43,150 matches
-
acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile îl instituie și îl legitimează mai ales pe celălalt; prin celălalt, și pe sine. O dovadă că Cioran nu putea să reziste în fața neantului, pe care cu orice rând îl edifică. De
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Sunt cuvinte pe care el însuși le folosește și care vorbesc despre modul său de a se întemeia. Cu atât mai mare îi este dezamăgirea când suferința îi este considerată joc și acrobație. În realitate, tocmai pentru că vede peste tot absența unei întemeieri autentice, care să nu fie măcinată de absurd, Cioran acuză cu fervoare impostura din jur. Convingerile, credințele, iluziile altora, pentru că nu le poate el însuși trăi, i se par consecința unei mimări. Cu o ferocitate aproape dementă, acuză
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
bănuit că e un impostor, Cioran se denunță el însuși drept un „melc prefăcut” (II, 232). Îi blamează pe toți cei care trișează și își denunță, la rându-i, impostura. Față de vremea febrei și a nebuniei, acum se întemeiază prin absență, căci impostura este imposibilitatea de a se identifica cu un crez și, prin urmare, este și iluzia propriei prezențe. Cât despre sensul defavorabil al imposturii, de care e acuzat, Cioran mărturisește într-un loc: „Dacă n-aș crede în autenticitatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
duce la singurătatea noastră sau nu pornește de la ea este ocol, eroare, pierdere de timp” (I, 76-77). Ce este acest adevăr ultim pe care Cioran îl caută cu disperare? O urmă de ambiguitate se păstrează în legătură cu sensul investit aici. În absența unui fundament ontologic (sau în prezența unuia tot mai precar), Cioran a abandonat poziția filozofului care se proiectează în idee, la fel cum are mari îndoieli în legătură cu adevărul ilustrat de sfânt. Cu puține excepții (sunt amintiți Pyrrhon și Epicur), filozofia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
inclusiv marile spirite. Sunt uluit să constat în ce măsură Nietzsche îmi apare ș...ț de o ardoare juvenilă care te face să zâmbești” (I, 362). Spre deosebire de el, Cioran se retrage din sine, se contemplă cu scepticism, eventual cu ironie, își asumă absența. Totul i se arată însă de o irealitate coșmarescă: „Când mă plimb și privesc trecătorii, mă simt așa departe de ei încât parcă mi-aș aminti de un coșmar avut într-o altă viață. La propriu și la figurat, nici un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de kilometri. Toate acestea, instituind realitatea, o și pulverizează. E la mijloc un permanent echilibru în stare precară. Ca să scape de ezitările, de vagul și de indecizia în care trăiește, ca să amâne nebunia generată de senzația coșmarescului și a propriei absențe, Cioran devoră materia din jur. În copilărie, spune într-un loc, mânca el singur cât toată familia... Din copilărie se încuibase în el, fără să știe, spaima de propriul spectru, spaima de absență. Prin urmare, insomniac, abulic, hiperlucid, Cioran percepe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
generată de senzația coșmarescului și a propriei absențe, Cioran devoră materia din jur. În copilărie, spune într-un loc, mânca el singur cât toată familia... Din copilărie se încuibase în el, fără să știe, spaima de propriul spectru, spaima de absență. Prin urmare, insomniac, abulic, hiperlucid, Cioran percepe realitatea cu simțurile întinse la maxim, așa încât, în locul lumii concrete, el vede, asemenea lui Caragiale, fantasme sau mecanisme: „După o noapte albă, am ieșit în stradă. Toți trecătorii semănau cu niște automate; nici unul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spectacolul vieții Ă fie că e întruchipat de ceilalți, fie că e întrupat de el însuși Ă cu groază, lăsând să se înțeleagă că îi preferă pe cei care nu (se) interoghează. Dar lui, lipsa unui fundament mai adânc, adică absența unei întemeieri metafizice îi produce frisoane: „Cu cât mă gândesc la viață ca fenomen distinct al materiei, cu atâta viața mă înspăimântă: nu are nici o temelie, reprezintă o improvizație, o tentativă, o aventură, și-mi pare atât de fragilă, de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este, chiar dacă nu este” (III, 390). Despre sine, Cioran ar putea susține acum același lucru. De fapt, peste numai câteva pagini, notează: „Totul este real. Totul este ireal” (III, 393). Dar a crede astfel înseamnă a pune între prezență și absență semnul egalității. Mai mult, a coborî cu negarea de sine până acolo unde spaima se transformă în fascinație. La un moment dat, Cioran exclamă, aparent în afara oricărui context: „Această febră în stare pură, sterilă, și acest strigăt înghețat!” (I, 21
