12,743 matches
-
însă nu în același mod ca persoanele. Eu și tu trimit la anumite roluri, cel al enunțătorului și al co-enunțătorului, indisociabile și reversibile: în "schimbul" lingvistic, numit astfel pe bună dreptate, orice eu este un tu viabil, orice tu un eu viabil. Există totuși o disimetrie puternică între eu și tu: pentru a fi eu, este suficient să luăm cuvântul, în timp ce pentru a fi tu, este necesar ca un eu să instituie pe altcineva în tu. De fapt, prin eu sau
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
bună dreptate, orice eu este un tu viabil, orice tu un eu viabil. Există totuși o disimetrie puternică între eu și tu: pentru a fi eu, este suficient să luăm cuvântul, în timp ce pentru a fi tu, este necesar ca un eu să instituie pe altcineva în tu. De fapt, prin eu sau tu se face trimitere la o clasă mai mare decât a celor doi termeni corespondenți și a variantele lor (mă, te); ei figurează și în formele de "plural" (noi
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
un eu viabil. Există totuși o disimetrie puternică între eu și tu: pentru a fi eu, este suficient să luăm cuvântul, în timp ce pentru a fi tu, este necesar ca un eu să instituie pe altcineva în tu. De fapt, prin eu sau tu se face trimitere la o clasă mai mare decât a celor doi termeni corespondenți și a variantele lor (mă, te); ei figurează și în formele de "plural" (noi, voi), ca și în pronumele (al tău, al nostru...) și
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
corespondenți și a variantele lor (mă, te); ei figurează și în formele de "plural" (noi, voi), ca și în pronumele (al tău, al nostru...) și în determinanții posesivi (meu, vostru...). În realitate, noi și voi nu constituie propriu-zis "pluralul" lui eu și al lui tu, în aceeași măsură în care cai este pluralul lui cal. Ele sunt mai degrabă persoane "amplificate" (Benveniste). Noi desemnează (eu + alții), iar voi (tu + alții): Noi eu + eu (+eu...) eu + tu (+ tu...) eu + el (+el) Voi
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
care frecventau acel salon; și de data aceasta, Emma este în satul ei, dar și la Paris, în înalta societate pariziană. Pronumele "on" ne permite să urmărim traseul identificărilor sale, constituind un fel de schimbare între non-persoana personajelor evocate și eul visătoarei. Suntem în plin bovarism, în imposibilitatea de a disocia eul de identificările sale: Emma nu este "ea însăși" decât experimentând identități imaginare. Scoaterea în evidență a cuplului el/ea ("Ea era la Tostes. Iar el, el era acuma acolo
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
satul ei, dar și la Paris, în înalta societate pariziană. Pronumele "on" ne permite să urmărim traseul identificărilor sale, constituind un fel de schimbare între non-persoana personajelor evocate și eul visătoarei. Suntem în plin bovarism, în imposibilitatea de a disocia eul de identificările sale: Emma nu este "ea însăși" decât experimentând identități imaginare. Scoaterea în evidență a cuplului el/ea ("Ea era la Tostes. Iar el, el era acuma acolo, la Paris"), prin recurgerea la formele accentuate ale pronumelor care ocupă
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
că formele în -là sau adverbul là se folosesc în mod curent pentru a desemna orice tip de obiect, indiferent dacă se află în apropiere sau în depărtare. Là neutralizează deci opoziția. De fapt, această opoziție primordială care disociază sfera eului și a elementelor care depind de el în mod imediat, de sfera non-eului nu funcționează decât în registrul spațial; ea este de asemenea valabilă pentru valorizarea și devalorizarea legată de o distanțare mai abstractă. În virtutea unei ambiguități ce nu poate
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
povestirea" șterge pe cât de mult posibil mărcile subiectivității, deci și pe cele ale intersubiectivității, narațiunea rămâne un act de comunicare: singurul lucru care se întâmplă este că autorul și receptorul său sunt locuri presupuse de instituția literară, și nu un "eu" și un "tu" imediat. "Povestirea" nu implică doar o suprimare a reperajelor personale și deictice (reperaje referențiale), ea privește și dimensiunea modală a enunțării. Textele-"povestire" oferă doar aserțiuni, enunțări disociate de enunțător, în care relațiile cu co-enunțătorul sunt inexistente
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
