112,413 matches
-
înainte de trecerea în noul secol, acest eveniment a dus la legiferarea unor importante coduri juridice pentru toată Germania, ca de exemplu Codul de Procedură Civilă din 1876, Codul Civil din 1896 și Codul Comercial din 1897. În prima jumătate a secolului XX, lansarea colecțiilor de legislatie consolidată cum ar fi Sartorius (din 1903) și Schönfelder (1931), comentariul Palandt al Codului Civil (prima ediție publicată în 1938) și Neue Juristische Wochenschrift (Săptămânalul Juridic, din 1947) au stabilit un corp de lucrări standard
Editura C.H. Beck () [Corola-website/Science/332633_a_333962]
-
fost și este scrisă istoria românilor, accentul fiind pus pe teme, abordări, curente, probleme de periodizare, simboluri și mituri fondatoare. Până la 1880, domeniul istoriei era deschis oricui, neexistând o specializare în sens strict. De altfel, în întreaga jumătate secundă a secolului al XIX-lea a fost caracteristică legătura strânsă dintre scrierea istoriei și finalitatea politică și patriotică. În această privință, a avut loc o relaxare după realizarea în 1918 a Marii Uniri. În preajma începutului secolului XX, a avut loc o confruntare
Istoriografia română () [Corola-website/Science/332659_a_333988]
-
altfel, în întreaga jumătate secundă a secolului al XIX-lea a fost caracteristică legătura strânsă dintre scrierea istoriei și finalitatea politică și patriotică. În această privință, a avut loc o relaxare după realizarea în 1918 a Marii Uniri. În preajma începutului secolului XX, a avut loc o confruntare acerbă între generația veche, reprezentată de figuri precum B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu, V.A. Urechia, și o pleiadă de noi istorici, printre care N. Iorga și Dimitrie Onciul, care le imputa predecesorilor lor conservatorismul
Istoriografia română () [Corola-website/Science/332659_a_333988]
-
au fost marcați, de asemenea, de tentative de demitologizare a istoriei, un ecou larg găsind studiile lui Lucian Boia. Una dintre cele mai importante teme care au preocupat istoriografia română de-a lungul timpului au fost originea poporului român. În secolul XIX, a avut loc o dezbatere între școala latinistă și cea autohtonistă, prima susținând eradicarea completă a dacilor de către romani și formarea poporului român doar pe substratul latin. În timp, aceste perspective s-au echilibrat. O altă temă care a
Istoriografia română () [Corola-website/Science/332659_a_333988]
-
Acestei dezbateri i se suprapuneau interese teritoriale, în principal în ce privește apartenența provinciei Transilvania. După cum observa istoricul Nicolae Stoicescu, „problema continuității este nu numai o problemă științifică, ci și una politică: ea nu s-a născut ca o problemă decît în secolul al XVIII-lea, cînd românii din Transilvania care alcătuiau majoritatea populației au cerut egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități ale țării”, iar acest aspect a fost sesizat și de A.D. Xenopol și Aurelian Sacerdoțeanu. Primele referiri scrise la antichitățile romane
Istoriografia română () [Corola-website/Science/332659_a_333988]
-
din Transilvania care alcătuiau majoritatea populației au cerut egalitatea în drepturi cu celelalte naționalități ale țării”, iar acest aspect a fost sesizat și de A.D. Xenopol și Aurelian Sacerdoțeanu. Primele referiri scrise la antichitățile romane de pe teritoriul României datează din secolele al XV-lea și al XVI-lea, fiind făcute de Antonius Bonfinius, istoriograful aulic al regelui Matei Corvin, și de umanistul Nicolaus Olahus. De altfel, Corvin și tatăl său Iancu de Hunedoara, la fel ca și alți nobili și principi
Istoriografia română () [Corola-website/Science/332659_a_333988]
-