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dar noi înșine nu putem fi nimic pentru noi; nu ne putem include în nimicnicia universală. Eul supraviețuiește propriilor sale certitudini, eul se încăpățânează” (I, 361). Poate că scepticismul iluminat al lui Cioran s-a născut tocmai din revelația propriei absențe Ă experiență a unui Narcis agonic și alienat: „Tot ce cred despre lucruri se rezumă în această formulă a unui reprezentant al budismului tibetan: «Lumea există, dar nu este reală»” (I, 332). De aici până la proiectarea exultantă în irealitate nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
irealului generează forme palpabile, deci lume. „Să-mi inventez un soi de prezent” (III, 172), își spune într-un loc. Or, prezentul, în concretețea lui, i se refuză lui Cioran, iar el, compensativ, găsește un soi de beatitudine tocmai în absența oricărei dorințe și în proiectarea ca prezență a irealului. Întors în lume, irealul este salvat. La polul opus beatitudinii, durerea, de asemenea, poate să dea senzația trecerii din ireal în real. „Budismul, notează într-un loc Cioran, asimilează aparența cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de puțin sunt. Blestem sau privilegiu, eu am simțit întotdeauna, până la delir, propria-mi irealitate, și-a tuturor” (I, 90). Și are dreptate Cioran să spună blestem sau privilegiu, deși mai bine ar fi spus blestem și privilegiu. Chinul propriei absențe (să ne amintim de șocul trăit în fața oglinzii) devine singura motivație a supraviețuirii: „Dacă nu am comis un gest ireparabil, o datorez obsesiei deșertăciunii universale. Căci n-am învins mânia și mai ales urmările ei decât cu ajutorul salvator al lui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Paris” (I, 20), un frivol, condamnat la gravitate (cf. I, 77), „un superficial din fire” care nu cunoaște în profunzime decât „neajunsul de a te naște” (II, 296), un laș cu accese furibunde de violență, un bufon care suferă de absența absolutului, un erou în negativitate, care supraviețuiește datorită urii de sine, disprețului de sine, lașității. „Cu o viziune a lucrurilor ca a mea, e îndoielnic că altul ar fi reușit s-o ducă atâția ani. Iată de ce, oricât de ciudat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
alungat din adevăratul meu loc” (II, 25). Dar disprețul și rușinea de sine, consecință a neputinței de a fi în istorie și a căderii sale, e dublată de un orgoliu luciferic, damnat. Cât orgoliu, în fond, în asumarea căderii, anonimatului, absenței! Un orgoliu care nu poate elimina, însă, momentele de cruzime față de ceilalți și față de sine. Un hedonist pe dos, lui Cioran nu-i place decât „retragerea în umbră, cu orgoliul pe care-l implică” (II, 37). Așadar, Cioran e conștient
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
crede că orice urmă din el însuși s-a pierdut, Cioran Ă un altul fiind Ă este el însuși. Nu e vorba de un simplu paradox logic, nici de un exercițiu de acrobație lexicală: esența lui este aceea a unei absențe care poartă chipul contradictoriului. Dacă la un moment dat nu se mai recunoaște, dacă trăiește sentimentul înstrăinării de sine, atunci iată-l „buimac, perplex, scârbit în fața revelației de a fi eu însumi” (I, 52), acel eu însumi care e absența
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
absențe care poartă chipul contradictoriului. Dacă la un moment dat nu se mai recunoaște, dacă trăiește sentimentul înstrăinării de sine, atunci iată-l „buimac, perplex, scârbit în fața revelației de a fi eu însumi” (I, 52), acel eu însumi care e absența însăși. În fine, cum știm, vitalistul Ă care credea că ar fi putut întemeia religii și care își impusese să facă istoria în locul neamului căruia îi aparținea Ă descoperă caducitatea universală și, mai precis, are sentimentul acut al propriei proiectări