revedea), de exemplu, este interpretat față de momentul lecturii. Autorul are deci libertatea de a data evenimentele pe care le povestește prin "reflectarea" lor pe scena textuală, și de a nu face trimitere la cronologia povestirii narate decât indirect. 2.8. Eul din "povestire" Am considerat "povestirea" ca un tip de enunțare fără deictice. Făcând acest lucru, ne lovim de o obiecție imediată: există numeroase texte narative la perfectul simplu asociate unui eu; or, eu a fost definit drept un deictic. În
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
trimitere la cronologia povestirii narate decât indirect. 2.8. Eul din "povestire" Am considerat "povestirea" ca un tip de enunțare fără deictice. Făcând acest lucru, ne lovim de o obiecție imediată: există numeroase texte narative la perfectul simplu asociate unui eu; or, eu a fost definit drept un deictic. În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
povestirea" ca un tip de enunțare fără deictice. Făcând acest lucru, ne lovim de o obiecție imediată: există numeroase texte narative la perfectul simplu asociate unui eu; or, eu a fost definit drept un deictic. În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă eul eroului din În căutarea timpului
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
În realitate, nu există contradicție; eul din "povestire" nu este un deictic adevărat (precum cel din "discurs", care este asociat lui tu și aici acum), el este doar desemnarea unui personaj care trimite întâmplător la același individ cu naratorul. Dacă eul eroului din În căutarea timpului pierdut ar fi naratorul, acest roman și-ar pierde sensul: personajul său principal se definește tocmai prin faptul că nu are acces la cunoștințele naratorului și că nu coincide cu el decât la sfârșitul povestirii
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
nu coincide cu el decât la sfârșitul povestirii. Astfel, într-o povestire la persoana întâi singular, aceasta poate fi substituită unei non-persoane, fără să presupună modificarea sistemului de reperaj non-deictic. Iată și indiciul pentru faptul că nu este vorba despre eul din discursul direct. Fragmentul următor este ilustrativ în acest sens: Când ieși în cele din urmă, așteptai un sfert de oră. Apoi stinsei lumina, deschisei ușa bibliotecii, închizînd-o cu zgomot, ca și cum m-aș fi întors în apartamentul meu. Apoi, evitând
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
numismatice, revenii pe propriile mele urme și deschisei încetișor ușa din stânga, care dădea în sala Armurilor 104. Acest tip de "povestire" la persoana întâi + perfect simplu prezintă și o anumită particularitate: permite o trecere ușoară de la "povestire" la "discurs direct", eul operând în ambele registre. Așa se întâmplă în următorul text de Gide: Un moment, ca și cum ar fi fost abandonată, o ținui pe jumătate prăbușită pe mine; îi văzui privirea încețoșându-i-se; apoi pleoapele i se închiseră, și cu o
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
strica dragostea noastră. Și poate că mai adăugă: Nu fi laș! Sau poate că mi-o spusei eu mie însumi, nu mai știu, însă deodată, aruncându-mă în genunchi în fața ei și cuprinzând-o pios în brațe 105... Datorită lui eu, se trece constant de la un plan al enunțării la un altul. Acest eu se interpretează în două feluri: fie ca personaj al "povestirii" ("văzui"..., "spusei"...), fie ca un element din "vorbirea" naratorului. Acesta din urmă este cel care își asumă
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
a lui "nu mai știu". 2.9. Perfectul simplu și înlănțuirea narativă După cum am văzut, în cazul "povestirii" nu există interlocuțiune și nici un adevărat trecut interpretat față de situația de enunțare. Combinația eu + perfectul compus, în schimb, ține de "discursul direct". Eul este corelat cu un tu implicit sau explicit; în plus, a spune am stins, am revenit... înseamnă a produce, a relata procese trecute față de situația de enunțare prezentă. Perfectul simplu este un timp al trecutului, însă servește mai puțin înscrierii
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
se amestecară astfel încât în curând deveniră inseparabile. Împlinii douăzeci de ani117. ▪ 2.3. Studiați folosirea prezentului, raportându-l la ansamblul sistemului enunțiativ din acest text (romanul lui Daudet este scris la persoana întâi singular + perfectul simplu, însă în nenumărate rânduri "eu" este înlocuit cu porecla depreciativă dată personajului, "Piciul". Deși este o non-persoană, "Piciul" de-semnează aceeași persoană ca și "eu"). (În fragmentul următor, personajul tocmai a fost salvat in extremis de la sinucidere de către abatele Germane.) Piciul șade în colțul căminului