comuna Mirăslău. Veche biserică ortodoxă românească din zidărie de piatră în Transilvania, construită în anul 1495, cu transformări din sec. al XVIII-lea. Pictură interioară deosebit de valoroasă. Potrivit medievistului Gheorghe Petrov, de la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei, biserica de secol XV din Cicau a fost alcătuită, în prima etapă, din navă și altar, despărțite printr-o „tâmplă de zidărie”, cu numai două intrări (o ușă împărătească și una diaconicească). După 1700, vechea navă a fost alungită spre Vest, cu actualul
Biserica „Sf. Arhangheli” din Cicău () [Corola-website/Science/332666_a_333995]
-
din argint, emis in intervalul 1479-1485, în vremea domniei lui Matia I Corvinul. Restaurarea încheiată în 1998 nu a inclus, din păcate, și pictura bisericii din Cicău. Primul strat de pictură, mai vizibil lângă altar, datează din prima jumătate a secolului al XV-lea, iar cel de-al doilea, din sec. XVIII; aceasta din urmă a fost realizată de „mai marele între zugravi Ioan Boer din Teiuș”. Lăcașul de cult din Cicău prezintă asemănări tipologice cu bisericile Sf. Gheorghe din Lupsa
Biserica „Sf. Arhangheli” din Cicău () [Corola-website/Science/332666_a_333995]
-
să susțină eficiența utilizării acestei terapii este insuficient - oricare ar fi boala tratată cu ajutorul acesteia. În 1856, la 16 ani după descoperirea lui, ozonul era folosit pentru prima dată la dezinfecția sălilor de operație și sterilizarea instrumentarului chirurgical. La sfârșitul secolului al XIX-lea deja era folosit în mod obișnuit, în Europa continentală, pentru dezinfectarea apei de băut. În 1892 revista "The Lancet" a publicat un articol în care era descrisă utlizarea ozonului pentru tratarea tuberculozei. În primul război mondial ozonul
Ozonoterapie () [Corola-website/Science/332665_a_333994]
-
din care numai Constantin a supraviețuit până la maturitate, având la rândul său urmași. În 1659 a murit Matei, iar Barbu a murit în 1674, la Constantinopole. Viața Stancăi Brâncoveanu a fost marcată de convulsiunile politicii interne a Țării Românești din secolul al XVII-lea și de conflictul între Cantacuzini și Băleni, cele mai puternice facțiuni boierești, care își contestau supremația. În 1655, soțul ei a fost ucis la București în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban. Când acești
Stanca Brâncoveanu () [Corola-website/Science/332671_a_334000]
-
și zidurile: au partea superioară semirotundă, intrările cu ancadramente și arhitravă de calcar, frumos lucrate, deasupra evidențiindu-se. În cea mai mare parte bolțile sunt rotunde. În urma săpăturilor executate între 1958-1960, s-a constatat că zidul a fost refăcut în secolul VI exact pe traseul pe care l-a avut inițial la sf. sec. III. Diferența între zidul inițial și cel secundar care marchează faza de reconstruire se distinge clar la poarta de N, curtinele din dreapta și stânga porții. Zidul de
Orașul antic Tomis () [Corola-website/Science/332676_a_334005]
-
și Dumitra[na], în zilele [lui Alexandru Vodă]". Surse de arhivă, citate de literatura de specialitate, atestă existența, în acest loc, a unei mănăstiri anterioare construcției lui Hrizea. Un document din 1628, mai 16, menționează că în primii ani ai secolului XVII, mănăstirea aparținea maicii Anghelina, fata maicii Catilina, fiică a Badii vornicul de la Măgurele, din neamul boierilor din Cojești și că fusese arsă de turci și se pustiise în timpul domniei lui Simeon Voievod, maica Anghelina însăși murind în aceeași perioadă
Biserica „Sf. Nicolae” a fostului schit Bălteni () [Corola-website/Science/332680_a_334009]
-
