KorAP: Find »[drukola/base=prost & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...440 441 442 ...523 >

13,067 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614

orășelului, la vreo hidrocentrală, important e că aveau unde să se scalde și că le pica și câte-un pește fără cine știe ce chinuială. După ce a tras ultima înghițitură din sticla cu băutură care le ardea stomacul, Pușcărie, amețit de alcoolul prost, toropit de căldură, s-a întins pe spate și, înainte de a ațipi, i s-a năzărit să-l întrebe pe Gămălie: -Bă, Gămălie, de ce-ți zice ție Gămălie? Ăsta n-a catadicsit să răspundă, ci a întors întrebarea spre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456

Da’ de ce vă trebuie oglindă, că vede toată lumea ce boccii sunteți?“, „La mămicile voastre acasă, când nu găseați oglinda, tot așa vă zborșeați în stânga și-n dreapta să căpătați una?“ sau, și mai potrivit cu întâmplarea, „De ce nu umblați, fă, neamuri proaste ce sunteți, cu oglinda în geantă?“. Ar fi trebuit poate să le consolez pe fetele acelea cu o vorbă bună, de natură să vadă și umorul ionescian al întâmplării, însă am simțit că ar fi explodat și și-ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
interesant?“, el era mort. Povestea interviului ratat e tot atât de neliniștitoare ca și moartea subită a prietenului meu. Pentru un om de știință mult timp neluat în seamă, chiar și un prim interviu de un sfert de ceas înseamnă ceva. Partea proastă la persoanele nedeprinse cu onorurile e că la primul interviu înșiră banalități, sunt timorate și nu spun ce-ar vrea să se știe cu adevărat despre ele. Vorbesc cum au văzut că vorbesc alții, degeaba. Dacă interviul e mai lung

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
de umărul fetei navetiste și visează, cu nasul în buclele ei, parfumuri. Or, mușamaua canapelei, chiar și când e nouă și nu și-au răsucit bricegele în ea colegii navetiști, pute de trăsnește a țuică și a sudoare, a tutun prost, a ce vrei și ce nu vrei. Apoi, personalul nr. 5008 de 7,23 nu merge și n-a mers niciodată în direcția Călărași. Acela e personalul care merge spre Bârlad și pleacă la 7,14 de la linia 5. Autorul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
dialoga, în americana molfăită a emigranților, cu grecii, cu ucrainenii și cu polonezii din cartier. Dar cum se traduceau ele în alte limbi și dacă erau numai vorbele lui Dinu sau ale întregului cartier n-aveam cum să știu. Partea proastă e că, din cauza celor două vorbe, care ar fi trebuit să fie un fix de-al lui Dinu, fixul îl făcusem eu. Nu reușeam să fiu niciodată atent la ceea ce zicea, știind că, dintr-o clipă în alta, aveau să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
departe cel mai bogat mort din cimitir. Săracu’ de el! Deslușindu-mi mai apoi raporturile cu opulența și cu averile nemăsurate, rotunjite prin jaf, am băgat de seamă că superbogații noștri sunt majoritatea obezi, cu guși și fălci de neamuri proaste și împlătoșați în osânză, fapt care le dă apă la moară lihniților: „Săracii bogați! Or să plesnească și nu se îndură nimeni să-i oprească din îmbuibare! Cum intră unul la închisoare, cum îl răzbesc toate bolile grăsimii!“. Săracilor le

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
colonelul folosea numai pluralul. „Ia să mai bem și noi niște apă, să ne limpezim“, zicea el golind sticlă după sticlă. Sau: „Ia să le mai dăm peste nas la șmecherii care vrea să fugă din țară și ne crede proști“. Baritonul a aflat că n-a primit viza cu un ceas înainte de a lua avionul. Dacă ar fi fost cu o zi înainte, ar fi dat niște telefoane și lucrurile s-ar fi aranjat. Spre deosebire de colegii în privința cărora exista suspiciunea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
de a nu-și plăti niciodată lucrătorii în ziua de leafă, dar și pentru priceperea de a-i ameți cu vorbe mari, își cheamă în birou apropiații și li se adresează, privindu-i provocator în ochi: mă, suntem noi mai proști ca alții? La o astfel de întrebare ce conținea și răspunsul ar exista o alternativă, în sensul că domnul Milică de la magazie, doamna Stela de la contabilitate, secretara Violeta și băiatul cu probleme urinare de la bandă ar putea fi, cel mult

