KorAP: Find »[drukola/base=obraz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...441 442 443 ...548 >

13,698 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394

de frică? — Da. — Și eu. Râdem și mergem la bar să bem o cafea ca lumea. Pierdem congresul. Fir-ar să fie, zice Manlio. Lui îi plac improvizațiile. Și în timp ce stă acolo în picioare, îi spun. Îi povestesc totul cu obrajii atârnând, pentru că îmi țin capul aplecat peste cănița goală și mă joc cu lingurița. Acolo, în barul aeroportului, cu lumea care mănâncă sandvișuri trăgând cu ochii la bagaje, dezleg sacul emoțiilor, al dorințelor, ca un bătrân adolescent înecat într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
a fum și mai sunt și peștișorii aceia uitați acolo ca niște confeti de la un carnaval terminat. Pe neașteptate începe să plângă în hohote, se aruncă la gâtul meu, cu buzele și nasul ude. Nu mă părăsi. O mângâi pe obraz, dar mâinile îmi sunt rigide, sunt ca niște labe. Respiră pe mine, mă sărută. Gura îi miroase ciudat, a rumeguș, a stomac deranjat. O opresc, opresc răsuflarea aceea care mă scârbește. — Spune-mi că mă iubești. — Termină! Dar își pierduse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
te simți? — Foarte bine. Nu ieși? — Mai târziu puțin, derulez un interviu. — Să nu deschizi nimănui. — Cui ar trebui să-i deschid? — Nu știu, dar să întrebi întotdeauna cine este. O pauză, apoi o aud râzând în receptor, îmi imaginez obrajii ei, gropițele pe care le face când râde. — Paternitatea are un straniu efect asupra ta, parcă ai fi bunica. Râd și eu, pentru că mă simt ridicol. Casa mea este în ordine, soția mea este puternică, înaltă și puternică. Seara privesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
nedormită. Acum voi dormi în brațele ei. Și doar mai târziu ne vom primi viitorul. Dădusem deja o bătălie în timpul acelei lungi nopți. Nu trebuia spus nimic, trebuia doar să o strâng în brațe fără o vorbă. Am coborât cu obrajii înroșiți de căldura din mașină. Străzile erau uscate în lumina aceea gri, în care se distingea de-acum fiecare lucru, sau poate că acolo nu plouase. Absența ploii care mă torturase toate noaptea părea să spună că lupta se terminase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
mă simt bine. Mi-a respins mâna. Nu mai eram bărbatul ei. Mâna mea era mâna nimănui. Avea din nou chipul împietrit, golit de oricare din expresiile pe care i le cunoșteam. Cenușa zorilor îi intra în urechi, aluneca pe obrajii ei colorați de o sănătate falsă. Se afla în fața mea, dar dispăruse deja în viața ei. Distrată, anonimă, ca una din mâinile acelea umede care ne dau restul la piață. — Plec. — Te conduc. Nu-i nevoie. În timp ce se îndepărta, m-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
de maestru, de mișcările pe care nu puteai să le controlezi, de fetițele mai dezinvolte decât tine, mai puțin pedepsite decât tine. Sosea rândul tău, te ridicai, te aplecai pentru salut. Maestrul îți striga mișcările, tu executai, nervoasă, nesigură. Cu obrajii plini de pete roșii și buzele strânse. Când prindeai tu, îți priveai partenera și părea că o implori să se lase doborâtă, să nu reziste. Când erai prinsă, îți dădeai drumul ca un sac. Câte lovituri ai încasat! Transpirată, învinsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
tatăl meu. O făceam cu el. Mă culcam cu tata. Nu l-ai denunțat? — De ce? Nu era un monstru, era un nenorocit, unul care nu putea să deosebească pietricelele de măsline. Dădu din cap, oprind un râgâit care îi umflă obrajii. Amețeala îi trecuse și, ca o furtună, curățase. Italia era limpede. — A fost mai bine așa, iubitule, n-aș fi putut niciodată să fiu o mamă bună. Aș vrea să o scot din camioneta aceea, din hăul acela întunecat. Este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
o dată doream ca tu să te naști repede, ca să te îmbrăcăm cu rochița aceea de vis și pantofiorii de sport. Acum, că aveam hăinuțele tale, ni se părea că te vedem. Când vânzătoarea a împins căruciorul în ascensor, Elsa cu obrajii roșii și fruntea transpirată a lovit ușor bara: — Bine, mi se pare că nu lipsește nimic. Pentru o clipă s-a simțit ușor pierdută pentru că ne îndreptam spre casă cu toate lucrurile acelea. Tu nu existai încă, erai îmbrăcată cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
din cauza apei. E grozav s-o regăsesc, e minunat. Pare mai tânără. Pare o fetiță bolnavă. Pare o sfântă. Apa îi șterge trăsăturile. Nu-i rămân decât ochii. Două bălți strălucitoare care mă scrutează în timp ce rimelul negru îi curge pe obraji ca o funingine udă. Este singură cu oasele ei, cu ochii ei. Este ea, câinele meu pierdut. — Italia... Și numele ei se rostogolește pe strada aceea întunecată și îngustă, printre zidurile care o închid. Își duce mâinile la urechi, își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
mea, respiră sacadat, continuă să mă alunge. Mă ridic, îi caut privirea. Acum mâna ei se desprinde de jos, se apropie de chipul meu și mă mângâie. Iar când mâna aceea, rece ca piatra pe care stătuse, se oprește pe obrazul meu, știu că o iubesc. O iubesc, fetițo, cum n-am iubit niciodată pe nimeni. O iubesc ca un cerșetor, ca un lup, ca o urzică. O iubesc ca o tăietură în sticlă. O iubesc pentru că n-o iubesc decât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
pe celălat și le țin în mână cu gingășie, apoi, brusc, strâng capetele, strâng nodul până îl rup puțin. Cum aș putea să fiu fericit? Cum aș putea? Încep să plâng pe neașteptate. Lacrimi mari, dure, care coboară încet pe obrajii aspri. Nu pot trăi fără tine, gem, nu pot... Ea zâmbește, clatină din cap: — Ba poți. Și în privirea ei apare o strălucire, ca o sfidare tăcută, iarăși mila aceea perenă pentru ea însăși și pentru oricine îi este alături