de la toți domnii, până în zilele lui Matei Vel vornic, și le-a dăruit mănăstirii lui Băltenii, întemeiată și făcută din temelie și închinată metoh mănăstirii Ivir de la Sf. Munte". După 1648, documentele privitoare la schitul Bălteni lipsesc până spre mijlocul secolului XIX. În 1836 biserica a fost reparată de săteni, conform unei inscripții aflată pe o piatră din pardoseala naosului și a fost donată tâmpla. La 1851 mănăstirea Radu-Vodă a reparat biserica și a făcut-o biserică de mir, având ca
Biserica „Sf. Nicolae” a fostului schit Bălteni () [Corola-website/Science/332680_a_334009]
-
de acoperire cu boltă semicilindrică transversală, procedeu întâlnit în arhitectura medievală românească numai la Căluiu (biserica din Bălteni având în comun cu această biserică pridvorul și brâul puternic) și la paraclisul mic al Coziei, ambele datând din ultimul sfert al secolului XVI. Tot vechiului stil aparține paramentul cu asize din cărămidă aparentă în alternanță cu panouri oblonge tencuite imitând piatra fățuită; ceea ce este caracteristic pentru Bălteni și se adaugă impresiei de "stil vechi" este lungimea mai mare a panourilor, tendința epocii
Biserica „Sf. Nicolae” a fostului schit Bălteni () [Corola-website/Science/332680_a_334009]
-
element constitutiv al bisericii - era, încă, un element rar, un exemplu de folosire în forme mai coerente fiind la Biserica Domnească din Târgoviște (1584). Singurul pridvor pe trei laturi în arhitectura românească medievală, este pridvorul bisericii mănăstirii Tismana, monument datat secolul XIV; celălalt "pridvor", este, în fapt, numai un portic ce face legătura (static și optic) între pronaosul târziu, supralărgit, și restul bisericii, databilă spre sfârșitul secolului XVI.
Biserica „Sf. Nicolae” a fostului schit Bălteni () [Corola-website/Science/332680_a_334009]
-
pe trei laturi în arhitectura românească medievală, este pridvorul bisericii mănăstirii Tismana, monument datat secolul XIV; celălalt "pridvor", este, în fapt, numai un portic ce face legătura (static și optic) între pronaosul târziu, supralărgit, și restul bisericii, databilă spre sfârșitul secolului XVI.
Biserica „Sf. Nicolae” a fostului schit Bălteni () [Corola-website/Science/332680_a_334009]
-
drept paradigmă a gândirii în perioada europeană premodernă. În dialogul Menon, deși nu este folosită strict noțiunea de „a priori”, inatismul dezolvatat de Platon este o cunoașterea inerentă, intrinsecă minții umane (adică a priori). Albert I al Saxoniei, logician de secol XIV, a scris lucrări despre cele două noțiuni corelative. De asemenea, George Berkeley a discutat pe temă relației în A Tratise Concerning the Principles of Human Knowledge în 1710, deși terminologia era deja cunoscută. Conform „Dictionarului de filozofie și logică
A priori și a posteriori () [Corola-website/Science/332716_a_334045]
-
era deja cunoscută. Conform „Dictionarului de filozofie și logică” a lui Antony Flew, expresiile au fost introduse pentru prima dată în perioada scolasticii târzii ca traduceri pentru doi termeni tehnici din teoria artistotelica a cunoașterii. Immanuel Kant, filosof german al secolului XVIII, a fost un susținător al combinării dintre teoria raționalistă și empiristă. Acesta afirmă că „daca orice cunoaștere a noastră începe cu experiența, aceasta nu înseamnă că ea provine întreagă din experienta”. Caracteriza cunoașterea a priori drept transcendentală, în timp ce cunoașterea
A priori și a posteriori () [Corola-website/Science/332716_a_334045]
-
acolo, chiar și după ce a fost proclamat Prinț de Monaco în 1733. Antoine Grimaldi a acționat ca regent pentru prinț între 1732 și 1784, când Honoré a ales să locuiască la Paris. Această situație a rămas neschimbată o jumătate de secol, până la moartea lui Antoine în 1784, când Honoré al III-lea avea deja 64 de ani. Deși el era deschis la ideile revoluționare ale timpului, a fost închis la 20 septembrie 1793. La eliberarea lui, un an mai târziu, era
