1,162 matches
-
Lenea nu-ți câștigă mierea. Tinereță desfătată, bătrâneță întristată. Învățații nu se culcă pe saltea de puf. Săptămâna leneșului are șapte sărbători. Agale și înainte, zice broasca țestoasă. Leneșul, ca și măgarul, se îndeletnicește în trei chipuri: mânâncă, bea și zbiară când vede măgărița. Calu-i al celui care-l încalecă și sabia a celui care o încinge. Bărbații cu fapta, femeile cu vorba. Cânele care mușcă nu-și arată dinții. Din zece bărbați, nouă-s femei. Cine a văzut luna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
cel beteag și, numai când l-a văzut că se dă la o parte, s-a ridicat cu povara ce i se cuvenea și i se potrivea și s-a dus sprinten devale. Iar devale a amirosit tăpșanurile, a răspuns zbierând simpatic cântecului de clopote și, despovărat de samar, a cotit într-o văiugă și a prins a ronțăi iarba înflorită. Sus, în ograda îngrădită cu răzlogi de lângă biserică, umblă slobod. Când intră vizitatori din vale, numaidecât dă veste din trâmbița
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
se usuce. Exact vârsta inițiatică constituie momentul metamorfozei din pădure: „Tocmai ajunsese flăcăiandru, când o dată, bând apă dintr-o urmă de cerb, începu să-i crească păr și coarne rămuroase, prefăcându-se cu totul în cerb: alerga prin pădure și zbiera ca dobitoacele, numai cu sor’sa vorbea ca oamenii”. Cerbul de culoarea soarelui va constitui o direcție de interpretare și în colindele de fată mare. Încă un argument pentru legătura strânsă dintre cornuta sălbatică și flăcău se află în refacerea
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
arătat spre mine. - Și acesta de-acolo e partenerul tău. Deci Îmi dați mălaiu’? - Ce mălai? - OK. Stați așa. Ne-ntoarcem În oraș și mai vedem noi. Brusc, omul și-a băgat ambele mîini În buzunarele lui Roy. - Porcule, a zbierat. Dă-mi banii! Roy l-a lovit În față și l-a culcat la pămînt. - Băi acesta! a zis Roy, renunțînd abrupt la atitudinea mirat-conciliantă. Ia-ți labele de pe mine! Conductorul, văzînd o bătaie, ținea trenul oprit, ca nu cumva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2031_a_3356]
-
o convorbire și era destul de clară. Dacă era altcineva... Așa c-aveți grijă și spuneți-le la oamenii ăia să fie atenți ce vorbesc la telefon. Telefonul despre care vorbea fusese de la Doolie. Sunase În dimineața aia. „Vreau să ne-ntîlnim!” zbierase. „Mi-e rău. Ajung imediat.” Simțeam cum agenții federali strîng cercul Încetul cu-ncetul. Era o problemă de timp. N-aveam Încredere În nici unul dintre clienții din Village și eram convins că măcar unul dintre ei era un ciripitor de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2031_a_3356]
-
spre Corondolet. M-am Întors spre Cole, care stătea pe bancheta din spate. - Aruncă iarba aia! i-am ordonat. - Stai un pic, a răspuns Cole. Poate scăpăm de ei. - Ești diliu? i-am zis. Pat, McKinney și cu mine am zbierat În cor: - Arunc-o! Eram pe Corondolet, pe direcția spre oraș. Cole a aruncat iarba, care a alunecat sub o mașină parcată. Pat a luat-o pe prima la dreapta, pe o stradă cu sens unic. Mașina de patrulare venea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2031_a_3356]
-
dvs. care ne zugrăvesc ca pe niște barbari“. A trimis soldatul după ele. „Maică, maică, nici scară nu i-a trebuit, a pus piciorul pe o ladă, s-a apucat cu mâinile de sus și a zburat în pod. Ele zbierau cât puteau când l-au văzut și au sărit jos. Erau urâte foc, de s au speriat și ei văzându-le coborâte.“ „Sosiseră cu lăzi de șampanie, cu coșuri și cutii de prăjituri. Pe noi, cu Postul Paștelui, mai mare
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
fumează cu degetele lui galbene, înnegrite, ca niște cârnăciori afumați. Babic, cârnați de oaie. Ceva de genul ăsta. Nici măcar o panoramă în fața ochilor nu are. Peretele altui bloc se vede doar. Se mai aud țipete alungite printre blocuri. Copii care zbiară inconștient. Țipă, nici măcar nu articulează cuvinte. Deși spun ceva. El stă, fumează și nu mai înțelege prea bine ce se întâmplă cu el. Dacă mănânc ceva mă întreabă. N-are decât mâncare de post. Ține post de când a luat-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