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cruzimii. Eroare. A fost întruchiparea fricii” (II, 333). Detaliu capital: violența, nihilismul, ura de sine ca reflex al fricii. De ce să-i fi fost frică lui Cioran?! De nopțile albe? De sine însuși? De golul care a substituit ființa? De absența lui Dumnezeu? În fine, printre aceste repere livrești care-l ajută pe Cioran să se înțeleagă, alături de Lucrețiu, Luther, Napoleon sau Nero, Nietzsche. Or, Nietzsche îi provoacă silă și dezgust. E dezgustul față de sine însuși. Se recunoaște, prea bine, în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca dar, ca talent și ca automatism. Căci ea e antipodul însuși al extazului” (III, 292). Și printre păcatele neamului său Ă limită de neiertat și pentru sine Ă se află nu numai refugiul în anonimat din fața istoriei, ci și absența angajării mistice. O spune la un moment dat: „Argumentul zdrobitor împotriva țării mele este că n-a dat nici un mistic. Pe nimeni care să fi făcut o experiență mistică cu adevărat profundă. Să ne înțelegem nu vreau să spun că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care îi admiră și pentru umorul lor. „Există doar două popoare care au un umor profund, semnificativ, fascinant: evreii și țiganii. Două popoare dezrădăcinate, rătăcitoare. Asta aruncă o lumină asupra esenței umorului” (III, 24). El însuși dezrădăcinat și rătăcitor, în absența ființei pe care o caută cu disperare, Cioran se salvează prin umor, căruia îi explorează nu doar fața nihilistă, ci și reversul recuperator. Umorul? O cale de resurecție în inima scepticismului. Comedia furieitc "Comedia furiei" Cum în nimic nu este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dezabuzarea. În ea stă diferența dintre înțelepciune și sfințenie. Un sfânt nu e niciodată dezabuzat. Și, într-adevăr, ce noimă ar putea avea un sfânt dezamăgit?” (III, 35). Oricum, a deveni înțelept înseamnă pentru Cioran o trădare de sine. În absența altui antidot, îl încearcă pe acesta. Din nefericire, conștiința neputinței e mai puternică: „Drama mea: sunt un violent pornit pe calea înțelepciunii, un violent care se emasculează, care-și reprimă toate pornirile. Care-i adevărata mea natură, care-mi sunt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cele mai reale dintre toate, căci sunt durerile de care ai nevoie și pe care le-ai inventat, pentru că nu te poți lipsi de ele” (I, 156). Așadar, abia imaginare fiind, durerile sunt autentice, căci aparțin unei nevoi, sau unei absențe, organice. Celelalte, accidentale, aparțin zonelor de suprafață ale ființei. Oricum, durerile pe care Cioran și le asumă imaginar sunt fondatoare și constituie sursa unui sine cu atât mai exploziv cu cât se retrage în sine. Printre ele, neputința apartenenței la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
agitație și aproape fără faptă. / Pentru Heraclit, lumea era «veșnic vie». // țelul meu: să exist pe lângă acest «foc veșnic viu». În afara oricărei fierberi cosmice. Imperativul de a mă răci” (III, 186). Merge până acolo încât își identifică ființa cu această absență a sensului. Mărturisește într-un loc: „Neputința de a face ceva Ă de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfințenie?” (I, 124). Cel mai adesea, însă, regretă că nu poate face pasul identificării cu ceilalți
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se simte fericit. Dar continuă: „De când admit că pot foarte bine să nu exist pentru nimeni, mă simt ușurat dar nu împlinit Ă ceea ce dovedește că omul vechi e departe de a fi adormit” (III, 48). Pe de altă parte, absența celorlalți e calea întâlnirii cu Dumnezeu. Lipsa de glorie și intrarea în anonimat echivalează cu prezența lui Dumnezeu. Spune Cioran: „A fi necunoscut de oameni înseamnă să nu ai obligații față de ei, să trăiești fără responsabilități, adică să fii gata
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Într-adevăr, sunt lecuit de toate delirurile și, în ascuns, regret amarnic. Pizmuiesc nebunia lumii întregi” (III, 132). Avantajele pozitive Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au reușit în acest exercițiu de retragere din fața vanității. „E mai multă noblețe în anonimat decât în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
călugăr: „Părinții greci ai Bisericii spuneau despre călugăr că e ferit de curiozitate. E ceea ce am încercat toată viața fără nici un succes” (III, 183). În fine, dorința trăirii în pustiu pare o soluție, dar una irealizabilă, și nu numai din cauza absenței credinței. „În afara lipsurilor mele spirituale, ceea ce mă face incapabil pentru viața de pustnic este regimul meu. Nu există restaurante dietetice în deșert” (III, 246). Motiv derizoriu, hilar, dacă n-am ști câtă atenție acorda Cioran fiziologiei, corpului, bolilor. Oricum, trăiește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]