11,470 matches
-
cu echivalentul unei scene de tortură practicate de o putere - comunistă sau nazistă - ce urmărește nu doar să smulgă mărturisiri, ci mai ales să sape încrederea în celălalt, în partenerul credincios. Nero vrea să-l distrugă pe Britannicus, terfelind imaginea iubitei lui: vrea să provoace un naufragiu, iar izbânda planului său nu poate decât să-l bucure. Supravegherea îi conferă lui Nero un dublu statut: de stăpân atotputernic și de spectator al propriei sale victorii. Drumul spre putere este de acum
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
o întâlnire pe picior de egalitate. În plus, înclinația legăturii sporește cu mult tensiunea scenei. Am arătat mai înainte că formele înclinate sunt percepute ca deviații de la osatura statică a verticalei și orizontalei. Astfel, raportul spațial oblic dintre rege și iubită se interpretează ca o ciocnire între subjugarea totală și confruntarea la nivel aproape egal. A doua diagonală din tabloul lui Cranach, pornind din partea stângă jos până sus în dreapta, separă cele două părți una de cealaltă. Împărțirea este făcută de linia
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
reînvie istoria aureolând prezentul, redescoperă mitul strămoșilor, casa părintească, folclorul și un bănuit sentiment al dezrădăcinării și al înrădăcinării. Poetul aude venind prin noapte cavalcade baladești și firul de argint al doinei, glia gemând de schije și otravă, ca o iubită, de aceea blestemă în numele vieții și scrie orații de nuntă în numele dragostei: "Poate se pun la cale prin semne fără grai/ Nunți noi cu vornici aprigi și mândre druște fete." Pe Labiș îl strigă pădurea și-l cheamă satul ca
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ea o să vină, trebuie să vină!/ Cu stele mari și-n stea cu alt mister/ Și-n nevăzut cu slavă și lumină.". Timpul este concretizat într-un joc de mișcări și linii, în sentimente și date senzoriale constituite în portretul iubitei. "Chiar ea, iubita mea de până ieri,/ Cu cărnuri tari și coapse chiraline,/ Se face acum femeia de mister,/ Femeia ideal, femeia în sine.". Finețea și delicatețea linilor amintesc de tablourile pictoriței Elena Popea prin echilibru și claritate, prin viziunea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
trebuie să vină!/ Cu stele mari și-n stea cu alt mister/ Și-n nevăzut cu slavă și lumină.". Timpul este concretizat într-un joc de mișcări și linii, în sentimente și date senzoriale constituite în portretul iubitei. "Chiar ea, iubita mea de până ieri,/ Cu cărnuri tari și coapse chiraline,/ Se face acum femeia de mister,/ Femeia ideal, femeia în sine.". Finețea și delicatețea linilor amintesc de tablourile pictoriței Elena Popea prin echilibru și claritate, prin viziunea ușor impresionistă, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pe urmele lui Corneliu Moldovan, Marcel Breslașu și Gheorghe Tomozei în sensul că parafrazează în șapte cânturi "Cântarea cântărilor" după versiunea lui Gala Galaction 1. Același univers vegetal este chemat să umple poezia de senzualitate: ierburile sunt mătăsoase și alintă iubita, lumina se umple de mireasmă, șesurile dansează și cântă. De fapt desprindem chipul iubitei din reacția naturii în contact cu frumusețea ei: "Frumoasa mea peste puteri frumoasă/ ce drag mi-e glasul tău, plutind pe văi." Radu Cârneci ne plimbă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în șapte cânturi "Cântarea cântărilor" după versiunea lui Gala Galaction 1. Același univers vegetal este chemat să umple poezia de senzualitate: ierburile sunt mătăsoase și alintă iubita, lumina se umple de mireasmă, șesurile dansează și cântă. De fapt desprindem chipul iubitei din reacția naturii în contact cu frumusețea ei: "Frumoasa mea peste puteri frumoasă/ ce drag mi-e glasul tău, plutind pe văi." Radu Cârneci ne plimbă prin biblie, prin lumea anticilor, invocă cultul păgân al soarelui, are un acut sentiment
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
moare de plăcerea de a fi hoinar și, ca în primul volum, câinele este sufletul vânătorului. Universul este livresc în "Fals tratat de vânătoare", poetul este retoric și obosit; spațial este pădurea, un fel de Arcadie, castelul devine casa preotului, iubita pe care o adoră are părul lung și negru, e tandră, capricioasă, dulce și amară. Lipsesc din acest volum elementele oculte, bocetele, stampele și goblenurile medievale, poetul se îndepărtează de universul caracteristic poeziei lui. "Hăitașii sunt plecați de mult de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