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
alții? La o astfel de întrebare ce conținea și răspunsul ar exista o alternativă, în sensul că domnul Milică de la magazie, doamna Stela de la contabilitate, secretara Violeta și băiatul cu probleme urinare de la bandă ar putea fi, cel mult, la fel de proști ca alții. Dar nimeni nu cutează să vorbească. „Mă, copiii mei - le mai zice șeful înainte de a-i încuia cu o sticlă de tescovină în birou și de a le ura spor la treabă -, să ne plecăm toată viața la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
Când se trece la vot, primul tur duce la balotaj între Coșbuc și Masa Tăcerii. După al treilea tur însă, lucrurile încep să meargă, și deștepții de la „Frații Cucu“ au toate motivele să plece acasă convinși că nu-s mai proști ca alții: sigla de pe sul împacă în mod fericit nevoia de cultură cu celelalte nevoi ale momentului, inclusiv cu factorul patriotic. Pe noul produs va fi imprimată imaginea atât de dragă românului, a Bătăliei de la Mărășești. Canapelele babei Cineva, un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
invizibil, nu-i o păpușă gonflabilă. Ce naiba, luați-mă în seamă. Aș putea să vă învăț multe. Eram ca voi și uite unde am ajuns, muncesc și nu mă mai opresc din muncă. Nici nu vă pasă că berea-i proastă. Nu vă pasă de nimic!“ Arhitectul Năsturel și-a dat imediat seama că săvârșea o prostie, că, de fapt, nu avea nimic interesant să le spună. Că berea aia proastă făcea mai mult pentru tinerețea lor ca toate cugetările obosite

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
opresc din muncă. Nici nu vă pasă că berea-i proastă. Nu vă pasă de nimic!“ Arhitectul Năsturel și-a dat imediat seama că săvârșea o prostie, că, de fapt, nu avea nimic interesant să le spună. Că berea aia proastă făcea mai mult pentru tinerețea lor ca toate cugetările obosite ale unuia care nu mai ieșise la o cârciumă cu prietenii de la douăzeci de ani, de când hotărâse să devină cel mai mare arhitect al țării. Și uite că ajunsese cel

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
că mă întâlneam cu mai multe sosii, iar dimineața m-am dus la un psihiatru, care mi-a dat un pumn de pastile ca să uit, în trei luni de tratament, tot ce nu aveam chef să-mi mai amintesc. Partea proastă e că, la fiecare lucru pe care izbuteam să-l uit, îmi chinuia memoria altul, pe care îl uitasem mai demult și acum ieșea din nou la suprafață nechemat. Și atunci, veți întreba, care-i sfârșitul poveștii? E sfârșitul oricărei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
Popescu și-a dat seama că trebuie s-o lase mai moale cu prietenia dintre ei. Cât despre invitațiile la masă, aleluia, să-l mai cheme și alții. „Dom’le - a zis Ionescu -, orișicât, nu vorbești despre râie ca neamul prost, în gura mare. Te ține minte lumea, nu scapi de gura lumii toată viața.“ „Ce de dobitoci!“, și-a spus plin de ciudă Popescu și și-a programat o audiență la Direcția Sanitară. Normal ar fi fost să fie primit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
Dacă se schimbă bordurile, are loc un fenomen fizico-optic. Trotuarele se vor înălța cu două palme, ceea ce înseamnă că, la modul relativ, toate casele de chirpici se vor scufunda cu două palme și vor deveni bordeie. Oamenii însă nu sunt proști. Sărăcia i-a învățat să găsească soluții în cele mai disperate situații. Acum, bunăoară, au furat borduri. O soluție, e drept, relativă, dar dacă primăria intră la ambiție și aduce în neștire alte și alte borduri, poate să devină soluția

