KorAP: Find »[drukola/base=ciudat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...441 442 443 ...540 >

13,496 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

meu are o latură infantilă. În apartament plutește acel miros unic, ciudat și dulceag pe care eu îl asociez cu tămâia, dar când l-am întrebat o dată pe James, mi-a răspuns: „șoareci“, ceea ce voia să fie o glumă. Clinchete ciudate, intermitente, sunt emise (cred) de ornamentele de sticlă ce atârnă în nișele holului lung și întunecat. Sunetele acestea îmi evocă țăcăniturile ușoare ale perdelei de mărgele de la Capul Shruff; și încerc un sentiment straniu când mă gândesc la „casa mea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
rog, mă rog, n-are importanță. Trebuie să vin să-ți văd casa de la mare și păsările. Gâște de mare sunt? — Nu știu cum arată gâștele de mare. James tăcu șocat. Începea să mă chinuiasc\ vechea senzație familiară pe care, în chip ciudat, o cam dădusem uitării între timp, un sentiment de dezamăgire și neajutorare frustrată, de parcă așteptam cu nerăbdare să stau de vorbă cu James și după aceea fusesem exclus, în mod deliberat, dintr-un fel de pact; ca și cum un lucru foarte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Ai plecat la Londra. — Da, a trebuit să plec, dar nu te-am părăsit, mă gândeam tot timpul la tine, știi doar, îți scriam în fiecare zi. Nu a intervenit altcineva, nu-i așa? Nu a intervenit el? În chip ciudat, ghidul acesta îngrozitor îmi încolțise abia acum pentru prima oară. — Nu. — Hartley, îl cunoșteai pe atunci, l-ai cunoscut înainte de a mă fi părăsit? — Nu-mi pot aminti. — Ba îți poți aminti. — Te rog, încetează, te rog! Felul în care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
credea că am făcut? — Credea că ne întâlnim în continuare, poate că nu tot timpul, dar din când în când, în secret. Și-a închipuit că am rămas însărcinată și... — Dar trăia cu tine! — Asta a fost o altă coincidență ciudată. Chiar înainte de a fi reglementat definitiv adopțiunea, am lipsit o lungă perioadă de acasă. A fost unica perioadă din viața mea de femeie măritată, când am plecat de acasă. M-am dus la tatăl meu, care era bolnav, și chiar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
o vedenie pe jumătate așteptată. De ce oare n-am fost surprins când un timid și scurt sunet de clopot, pe la jumătatea dimineții, mi-a revelat un Gilbert nervos, surâzător, și, în spatele lui, la capătul digului, mașina-i galbenă? În chip ciudat, ticluisem un soi de plan care includea pe cineva ca Gilbert și, fără îndoială, avea să-și găsească locul potrivit. În sfârșit, soarta colabora cu mine. „Lizzie!“ „Nu“. Cu atât mai bine. Continua să plouă. Am arborat o mină de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dorm pe vatră... Vrei să fii robul gospodăriei mele? Da, vă rog, conașule. Dacă doriți, pot locui în cotețul acela de câini. — O.K., ești angajat. Și astfel a început acea scurtă etapă din viața mea, la care, în chip ciudat, privesc îndărăt cu oarecare tristă nostalgie, poate numai pentru că a însemnat acalmia care a precedat îngrozitoarea furtună. Începusem chiar să-l îndrăgesc pe Gilbert, în rolul lui de rob. În trecut, deși servilismul lui față de mine îmi inhibase orice stimă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și care totuși continua să existe pe undeva, ca o posibilitate furată și tăinuită. Oricum, înainte de a fi avut timp să hotărăsc asupra mișcării mele și a tăcerii ei, s-a întâmplat ceva, cu totul neașteptat și extraordinar. Din descrierea ciudatului și calmului meu tête-à-tête cu Gilbert, s-ar putea deduce că s-a întins pe săptămâni, dar în realitate a ținut doar câteva zile. În ultima dintre aceste zile, cea în care tête-à-tête-ul nostru a încetat abrupt, m-am simțit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dintre coincidențe. Habar n-aveam că se găsește aici. Habar n-aveam unde se află. Pierdusem legătura cu mama ta cu multă vreme în urmă. Am fost absolut... năucit, înmărmurit... când a reîntâlnit-o... a fost cea mai pură întâmplare. — Ciudată întâmplare! — Nu mă crezi? — Ba da. Cred că da. Da. E în ordine. Oricum, asta nu-i treaba mea. Ți-am apus purul adevăr. — O.K., O.K. N-are importanță. Ei n-au importanță. — Ei...? — Ben și Mary. N-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
prag. M-am grăbit să-i urmez. Când am intrat erau prinși în discuție, stând în picioare în hol și am avut simțământul: „asta nu seamănă a mamă și fiu“. Și totuși, de ce nu? Relațiile de familie sunt adeseori stângace, ciudate. Sau poate că Hartley nu-a reușit niciodată să-i devină mamă, nu i s-a îngăduit așa ceva? Dar ce-și puteau spune? — Noi n-am știut unde ești, unde ai plecat, am încercat și am tot încercat să te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
apoi am răzuit restul de tocană turnându-l într-o farfurie, cu care am ieșit în aer liber, luând și un pahar de vin alb, și m-am așezat iar cu fața la mare. Mă găseam într-o stare de spirit foarte ciudată, ațâțat, nervos, puțin beat, dar cu mintea limpede. Foarte curând l-am auzit pe Titus chemându-mă. Evident, nu se îndura să mă strige „Charles!“ sau „Domnule Arrowby!“, dar a repetat de câteva ori: „Hei, se aude?“, chemare urmată de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
o lună uriașă, de culoarea brânzei de Wensleydale. Era prima dată când mă găseam alături de Hartley fără să fim presați de o limită urgentă de timp. Senzația că ne aflam singuri, precum și cea a posibilității de extensie a timpului erau ciudate. Exultam de bucurie și, în același timp, totul mi se părea ireal. Am mai băut niște vin. — Hartley, eu nu cred că am fost fericit vreodată - ba chiar deloc - de când m-ai părăsit. Îți poți imagina cum am suferit atunci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Hartley, că am plecat pentru că, din cât îmi amintesc, mă simțeam vinovată. — Vinovată că m-ai făcut să sufăr? — Da. Adevărul este că am avut întotdeauna un sentiment de vinovăție și mă gândeam că tu mă condamni. Și, în chip ciudat, trebuia să mă apăr de tine băgându-mi în cap ideea că mă urăști. — Și cum naiba te „apăra“ ideea asta? Când te-am văzut în sat, mi-am închipuit că m-ai recunoscut și că te faci că nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
uimire, m-am întrebat dacă e nebună, dacă mintea ei a luat-o complet razna, sau dacă nu-i decât o biată epavă, sau poate că devenise un gen de stranie făptură spiritualizată, rafinată de suferință? Să fi fost acel ciudat aer de sălbăticie al frumuseții ei din tinerețe, pe care l-am iubit și l-am venerat, primul impuls profetic al unei spiritualități nepământene? Există sfinți tainici cu destine stranii. Și totuși nu, era doar o epavă, o sărmană ramură