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
va fi pentru totdeauna. Razele de lună îi luminau chipul care apărea crispat, uimit, ca și cum în pragul somnului ar fi luat cu sine o incertitudine. Nu m-am întrebat care. Dar am zâmbit pe întuneric și am simțit cum pielea obrazului mi se încrețește la contactul cu cearșaful, gândindu-mă cât de mult îmi plăcea s-o spionez. Eram fericit, nu ne dăm niciodată seama că suntem, Angela, și m-am întrebat de ce asimilarea unui sentiment atât de binevoitor ne găsește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
s-ar fi chinuit să-l ajungă. — Cum să fac? spuse din nou cu un fir de voce gâtuită și părea că se adresează cuiva care aștepta, acolo sus, pe tavanul jos și inundat de lumină. I-am mângâiat chipul, obrajii îi erau nefiresc de rigizi. Pielea de pe bărbie avea vinișoare albastre, gâtul era întins și diafan ca o lanternă de pergament în vânt. De câte ori o văzusem plecând așa? Când făceam dragoste, își înclina pe neașteptate capul spre perete, întindea gâtul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
bluza în fustă și îi pieptănaseră părul. Luxul aranjamentului aceluia ascundea originea ei umilă, îi dădea un aer de mireasă de țară, o țărancă sfântă, bună de dus în procesiune. Poate îi dăduseră cu ceva pe față, ceară sau cremă, obrajii Italiei luceau puțin și tocmai lucirea aceea o sărăcea. — Lipsește un pantof, zise omul de la pompele funebre. M-am întors în piațetă și am găsit pantoful de culoarea vinului cu tocul foarte înalt și subțire care îi căzuse din picior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Taie norul acela, Italia, taie-l ca o barză. Dă-mi-o înapoi pe Angela. — Domnule profesor... Mă ridic în picioare, și nu m-am ridicat niciodată în viață. — Închidem. — Valorile? — Normale. Simt că inima vrea să-mi iasă prin obraji și hohotesc în pumni. Pierd câteva picături de urină. Prind brațul Adei și îl strâng, este ultimul fragment de tăcere. Urmează haosul emoțiilor, al zgomotelor care se întorc toate deodată. Se întorc vocile, halatele, ușile care se deschid. Alfredo are

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
susținere în formă Krapfen, trebuie să rămâi așa. E nevoie ca mușchii gâtului să rămână întinși, pentru a evita orice compresie a circulației venoase. Capul trebuie să-ți stea deasupra nivelului inimii. Ai urechile maro de la dezinfectant, puțin asfalt în obraji, nu-ți face probleme, iese singur, restul ți-l scot eu cu laserul. Pentru cap îți cumpăr o pălărie. Îți cumpăr o sută de pălării. Prietenii tăi vor veni să te vadă, vor găsi că ești caraghioasă cu bandajul acesta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225