s-a țicnit, dar nu era adevărat. Profesorul pensionar Popa ura dezordinea și murdăria. Suferea cu toată ființa când vedea cum mâzgălesc copiii pereții caselor. Însă cel mai tare suferea din cauza gunoiului. „Nu mai arunca, domnule, gunoiul pe scară - a zbierat într-o zi domnul Popa după inginerul Vrabie -, că nu-i nimeni obligat să curețe după dumneata!“ Inginerul Vrabie s-a oprit ca trăsnit și, în loc să se enerveze că era certat ca un neisprăvit și că aude toată scara, s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
multe comuniștii, dar să mute timpul din loc după cum le vine, uite că nu pot!“. Inamicul ataca numai dinspre Răcăciuni „Dobitocul nostru - își amintește cuprins parcă de un val de duioșie doctorul M. - arăta cu mâna undeva, peste deal, și zbiera: «Companie, atenție la mine! Inamicul vine dinspre Răcăciuni!». În armată sunt și oameni de treabă, dar nu pe aceștia îi ții minte, ci pe dobitoci. Dobitocul nostru din Vaslui avea o idee fixă: că dușmanul va ataca dinspre Răcăciuni. Până
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
se adunau o mulțime de așteptări confuze. Cu puțin noroc, nu numai că aveam să înghesui o fată în răgazurile dintre valsuri și tangouri, dar poate că și ea avea să se lipească de mine. La bal eram duși încolonați, zbierând, chiar de la plecarea din cazarmă, marșul din Aida care începe cu versul „Cântați gloria patriei, azi e sărbătoare“. Gloria patriei o cântam în ocazii deosebite: când mergeam la bal, când se anunța că la prânz avem fasole cu cârnați și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
nervos prin cameră. Umbrișul de rindea juca fără astâmpăr, atrăgându-i privirile. Plasat între prezența mea reală, dar imobilă, și umbrișul de rindea dănțuind nebunește, anchetatorul și-a pierdut stăpânirea de sine. Tot plimbându-se prin cameră, s-a apropiat zbierând de masa mea. Mă așteptam la o palmă. A ridicat mâna, apoi însă a prins între două degete un fir de păr de pe umărul meu, vrând să-l lase să cadă pe jos. Nu știu ce m-a făcut dintr-o dată să
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
criptic: „Imnul“. Automat, copiii au format un semicerc, și-au lipit mâinile de coapse drepți ca lumânarea, au lungit gâturile, și-au ațintit ochii în sus. De la mesuțe săriseră copii, dar în semicerc încremeniseră, cântând, niște soldați. Care mai mult zbierau și lătrau decât cântau. Importanță nu părea să aibă decât intensitatea sonoră și ținuta corporală. Imnul era foarte lung, în ultimii ani i se mai adăugaseră vreo câteva strofe. Ca-n basmul cu vrăjitele cizme-de-șapte-verste, în acea vreme imnul ajunsese
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
ajunsese deja, cred, la lungimea lui de șapte strofe. După o perioadă mai lungă de șomaj, nu prea eram la curent, iar textul strofelor mai noi nu-l știam defel. După ultima strofă, copiii au rupt semicercul; agitându-se și zbierând, cei ce mai adineauri stătuseră smirnă s-au transformat iarăși într-o hoardă fără astâmpăr. Directoarea a luat de pe etajeră un băț: „Fără ăsta nu merge“, m-a încredințat. Apoi mi-a șoptit la ureche și a strigat patru copii
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
cu noi se găsea și o văduvă care lucra la câr ciuma din colț. I se spunea Mendeloaia, de la madam Mendel, și era bine-cunoscută bețivilor. Ei bine, Mende loaia s-a repezit ca o nebună pe scările pivniței spre ruși, zbierând cât o ținea gura: „Ia ivrei kamunist! Ia ivrei kamunist!“ Seara, pe la nouă, ne am dus în casă, iar mama a ațipit pe un scaun din bucă tărie, cu mine alături. Deodată, a năvălit în bucătărie o ceată de soldați
Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian by Radu Paraschivescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/592_a_1297]
-
noi, pentru că standardele spartane ale mamei - de fiert scutecele, tacâmurile și de hrănit și schimbat bebeluși, fără ca, în tot acest timp, să tragă din țigară sau să ia o dușcă de țuică - li se păreau imposibil de suportat. Una plecase zbierând gros: „Ce să le mai fierb atâta, doamnă, că doară nu-s oase dă zamă“.) Fără creșă, soacre sau bone în preajmă, profesoara mătușii Anuca își lăsase bebelușul de cinci luni singur în pătuț și în casă. Îl alăptase bine
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
era sigur că toți băieții se grupaseră în spatele lui și-i așteptau cu nerăbdare ordinele. Acum mai continua să strige doar așa, pentru vreun întîrziat. Pe lîngă el trecură două fete și una dintre ele o întrebă pe cealaltă : „Ce zbiară ăsta ca descreieratu’ ?“. Dănuț își umflă pieptul și mai tare și dădu o chemare finală, lungă și puternică. Ce știau ele ? Cînd se potoli, îl cuprinse rușinea : pierduse bătălia. Acum cel mai greu era să plece de- acolo, așa, ca