gândul serii să nu se mai răscoale". Matei Gavril evoluează "de la tradiționalismul senzualizat al versurilor de debut la estetismul întrucâtva prerafaelit al poeziilor de acum"2. Volumul "Glorie" (1969) adâncește simbolul culorii albastre pasiune rece, culoarea vine cu elemente pure, iubita are gâtul ca o creangă albastră, lebedele plutesc pe lacuri înghețate, lumea întreagă este o albastră simfonie. Procesul de estetizare se accentuează în volumul "Pur" (1971). Poetul este obosit, nu mai receptează bucuria existenței, dragostea este înlăcrimată, spațiul este nemărginit
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
tău, tu mama mea nebună". "Rondelul liniștii" este macedonskian, liniștea urcă spre bolta mărilor așa cum viața nestăvilită izbucnește în rondelurile poetului citat. Ciclul de versuri de dragoste cuprinse în volumul " Între floare și fruct" sunt niște "imne" închinate iubirii neprihănite; iubita este de cer, are o carnație diafană, aurie, părul ca mierea, ea este cântată eminescian: "Aș vrea din nou în față să te am/ să-mi mângâi cu privirea calmă ochii/ încet precum o gâză pe un ram/ de sufletul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sufletul i-l umple". Lumea descoperită în primul volum, "Versuri", reapare și în "Julien ospitalierul": "Doar sufletul îmi alunecă prin casă/ Pe marile covoare și așteaptă." Evocarea unui peisaj oriental calești și caftane ne amintește de trecerea prin metempsihoză a iubitei, desprinsă din adâncul ceștii de email a "Paharului fermecat" al lui D. Anghel: "Calești ce-mi poartă încă-adolescența/ Ca pe un crin de delicată vază/ Lunecă lin prin luminiscența/ Pereților care se subțiază." Ritmica și universul poeziei ne trimite atât
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este discret. Nostalgic, poetul regretă că nu s-a născut și nu a murit pe mare. "Exaltă-mă, frenetică Veneră,/ al mării pântec lin boltindu-și șoldul,/ Delfinei coapse-a tale, de himeră/ Până la țărm rostogolind imboldul." Poetul îi mărturisește iubitei că nu o va face nemuritoare într-un sonet, precum Shakespeare pe iubita lui: "doar nu sunt Shakespeare/ să-ți promit, cum știi,/ O certă nemurire, ființă dragă". De fapt se îndoiește de valoarea artei lui: "Frumoase versuri/ dac-aș
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
murit pe mare. "Exaltă-mă, frenetică Veneră,/ al mării pântec lin boltindu-și șoldul,/ Delfinei coapse-a tale, de himeră/ Până la țărm rostogolind imboldul." Poetul îi mărturisește iubitei că nu o va face nemuritoare într-un sonet, precum Shakespeare pe iubita lui: "doar nu sunt Shakespeare/ să-ți promit, cum știi,/ O certă nemurire, ființă dragă". De fapt se îndoiește de valoarea artei lui: "Frumoase versuri/ dac-aș ști sa fac/ Le-aș înșira pe un fir ca pe mărgele". Deși
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Poezia de dragoste presupune un decor alb, o ninsoare totală de sfârșit de lume, cu fulgii ce troienesc lumea ca și amintirile. Un Bacovia într-o formulă nouă din care lipsesc gesturile și disperările, dar din care rămân câteva obsesii iubita care, chiar dacă mai există, nu mai e cea de altădată; sentimentele sunt într-o permanentă metamorfoză: "Nevăzute lumini vin spre tine și alte depărtări te cheamă/ și tu stai toată vremea cu spatele la fereastră". O iarnă permanentă de amintiri, o iarnă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de interior"). Eroii discută despre viață, moarte, suflet, dar "ea nu-i aici", lipsa ei creează o stare elegiacă, ce va cuprinde și volumul intitulat "Poem". În timp ce poetul înregistrează efortul de-a scrie un "coral despre iubire și gelozie", ea, iubita pierdută, "nu mai era deloc." "Mare consumator de poeme și romane englezești și franțuzești la care face dese aluzii, Mircea Ivănescu devine plictisitor prin vorbărie și prozaism"2. Volumul "Amintiri", scris cu Leonid Dimov și Florin Pucă, repetă lumea și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și muzici de sfere, este lumina eternă în care strigătele sunt impersonale și fără ecou, ca într-un deșert al morții: "ți-aduci aminte era o biserică/ fericită pe colina paradisiacă/ și tu înger de zăpadă". Lumina este de aur, iubita are părul de aur, trâmbița este de aur, nisipul este de aur, groapa este de aur, norii sunt de aur, îngerul este de aur. Exemplele se pot înmulți în acea lume de paradis, în care poetul rămâne melancolic și solitar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cu ochii reci/ privești la cer și ții în mină/ o floare albastră, floare albastră". Distingem un flux sugestiv dominat de o imagine de ansamblu: oglinda morții în care sunetul mării și al sferelor, paloarea cadaverică a îngerului și a iubitei plutesc străveziu de la un poem la altul, contribuind