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ea și am strâns-o în brațe, murmurându-i numele. Începu să respire adânc, regulat, de parcă ar fi adormit. Am privit-o și am văzut că ochii îi erau larg deschiși. Se uita din nou la mine cu privirea aceea ciudată, ușor vicleană, de parcă ar fi cântărit efectul „accesului“. Și când, puțin mai târziu, începu din nou să vorbească, părea absolut lucidă, rezonabilă, chiar în mai mare măsură decât fusese înainte. — O, Charles, dragule, îmi pare atât de rău... — Mie îmi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cea dintâi privire de îndată ce intram, era goală, iar cearșafurile în dezordine. Hartley plecase... mi-am plimbat privirile în jur, gata să strig de panică. Și atunci am văzut-o... se afla în colțul camerei. Mi-am spus că, în mod ciudat, uitasem cât era de înaltă. Pe urmă mi-am spus că se urcase pe ceva, ce ciudat, probabil că se urcase pe scaun sau pe masă. Pe urmă am văzut că atârna de consola pentru lampă îngropată în zid. Se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Găsesc că asta-i casa cea mai respingătoare, mai meschină și mai antipatică în care am intrat vreodată. — E bântuită de duhuri rele, interveni Titus. Poți să mai spui asta o dată, întări Gilbert. Se coalizau împotriva mea. — Și, într-adevăr, ciudata ta doamnă e sus? Ce-ai de gând să faci cu ea? Ții minte, mi-ai promis să mă ții la curent cu tot ce se întâmplă în interesanta ta viață amoroasă, dar ar fi trebuit să știu de mult