Honoré al III-lea, Prinț de Monaco () [Corola-website/Science/332709_a_334038]
-
31 decembrie 1940 în București) este un artist plastic german-italian, originar din România, adept al conceptului Land art care trăiește în Pievalinghe lângă Montaione (Toscana). Numele său integral de familie - la care însă a renunțat, „revenind la cel burghez din secolul al 17-lea“ - este Pildner von Steinburg. Familia mamei sale făcea parte din vechea nobilime austro-italiană din orașul Piacenza (Lombardia). Străbunicul lui, Ferdinand von Fellner-Feldegg (1855-1936), născut în Piacenza, a fost un cunoscut arhitect, filozof, psiholog și scriitor care a
Dieter Pildner () [Corola-website/Science/332762_a_334091]
-
în Franconia (landul Bavaria, RFG), mai târziu, la începutul anilor 1960, a reușit să cumpere Azienda Pievalinghe, o veche moșie toscană părăsită, cu un teritoriu de 80.000 mp, renovând și refăcând apoi clădirea principală din piatră, care datează din secolul al 15-lea. Astfel Azienda Pievalinghe a fost transformată de noul proprietar încetul cu încetul într-un uriaș monument teritorial al conceptului Land art, “într-o operă vie fitomitologică.” „Panteismul ca un fenomen nou, născut în contextul monoteismului contemporan aici
Dieter Pildner () [Corola-website/Science/332762_a_334091]
-
imposibil de cunoscut. Idealismul transcendental a rămas o mișcare semnificativă în filozofie, dând mai târziu naștere unor curente de influență kantiană, respectiv neokantianismului. Deși a influențat dramatic cursul filozofiei germane, interpretarea acestui concept a fost subiectul unor dezbateri între filozofii secolului XX. Kant l-a descris pentru prima dată în Critica Rațiunii Pure și l-a modificat astfel încât să nu fie identificat cu realismul sau idealismul, însă filozofii n-au găsit elemente suficiente care să distingă mișcarea kantiană de restul pozițiilor
Idealism transcendental () [Corola-website/Science/332748_a_334077]
-
modificat astfel încât să nu fie identificat cu realismul sau idealismul, însă filozofii n-au găsit elemente suficiente care să distingă mișcarea kantiană de restul pozițiilor. Idealismul transcendental a fost eticheta adoptată filozofii post-kantieni precum Fichte, Schelling, Schopenhauer, și Husserl în secolul XX. Probabil teza centrală și cea mai controversată a lucrării Critica Rațiunii Pure este aceea că ființele umane experimentează doar aparența (obiectul ca fenomen), nu lucruri-în-sine; iar spațiul și timpul sunt doar forme subiective ale intuiției umane. Kant numește această
Idealism transcendental () [Corola-website/Science/332748_a_334077]
-
, alături de poziția originară, este un concept utilizat de-a lungul secolelor sub alte nume de filosofi precum John Stuart Mill, John Rawls, și Immanuel Kant ale cărui lucrări se centrează asupra noțiunii de contract social. John Harsanyi a introdus conceptul în domeniul economiei. Utilizarea sa contemporană a fost dezvoltată de către John
Vălul ignoranței () [Corola-website/Science/332720_a_334049]
-
ul reprezintă o orientare filozofică întemeiată pe lucrările filozofului de origine germană Immanuel Kant și pe alte mișcări identice inspirate de scrierile acestuia. Îi găsim originea în Germania perioadei iluministe, mai precis spre sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX. Până într-un anumit punct, această orientare poate fi identificată cu mișcarea idealistă germană, deși kantianismul presupune în același timp acceptarea poziției kantiene pe domeniile filosofiei politice, filosofiei minții, epistemologiei și în special pe etică
Kantianism () [Corola-website/Science/332736_a_334065]