One of the key features
Paul Hindemith () [Corola-website/Science/315425_a_316754]
-
Frankfurt am Main de pancreatita acută la vârsta de 68 de ani. Cea mai mare parte a muzicii lui Hindemith utilizează un sistem care este tonal, dar non-diatonic. Similar muzicii tonale, există un centru tonal și modulații de la un centru tonal la altul; totuși, cele 12 sunete sunt utilizate liber, fără a fi organizate în scări tonale. Hindemith chiar a rescris unele dintre lucrările sale după ce a dezvoltat acest sistem. One of the key features of his system is that he
Paul Hindemith () [Corola-website/Science/315425_a_316754]
-
a muzicii lui Hindemith utilizează un sistem care este tonal, dar non-diatonic. Similar muzicii tonale, există un centru tonal și modulații de la un centru tonal la altul; totuși, cele 12 sunete sunt utilizate liber, fără a fi organizate în scări tonale. Hindemith chiar a rescris unele dintre lucrările sale după ce a dezvoltat acest sistem. One of the key features of his system is that he ranks all musical intervals of the 12-tone equally tempered scale from the most consonant to the
Paul Hindemith () [Corola-website/Science/315425_a_316754]
-
scale from the most consonant to the most dissonant. He classifies chords în six categories, on the basis of how dissonant they are, whether or not they contain a tritone, and whether or not they clearly suggest a root or tonal center. Hindemith's philosophy also encompasses melody--Hindemith strives for melodies that do not clearly outline major or minor triads. La sfârșitul anilor 1930, Hindemith a scris cartea "The Craft of Musical Composition" (Hindemith 1937-70), care descrie în amănunt acest sistem
Paul Hindemith () [Corola-website/Science/315425_a_316754]
-
mai importante, teoretizate cel mai pe larg datorită complexității modelului acustic presupus (și, prin urmare, a varietății remarcabile de timbre posibile) sunt ale corzilor și ale tuburilor sonore. Afilierea seriilor armonice cu muzica reprezintă baza sistemelor sonore (de înălțimi muzicale) tonal și modal, manifestând însă influențe și în privința sistemelor serial și spectral. Istoria muzicii a fost puternic influențată de percepția diferită asupra spectrului sonor de-a lungul secolelor; există chiar o ipoteză conform căreia istoria esteticii muzicale poate fi comparată cu
Spectru sonor () [Corola-website/Science/315443_a_316772]
-
acorduri și cadențe. Astfel, tonalitatea este stabilită prin "acorduri". În contrast, gama este stabilită prin relațiile dintre "notele individuale". Apărută în Europa occidentală în jurul anului 1650, tonalitatea reprezintă o dezvoltare a sistemului modal renascentist în direcția gândirii verticale (armonice). Limbajul tonal a fost utilizat în permanență și perfecționat de-a lungul Barocului (de la data amintită până în jur de 1750), Clasicismului vienez (aprox. 1750-1810) și Romantismului (secolul al XIX-lea). După 1850, compozitori precum Richard Wagner și Franz Liszt aplică tonalitatea în
Tonalitate () [Corola-website/Science/315452_a_316781]
-
Strauss sau Jean Sibelius; Arnold Schönberg, creatorul dodecafonismului, a revenit la tonalitate în ultima sa etapă de creație. După 1960, adoptarea gândirii de tip postmodern de către unii autori culți și succesul enorm al muzicii de divertisment au asigurat perpetuarea sonorităților tonale până în zilele noastre. Din aria de divertisment, mai multe genuri sunt tributare tonalității: muzică ușoară, muzică de jazz de până în anii 1950, genurile pop, rock (parțial) ș.a. Acesta este un subiect controversat. Deoarece gamă este bazată pe note, iar tonalitatea
Tonalitate () [Corola-website/Science/315452_a_316781]
-
1950, genurile pop, rock (parțial) ș.a. Acesta este un subiect controversat. Deoarece gamă este bazată pe note, iar tonalitatea pe acorduri, controversă poate fi privită că dând răspunsuri diferite la întrebarea dacă notele sau acordurile reprezintă conceptul fundamental în armonia tonala. Există două puncte de vedere: François-Joseph Fétis (1784-1871) definește tonalitatea astfel (1844): “a este formată din seria de relații necesare, simultane sau successive între notele unei game” În această interpretare tonalitatea este stabilită prin notele unei game în conjuncție cu
Tonalitate () [Corola-website/Science/315452_a_316781]
-
Toate silabele sunt la origine de ton jos. Datorită prezenței vocalelor scurte și lungi, aceste două tonuri prezintă patru variante posibile: Diferite alte combinații ale acestor forme de bază sunt posibile, precum în ą́ą́ (lungă, nazalizata, înalt tonala). Din punct de vedere al tipologiei lingvistice, limba navajo este o limbă aglutinanta, polisintetica și nuclear marcată, dar multe din afixele ei se combină into contractions more like fusional languages. The canonical word order of Navajo is SOV. Athabaskan words
Limba navajo () [Corola-website/Science/321509_a_322838]
-
Every verb must have at least one prefix. The prefixes are affixed to the verb în a specified order. Navajo hâș a large number of aspectual, modal, and tense distinctions that are indicated by verb stem alternations (involving vowel and tonal ablaut and suffixation) often în combination with a range of prefixes. These are divided into seven "modes" and approximately twelve aspects and ten subaspects. (Although the term "mode" is traditionally used, most of the distinctions provided by the modes are