intră a doua zi Liduvina să-i spună lui Augusto -, a venit călcătoreasa. — Călcătoreasa? A, da, să poftească! Fata intră aducând coșul cu rufăria lui Augusto. Se priviră unul pe altul și ea, săraca, simți că-i năvălea sângele-n obraji, cum niciodată nu i se mai întâmplase în casa aceea unde intrase de-atâtea ori. Înainte vreme, părea că domnișorul nici n-o vedea, ceea ce pe ea, care credea că se cunoaște, o neliniștise și chiar o mâhnise. Să nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
el cu glasul cel mai serios -. Apropie-te, să te văd bine. — Da’ ce, altădată nu m-ați văzut? — Da, dar pân-acum nu-mi dădusem seama că ești atât de frumușică... — Ei, ei, domnișorule, lăsați glumele... - și-i ardeau obrajii. Și-acum, cu îmbujorările astea, aidoma soarelui... — Zău... — Vino-ncoace, hai. Ți-oi fi zicând că domnișorul Augusto a înnebunit, nu-i așa? Ei bine, nu, nici vorbă, nu! Adevărul e că așa a fost până acum sau, mai bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Augusto! Augusto se așeză. — Vino-ncoace! - îi spuse. Ea se ridică împinsă parcă de un resort, ca sub hipnoză, sugestionată, cu respirația gâfâită. El o luă în brațe, o așeză pe genunchii lui, o strânse tare la piept și, cu obrazul strâns lipit de obrazul fetei, care ardea ca focul, explodă, zicând: — Vai, Rosario, Rosario; nu știu ce se-ntâmplă cu mine, nu știu ce-i cu mine! Femeia aceea despre care tu zici că e rea, fără s-o cunoști, m-a orbit făcându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Vino-ncoace! - îi spuse. Ea se ridică împinsă parcă de un resort, ca sub hipnoză, sugestionată, cu respirația gâfâită. El o luă în brațe, o așeză pe genunchii lui, o strânse tare la piept și, cu obrazul strâns lipit de obrazul fetei, care ardea ca focul, explodă, zicând: — Vai, Rosario, Rosario; nu știu ce se-ntâmplă cu mine, nu știu ce-i cu mine! Femeia aceea despre care tu zici că e rea, fără s-o cunoști, m-a orbit făcându-mă să văd. Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Și-acum să mergem la culcare, Orfeule, dacă vom fi lăsați să dormim.“ XV — Da’ ce-ai făcut, fetițo? - o întrebă doña Ermelinda pe nepoata ei. — Ce-am făcut? Ce-ai fi făcut și dumneata în locul meu, dacă ai avea obraz, sunt sigură. Să vrea să mă cumpere, să vrea să mă cumpere pe mine! — Ascultă, fetițo, e totdeauna mult mai bine dacă cineva vrea să te cumpere decât dacă vrea să te vândă, să nu te îndoiești de asta. — Să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
coșmarul ăsta și de ipotecă, o să mă pun pe muncit cu și mai mare sârg. Și Mauricio, dacă mă va vedea muncind pentru amândoi, nu va avea încotro și-și va căuta de lucru, muncind și el. Asta dacă are obraz... — Și dacă nu are? — Păi dacă nu, o să depindă de mine! — Așa da, bărbatul pianistei! — Ei și? Va fi al meu, al meu, și cu cât va depinde mai mult de mine, va fi și mai al meu. Da, al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
cu adevărat de lucru, și-n rest, știi. Asta că să vedem dacă ai glagore, ei? Vezi că ți-am mai dat și altădată o palmă. — Și ce tare mi-a plăcut! Hai, scumpeteo, mai dă-mi una! Uite-mi obrazul... — Nu mai zi de multe ori... — Hai, curaj! Nu, nu vreau să-ți fac plăcerea asta. — Nici alta? — Ți-am spus să nu fii grosolan. Și-ți repet că dacă nu te grăbești să-ți cauți de lucru, sunt în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
acestea, bietul om nu făcu o vreme decât să-mi arunce una din acele priviri sfredelitoare ce par a străpunge ținta și-a trece dincolo de ea, îmi contemplă apoi portretul în ulei care-mi prezidează cărțile, culorile îi reveniră în obraji, își trase răsuflarea, își veni în fire, își recăpătă stăpânirea de sine, își rezemă coatele de masa mea și, cu capul în palme și privindu-mă cu un zâmbet în ochi, îmi spuse: — Fiți foarte atent, don Miguel..., nu cumva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350

îndelung curtea cu ochii ei negri, imenși. Deodată, fața ei delicată se încreți într-un zâmbet - îi venise probabil în minte vreo glumă sau o bucurie ascunsă - și îmi imaginam, deși nu le puteam vedea de la distanța asta, gropițele din obrajii ei. De ce vrei să zâmbesc mereu? Pentru că faci gropițe în obraji. O plac pe Jane, cu toate că nu o cunosc mai bine decât pe celelalte neveste de pe strada noastră, adică nu foarte bine. Dar nu știu de ce, mă simt atașat de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]