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de limbaj" sau acte "de discurs"142. Cel mai adesea, aceste statuturi sunt asumate simultan de cel care rostește un enunț. Când îi spunem, de exemplu, unui vecin "Mîine plec în vacanță", suntem totodată producătorul enunțării, instanța marcată deictic prin "eu" și responsabilul afirmației făcute. Însă disocierea acestor roluri trebuie să fie operată și deoarece ea este cea care ne permite să explicăm un anumit număr de fenomene lingvistice din limba obișnuită și a fortiori din discursul literar, care presupune un
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
și scriitorul care există în sânul instituției literare: el are aici o anumită carieră, reclamându-se dintr-o anumită poziționare estetică. Fenomenul pseudonimiei este revelator pentru diferența dintre "om" și "scriitor": a semna cu un pseudonim înseamnă a construi alături de "eul" biografic identitatea unui subiect care nu există decât în și prin instituția literară. Într-un caz extrem cum este cel al lui Roman Gary / Émile Ajar sau al lui Fernando Pessoa, avem de-a face cu același "om" care corespunde
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
caz extrem cum este cel al lui Roman Gary / Émile Ajar sau al lui Fernando Pessoa, avem de-a face cu același "om" care corespunde mai multor "scriitori". 4.2. Personajul ca "locutor" Naratorul nu este singurul care poate spune "eu" într-un text. Narațiunile prezintă în mod continuu personaje care enunță în "discursul direct", care se prezintă astfel responsabile pentru enunțarea lor, în calitate de "locutori": Jacques scăpă din mâinile stăpânului și dădu buzna în odaia tâlharilor, cu câte un pistol încărcat
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
trist, ambreiorul eu se referă la un individ ("locutorul-λ") care se întâmplă să coincidă cu subiectul enunțării; însă, din punct de vedere modal, există un fel de ruptură între subiectul enunțării ("locutorul L") și enunțul său, atâta timp cât el trimite la eu ca și cum ar trimite la o non-persoană. În schimb, în Vai!, subiectul enunțării este implicat în spusele sale, din punct de vedere modal. În același fel putem analiza contrastul dintre (1) Eu promit că voi pleca (act ilocutoriu de promisiune) și
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
că voi pleca (act ilocutoriu de promisiune) și (2) Eu promit în fiecare zi că voi pleca: în (1) cel care se angajează prin enunțarea sa este "locutorul-L", pe când în (2) doar "locutorulλ" intră în calcul: este vorba despre eu în calitate de persoană despre care se vorbește, și nu de locutor responsabil de enunțul său. 4.4. Ironie și polifonie Problematica polifoniei permite, de asemenea, abordarea unor fenomene importante, cum ar fi discursul indirect, la care vom reveni în detaliu, sau
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
lui Pascal sunt ilustrarea perfectă a acestui fapt. În discursul direct, citatul presupune ca raportorul să disocieze cele două situații de enunțare, cea din care citează și cea citată. Citatul face să coexiste două domenii enunțiative autonome: fiecare își păstrează EUL, TU-ul, reperele deictice, propriile mărci de subiectivitate. În scris, ghilimelele sau liniuța de unire delimitează două domenii enunțiative. Cu toate acestea, deicticele nu sunt neapărat distincte de la un domeniu la altul, însă poate fi vorba de o coincidență între
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
plasate sub dependența discursului care citează. Ceea ce pune problema integrării unei situații de enunțare în alta. Cât privește persoanele, există reguli de traducere pentru formele discursului citat în forme dependente ale discursului care citează: (1) dacă discursul citat conține un eu sau un tu ce nu se regăsesc printre persoanele discursului care citează, atunci ele sunt convertite în "non-persoane"; (2) oricare ar fi forma folosită de discursul citat (eu, tu, non-persoană), dacă ea dispune de un corespondent în discursul care citează
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
afirmație? În primul rând, putem opera oarecum negativ: selectăm elementele incompatibile cu discursul indirect și pe cele incompatibile cu discursul direct. Discursul indirect ar pretinde subordonarea și ar exclude frazele exclamative; cât privește discursul direct, el ar fi enunțat cu eu, voi și prezentul deictic... Remarcăm dificultatea gramaticienilor în fața acestei forme de citat pe care nu o putem atribui niciunui singur narator, nici unui singur autor al celor raportate. Chiar dacă, la o primă abordare, ar părea utilă o caracterizare negativă a discursului
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]