Limba navajo () [Corola-website/Science/321509_a_322838]
-
asemănătoare a avut parte și Orchestra Filarmonică din Viena). Una dintre primele femei care să se alăture orchestrei a fost oboista Evelyn Rothwell. La fel ca majoritatea ansamblurilor, orchestra are o mare abilitate a a-și varia sunetul, producând culori tonale foarte diferite sub bagheta unor dirijori precum Leopold Stokowski (cu care a realizat o serie de înregistrări memorabile), Adrian Boult, Jascha Horenstein, Eugen Jochum, Georg Solti, André Previn, George Szell, Claudio Abbado, Leonard Bernstein, John Barbirolli și Karl Böhm, care
Orchestra Simfonică din Londra () [Corola-website/Science/324201_a_325530]
-
o radicalizare atitudinală. Sentimentul reconfortant după lectură este indus de soluțiile epice plauzibile și elegante găsite de autor pentru a înscrie în trama epică zeci de nuclee de adevăr fără ca prin aceasta ficțiunea să-și piardă icoerenjța, consistența și unitatea tonală. Romanul acesta are șansa de a încheia o epocă și a deseheia o alta. Dacă nu inovează tehnic violent, inovează însă atitudinal, ceea ce în condițiile literaturii române de dinainte de 1990, care continua să aspire (sau se simțea obligată) a suplini
Cel mai iubit dintre pământeni (roman) () [Corola-website/Science/325671_a_327000]
-
destinat copiilor. Ilustrațiile elaborate de către plastician se caracterizează atît printr-o echilibrată viziune compozițională, cît și printr-o subordonare strictă a formelor în întregul sistem. Operînd la perfecție cu mijloacele de expresie specifice graficii de carte - fie linia, textura, pata tonală și coloristică, ritmul statica și dinamica, cît și cu materiale: acuarela, tempera, guașa, graficianul creează lumi pline de farmec ce predispun la contemplare, meditație și ascendență spirituală. "Constantin Spînu (doctor în studiul artelor)". Vasile Movileanu are felul lui personal de
Vasile Movileanu () [Corola-website/Science/326216_a_327545]
-
tasta corespunzătoare, confirmând tonalitatea. Dacă expunerea se repetă, "codetta" există, dar uneori are un final ușor de modificat. Codetta este o particulă melodico-ritmică facultativă de legătură între temă și răspuns, respectiv între temă și contrapunctul sau contrasubiectul răspunsului. În ce privește raportul tonal al codettei cu tema și răspunsul, se disting trei situații diferite: a.) codetta nemodulantă - care nu anticipă sfera tonalității dominantei înainte de începerea răspunsului; b.) codetta modulantă - care pregătește intrarea răspunsului în tonalitatea dominantei; c.) codetta remodulantă - în mod paradoxal apare
Coda () [Corola-website/Science/329837_a_331166]
-
la Premiile Oscar, filmul a primit o singură nominalizare, pentru Cea mai bună imagine. În noiembrie 2009 "Time Out New York" a poziționat filmul pe locul patru în lista celor mai bune filme ale deceniului spunând: Puterea particulară a acestui poem tonal vine din faptul că ambele personajele sunt resemnate cu soarta lor, ca și când ar simți o mână ce le ghidează toate acțiunile. Ultimele pasaje din idila lui Malick, după ce Pocahontas merge într-o călătorie tragică, sunt cele mai bune ale carierei
Lumea nouă (film din 2005) () [Corola-website/Science/327687_a_329016]
-
în citirea notației muzicale. A început să caute căi ce ar pute genera sunete similare celor le auzea în mintea sa. A început să improvizeze pe pianul părinților săi pentru a auzi sunetul prelungit al corzilor ce zumzăie în combinații tonale, à la Charlemagne Palestine. A început să-și construiască propriul sintetizator în 1976, pe când avea 13 ani. În anii ce au urmat, a adoptat câteva infuențe muzicale, pornind de la John Cage și Terry Riley la Cluster și Klaus Schulze. În
Robert Rich () [Corola-website/Science/327278_a_328607]
-
Jean-Philippe Rameau, care l-a înlocuit pe Lully drept cel mai important compozitor de operă francez. În același timp, prin lucrările lui Johann Fux, stilul renascentist al polifoniei a devenit bază pentru studiul compoziției. Combinația dintre contrapunctul modal și logica tonală a cadențelor creau impresia că există două stiluri de compoziție - compoziția omofonă dominată de considerații verticale și polifonia dominată de imitație și considerații contrapunctuale. Formele care s-au dezvoltat în barocul mijlociu au înflorit și au devenit tot mai diverse
Barocul în muzică () [Corola-website/Science/330258_a_331587]
-
distinge o versiune a celei de-a treia teme din prima parte (cea a trombonului), transformată ritmic. Ea este tratată contrapunctic și ajunge la o cadență în Mi major, la fel ca în prima parte. O altă temă, „mult mai tonală” este plasată la flaut solo. Aceasta este melodia care oferă materialul muzical pentru secțiunile următoare, întâi într-o atmosferă nostalgică, iar mai apoi într-o manieră din ce în ce mai rapidă, aproape dansantă. Imperceptibil, discursul muzical se reduce la o singură linie a
Simfonia a treia (Aaron Copland) () [Corola-website/Science/335520_a_336849]