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
să vezi tu ce pățești!“. Acest fapt însemna că, pentru alte paturi, urmau alte clauze, iar dacă persoana cu care s-ar fi încurcat domnul Capră nu era o boarfă, ci o doamnă care, ca și doamna Capră, era o proastă și credea în jurămintele bărbaților, se mai găsea loc și pentru clemență. Când copiii au crescut mari, doamna Capră a realizat cu părere de rău că tot ce-i putea reproșa soțului ei - în afară de faptul că încă îl preocupau soluțiile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
fost tot timpul arșiță, iar când să-l îmbrace toamna, nu-i mai venea. Toate astea însă n-au însemnat nimic, până ce a ajuns la 1,85 m, iar comisia medicală care l-a examinat i-a dat vestea cea proastă. Avea să crească în continuare. Într-o zi, Sofica s-a lăsat în genunchi în fața lui și s-a pus pe plâns. „Bate-mă, omoară-mă, Iliuță - a zis ea printre sughițuri -, eu sunt de vină. În nemernicia mea, c-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
mă ia în seamă așa, îi pare rău și începe să mă ia în seamă și altfel.“ La o săptămână după incident, ziarele scriu că deputatul e încolțit de Garda Financiară și de Parchetul Anticorupție și o țin în vești proaste zile de-a rândul. Soția, pe care o lasă nervii, nu mai iese din casă, dar parlamentarul e mai vioi ca niciodată. „Las-o baltă - o lămurește el -, că-i de bine. Oricum n-o să pățesc nimic. Iar lumea o să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
nimic. Iar lumea o să spună: Domnule, ce spate tare are ăsta, nu vezi că nu pot să-i facă nimic!» Ascultă la mine, că-i de bine.“ Soția parlamentarului, fată de la țară cu profesionala la bază, nu c-ar fi proastă, dar nu înțelege deloc cum e cu răul care-i de bine și cu binele care-i de rău. Și, întrucât un analist cu gura spurcată de la un post de televiziune îl laudă pe deputat zicând că avem, în sfârșit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
Vezi, în pat sună altfel.“ Femeia, căreia soțul îi spune pentru prima oară, în douăzeci de ani de căsnicie, vacă, nu știe dacă e de bine sau de rău. Ca s-o îmbuneze, bărbatul îi cere că nu mai fie proastă și să asculte ce-i spune el, care măcar la politică se pricepe. „M-ai făcut vacă, și proastă, și grasă“, urlă plină de transpirație și cu ochii în lacrimi femeia. „Am și eu demnitatea mea. Sunt mama copiilor tăi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
vacă, nu știe dacă e de bine sau de rău. Ca s-o îmbuneze, bărbatul îi cere că nu mai fie proastă și să asculte ce-i spune el, care măcar la politică se pricepe. „M-ai făcut vacă, și proastă, și grasă“, urlă plină de transpirație și cu ochii în lacrimi femeia. „Am și eu demnitatea mea. Sunt mama copiilor tăi, animalule!“ „Dar e de bine“, spune profund afectat deputatul. „Ce, puișorul tatii mic și scump, te-aș fi făcut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
plină de transpirație și cu ochii în lacrimi femeia. „Am și eu demnitatea mea. Sunt mama copiilor tăi, animalule!“ „Dar e de bine“, spune profund afectat deputatul. „Ce, puișorul tatii mic și scump, te-aș fi făcut eu vacă și proastă dacă nu era de bine?!“ Lupta cu viața Când eram copil, o prietenă de-a mamei cu un piept uriaș mi-a spus că, în curând, voi lua viața în piept. Din cauza țâțelor ei cât bostanii, la care mă uitam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
și misterul de la Răcăciuni rămâne nedezlegat. Poate pentru vecie. Mița vampirița Filmele bune, spun scenariștii, pot fi povestite în două, trei fraze. Ca să poată fi povestite tot în două, trei fraze, cât spațiu li se dau în programele TV, filmele proaste trebuie să conțină un mare hodoronc-tronc. Ca să pricepeți ce e acela un mare hodoronc-tronc în relatarea pe scurt a poveștii dintr-un film, iată un exemplu: „Kathleen, o studentă la Universitate, se învârtește într-o lume erudită, unde ideile lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
la el în cameră și s-a pus pe citit. De ce-i era frică mai mult s-a lămărit încă de la primele pagini că nu era cazul să-i fie. Înțelegea tot ce citea. Și ceea ce înțelegea îi plăcea. Partea proastă era că stătea ore întregi cu nasul în carte, dar numărul paginilor care-i mai rămâneau de citit creștea parcă, în loc să fie din ce în ce mai mic. Codin Antonescu a biruit primul volum din Război și pace în șase după-amieze. S-a întâmplat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
unde te poți ascunde o zi, ca să nu poți fi găbuit nici de cei mai abili căutători de transfugi ai Serviciilor Secrete. Ei bine, dintre toate aceste câteva milioane de posibilități, tâmpitul de securist a ales-o pe cea mai proastă. Simțindu-se probabil bogat, putred de bogat cu banii pentru șaizeci de cafele în buzunar și liber, pentru totdeauna liber, amărâtul s-a simțit îndreptățit să meargă și să se zgâiască la vitrinele celor mai faimoase magazine cu bijuterii din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]