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
adevăratelea în apartament. M-a dat afară din birou. Bolnavă, gripată de trei zile, eram în pat, cu febră - o gripă teribilă face aici ravagii - când am fost anunțată că el e în vestibul, cu doi acoliți. Au început să zbiere, mai ales el, un ditamai bărbătoi, negricios și solid, că dețin un spațiu locativ pe care nu-l merit, fiind mama unei fiice care nu-mi face cinste etc., că s-o șterg imediat, sărutându-le labele că nu mă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
cu siguranță de pe vreun pod, sau chiar de aici de sus. Sunt la capătul puterilor. Curaj, nu-i așa? O otravă lentă și insinuantă, asta mi-ar trebui. Nu mă aștept să am succes cu procesul. De la ora două, radioul zbiară ca la țară pentru mujici, și de plătit, eu am să-l plătesc. [...] Individul se numește Leși, sau cam așa ceva, iar numele mic e Constanțiu. Un adevărat zbir, lat în fălci. [...] Marți, 4 aprilie [1950] Dulcea mea, altă amânare, ultima
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
o pisică? Ori un acvariu cu pești tropicali? Și acum au tăbărât cu toții pe mine. Schelelălăie, latră și se zbat în lesă... și nu-mi vine să cred! Un pudel își ridică piciorul lângă frumosul meu dulăpior de cocktail! — Dispari! zbier. Luați câinele ăsta de-aici! Hai, Flo, zice femeia și-mi aruncă o privire otrăvită, în timp ce trage câinele după ea. Of, n-am nici o șansă. Uite cât am înaintat abia. N-am trecut nici măcar de vitrina magazinului Arthur’s Antiques
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
mulți oameni, să fie agitație... Mă simt complet penibil, cum stau așa, singură. Pe cuvântul meu, Suze strică tot ritualul. N-a fost la nici o nuntă, în viața ei? Stai, Suze! strig iar, dar e prea târziu. — Prinde-l, Bex! zbiară ea. Prindee-l! Buchetul se rotește în aer și trebuie să sar un pic ca să-l prind. E mai mare și mai greu decât credeam și preț de o clipă rămân uitându-mă la el ca în transă, pe jumătate încântată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Cum ar fi când îmi tot zicea că, dacă mai stă un minut în Reigate, își zboară creierii. — Am înțeles, spun, stupefiată. — După care a fost izbucnirea aia a ei complet isterică, în Furniture Village... — Izbucnire isterică? — A început să zbiere! „Am douăzeci și șapte de ani! Am douăzeci și șapte de ani! Ce caut aici?“ Până la urmă, au trebuit să vină cei de la pază și s-o calmeze. — Dar nu înțeleg. Credeam că-i place în Reigate! Păreați atât de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
trezesc într-o sală de recepție, cu scaune tapisate. Câteva femei în halate ridică privirea din revistele pe care le citesc, dar, în afară de asta, nu văd nici un semn de viață. Pentru numele lui Dumnezeu! Unde sunt toți? — Prietena mea naște! zbier. Repede, haideți! Aduceți o brancardă! Și o moașă! — Ați pățit ceva? zice o femeie în uniformă albă, care apare de nicăieri. Eu sunt moașă. Care e problema? — Prietena mea naște din clipă-n clipă! Are nevoie de ajutor imediat! Unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
e, răspund. Îl adoră pur și simplu. Chiar și atunci când urlă. — Par deja extrem de legați unul de celălalt. Se uită la o fotografie cu Suze care râde în timp ce Ernie o apucă de păr. — Așa și sunt. Când am plecat eu, zbiera ca din gură de șarpe dacă cineva voia să-l ia din brațele ei. Mă uit la Luke, impresionată. Nu-și mai poate dezlipi privirea de la pozele astea. Ceea ce e o mare surpriză pentru mine. N-am crezut niciodată că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
capul. Locotenentul Matei își pierde capul și uită că avea o prietenă (Diana Munteanu). Omologul lui basarabean, Vanușa (șerban Ionescu), își pierde capul și începe să bată la ușa lui Matei în toiul nopții, dîndu-se cu fundul de pămînt și zbierînd, sfîșietor, că vrea și el : Măcar o daaatăăă hhh-ho-ho-ho ! Mircea Mureșan își pierde capul și uită că locotenentul Matei avea o prietenă (Diana Munteanu) ; aceasta dispare din poveste fără nici o explicație. Asta da pasiune : nimic nu mai există pe lîngă
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]