la întregirea spirituală a unei structuri eminesciene întârziate. Timpul hărțuit de devalorizarea omului, de devitalizarea orașului sunt elemente care vor genera setea de golul primar similar perfecțiunii. Așa explicăm evadările în lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cer nebun de lumină tresare din noaptea/ definitivei tăceri, ca o salvă de tun.../ Osàna, Osàna, la sfera a șaptea gloria gloriei, cer de lumină nebun". Nunta este moarte, logodnicul se întoarce din moarte și, ca în feeriile lui Grieg, iubita îl așteaptă: "De când te aștept, mult iubite, acum sunt o babă" sau "Împodobită cu florile morții,/ icoană de lacrimi, primește tămâia.../ se năruie cerul zăvoarele porții,/ sunt eu, am venit, aleluia." Poetul este ambasadorul Melancoliei, cetatea este a Mâhnirei, orașul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
îl citează pe Macedonski, comentând poezia lui M. Ursachi. Crinii, rozele, flori și hiacintul, rubine și topaze, valuri de aur vin cu o hipersensibilitate rafinată de parfum și culoare pentru lumea de senzații a lui M. Ursachi: "vom mai străbate iubito, vom mai străbate/ drumul acela de roze ". Expansiunea fanteziei strălucește și trece prin noi ca soarele sub nori, ca un vis la care suntem părtași și plecăm în moarte ca să ne reîntoarcem, pentru că la Mihai Ursachi, timpul își pierde identitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pură în fiecare" ("Inscripție pe asfalt"). Nicolae Oancea "Roata", E. P. L., 1968; "Întoarcerile", Editura Eminescu, 1970; "În așternerea văilor", Editura Cartea Românească, 1974. N. Oancea ne comunică în versuri concentrate sentimentul trecerii timpului, al nunții, al morții; el cântă femeia, iubita, cu o inocență care ține de copilărie și adolescență până-n momentele în care deslușește declinul: "E ritm sau numai, către întoarsa/ roată a lumii, luceafăr prelung ca pe un vis mă deslușești/ morții în care prea viu am să ajung
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Dűrrer, dar și cu misterul penumbrei lui Rembrandt. De fapt, ceea ce dă organicitate poeziei este lunga monografie a dragostei, în care: "Spectacolul în aer liber caută cuvintele care să vină să povestească: "cum a fost" și "cum sunt": "Frumoasă ești, iubita mea./ Mâinile tale peste omături se văd trecând/ Lăsând pe zăpadă două urme albastre/ Ca două urme de sănii." Nina Cassian semnalează fața nevăzută a lucrurilor, specificând, bunăoară, cum vremea, ca un diamant ascuțit, îi brăzdează obrazul și din nou
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de moartă." Nu numai sufletul se întrupează într-o altă ființă, ci și trupul, vechiul trup se adună, se așază "înapoi precum a fost". Un întreg ritual de cântece e închinat moartei mirese sau reginei: "Căci eu ca și moartea, iubite, nu vin/ Decât cu făptura mea rece și dură,/ Aceeași prăpastie-naltă cu păsări/ Ne lasă un cântec pe gură." Cântecul invocă un întreg ritual plin de mister: "Să-l vezi pe Domnul/ Care-mi tulbură somnul și mă lasă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
vin/ Decât cu făptura mea rece și dură,/ Aceeași prăpastie-naltă cu păsări/ Ne lasă un cântec pe gură." Cântecul invocă un întreg ritual plin de mister: "Să-l vezi pe Domnul/ Care-mi tulbură somnul și mă lasă/ Cu iubita moartă pe masă/ La miezul nopții/ La stâlpul porții/ La colțul casei/ În vis/ Cu ochiul deschis". Elemente de colind, de joc de copii se cuprind în invocarea îngerului: "Tare ca fierul/ Iute ca oțelul/ Bună ca somnul/ Blândă ca
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
remarcă Al. Piru, tot decorul din celelalte volume reapare în "Crini pentru domnișoara mireasă". Oul, banul, rana, mortul și viul, ochiul rece și ochiul cald sunt elemente ce apar obsesiv și straniu. Poeta pune la îndoială posibilitatea morții: Dacă trupul iubitei tale mereu regăsit/ Ca-ntr-un mormânt fără hotare/ E forma unui chip care nu a murit/ ci doar e urmărit fără-ncetare." Nunta se confundă cu moartea și cu un fantastic care amintește de Poe: "La aceeași veșnică nuntă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cu un fantastic care amintește de Poe: "La aceeași veșnică nuntă/ și veșnică moarte/ La care umbra de pe el/ pare să-l poarte." "Lespedea de gheață" ne trimite prin lugubrul ei, la mormântul Julietei: "În peștera aceasta e patul ei, iubitei/ Și perna ei de piatră și învelișul sfânt." Dragostea învăluită de fiorii morții pornește din Mihai Eminescu, dar îi lipsește voluptatea și senzualitatea caracteristice marelui poet. Trupul se supune metamorfozelor, se preface în pom, preot, aripi albastre, în pui, în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]