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cum se exprimase Titus, dar era căminul meu, și mă obișnuisem cu el. Și aici, puteam comunica în liniște cu Hartley, exista între noi un vag curent de comunicare pură, mai ales când discutam despre trecut. Într-un anume fel ciudat, ne simțeam bine împreună. Fără îndoială, curând avea să se producă o spărtură, o schimbare dialectică. Dar ce naiba aș fi putut face la Londra cu o Hartley distrusă și înlăcrimată, în apartamentul acela ostil și strâmt, cu scaunele cocoțate pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-mi anunț venirea. Am încercat să te sun, dar n-ai telefon. Nu-i nevoie să înnoptez aici, am trecut pe lângă un hotel foarte frumos, la vreo două mile depărtare. Nu te simți bine, Charles? — Intră în bucătărie. Din cauza luminii ciudate de afară, bucătăria era destul de întunecată. Când am intrat din hol, Gilbert și Titus tocmai veneau de pe pajiște, proiectați pe straniile fulgere mute, care păreau să semnalizeze în spatele lor. Prezentările erau inevitabile. — A, bună! Vi-l prezint pe vărul meu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
diversiune, se bucurau să mai existe o persoană în plus, un străin neutru, cu care puteau discuta, pentru a mai dilua atmosfera din casă; poate că erau bucuroși să aibă un aliat la eventuala luptă. — Da, ai o casă foarte ciudată și interesantă, spuse James. — Nu simți prezența unor duhuri rele? James îmi aruncă o privire. — Cui a aparținut înainte? — Unei doamne Chorney. Nu știu nimic despre ea. — De la ferestrele de sus se vede marea? — Da, dar priveliștea e mai frumoasă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
drumul ce înconjura casa, evitând astfel o nouă conversație în bucătărie. — Frumoasă mașină. Nouă? — Da, merge bine. Unde pot să întorc? — Chiar în spatele stâncii aceleia. Ce întuneric s-a lăsat! Aproape că ai nevoie de faruri. Da, e o zi ciudată. Pare că se apropie o furtună. Ei, mulțumesc pentru băutură și ai grijă de tine. Îmi întinse paharul de vin, gol. — La revedere, fii atent cum conduci. Automobilul negru Bentley demară, vira și apoi o porni în viteză pe drum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în sus și am văzut sârma clopotului vibrând. Pe urmă am auzit și sunetul rezonant, incoerent. Ben? M-am întors repede și am deschis larg ușa. Peregrine Arbellow stătea în fața mea, cu o valiză în mână. — Bună, Charles, ce loc ciudat! — Perry! — Aș prefera să-mi spui „Peregrine“. De câte ori ți-am repetat lucrul ăsta? De o mie de ori! — Ce naiba cauți aici? Auzi ce mă întreabă, ce naiba caut aici? Mi-ai făcut o invitație și am acceptat-o. De Rusalii, nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am așteptat-o în hol. Se hotărâse ca ceea ce Peregrine numea „delegația“ să fie transportată în automobilul alb, Alfa Romeu, care-i aparținea. James, Perry și Titus erau afară. Gilbert ieși din bucătărie și mi se adresă: — Charles, un lucru ciudat, pe care nu ți l-am spus aseară. — Ce? — Când am dus ieri scrisoarea la el acasă mi s-a părut că aud înăuntru o voce de femeie. — Era televizorul. — Nu cred. Charles, n-o să aibă loc o luptă, nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
terminase de câtva timp, iar Lizzie cânta acum, „Trandafirii din Picardy“. Era un cântec pe care obișnuia să-l cânte mătușa Estelle, acompaniindu-se singură la pian, în salonul de la Ramsdens. Mi-a trecut prin cap gândul, însoțit de o ciudată durere, că poate James îi ceruse să-l cânte. Pe urmă mi-am amintit că eu îi spusesem cândva lui Lizzie că-mi place, fără să-i explic de ce. Lizzie îl cânta acum pentru mine. „Trandafirii din Picardy“ era puțin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
vâltoare de forțe ce păreau să mă dezmembreze. Pe urmă, capul mi s-a izbit violent de stânca netedă și mi-am pierdut cunoștința. Zăceam întins pe spate, pe stânci. Am deschid ochii și am văzut o stea. Avusesem un ciudat vis familiar, deși niciodată nu mai visasem asemenea vis. Am visat că vărul James mă săruta pe gură. Eram conștient de steaua pe care o vedeam și de un miracol: respiram. Îmi urmăream cu grijă respirația ca pe un fenomen

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Întreaga viață fusesem rivali în societate și, dintre noi doi, eu repurtasem succesul mai mare. O ură din copilărie, ca și o dragoste din copilărie, poate dăinui o viață întreagă. James era un bizar, un om ciudat cu un spirit ciudat. Și avea o profesiune foarte agitată. Mi-am adus aminte de observațiile pline de respect pe care le făcuse în legătură cu Ben. Era posibil să fi dorit să mă înlăture deoarece ghicisem că era agent secret și urma să se întoarcă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]