11,815 matches
-
Întregului univers./ Va veni o vreme,/ Dar acum lăsați-mă, pentru Dumnezeu/ Lăsați-mă numai cu mine". (Va veni o vreme). Negăsind un răspuns conciliant în ceilalți, Ana Blandiana se vede nevoită să-și transforme țipătul în tăcere, chiar dacă, astfel, singurătatea este resimțită mai profund: "Niciun nerv răsucit în trupul aproapelui meu/ Nu produce în mine sfâșietoare atingeri./ Fiți liniștiți, privegheați altruiști pe bolnavi/ Nu veți lua durerea lor, fiți fără teamă./ A murit. Vrea cineva să-l urmeze?/ Numai bocite
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
94. Călătoria nu este altceva, decât aceeași căutare de sine, căutare, care, poate, de data aceasta, are șansa unei reușite, dacă presupunem iubirea drept constanta nemuritoare, profundă, a ființei umane. "Căutarea cunoaștere se sprijină când pe dragostea cuplu, când pe singurătate, când pe elementele universului. Comun, au lumina care învăluie ochiul cunoașterii și dorința de a suprinde sensul, știut, dar încă nedescoperit, al lumii"95: "Boala este mai aproape de mine,/ Decât am fost eu vreodată./ Așa cum putrezirea/ E mai aproape de fruct
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
mă ierți pentru viermi, pentru flutiri,/ Iartă-mă că florile se fac fructe și fructele sâmburi/ Și sâmburii pomi;/ Iartă-mă că izvoarele se fac fluvii/ Și fluviile mări și oceane;/ Iartă-mă că iubirile se fac nou-născuți/ Și nou-născuții singurătăți, și singurătățile iubiri./ Nimic, nimic nu pot să împiedic,/ Toate-și urmează destinul și nu mă întreabă,/ Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu./ Eu pot doar spune:/ Iartă-mă". (Umilință) Transferul semantic pe care îl capătă simbolul copilăriei
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
pentru viermi, pentru flutiri,/ Iartă-mă că florile se fac fructe și fructele sâmburi/ Și sâmburii pomi;/ Iartă-mă că izvoarele se fac fluvii/ Și fluviile mări și oceane;/ Iartă-mă că iubirile se fac nou-născuți/ Și nou-născuții singurătăți, și singurătățile iubiri./ Nimic, nimic nu pot să împiedic,/ Toate-și urmează destinul și nu mă întreabă,/ Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu./ Eu pot doar spune:/ Iartă-mă". (Umilință) Transferul semantic pe care îl capătă simbolul copilăriei, în interiorul poeticii
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
De adevărul uscat și zadarnic/ Ferească-i al rouăi prea limpede domn/ Și tot nu reușesc să trăiască/ Întâmplăli-se-n somn;// Lăsați-i să doarmă legați de coșmare,/ Cântând ca din strune din propriile funii,/ Subțiri prinți de țipăt jertfiți ascuțit/ Singurătăților lunii". (În somn) Depășind nivelul vegetal, autoarea își încadrează generația de artiști în domeniul animal, insectele devenind metaforă la fel de ironic pentru frații săi. Neștiind o altă formă de revoltă decât scrisul, ei devin o pradă ușoară pentru sinceritățile zilei suspecte
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Iarna și zăpada maturității sunt corespunzătoare ploilor copilăriei. La fel cum ploaia poate să și descompună, fiecare strop fiind un element al totului, așa și zăpada degradează: "Iarna stelele/ Sunt atât de departe,/ Că nu poți să le vezi/ Prin singurătate.// Iarna mările/ Sunt atât de străine,/ Că nici cursul izvoarelor/ Nu li se cuvine.// Iarna morții/ Sunt atât de reci,/ Că îngheață pământul/ Emisferei de veci". (Iarna stelele). Opoziția intervine, însă, din bucuria ("Plouă soare peste mine/ Și mă udă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
zadarnic/ Ferească-i al rouăi prea limpede domn Și tot ce nu reușesc să trăiască/ Întâmple-li-se în somn;// Lăsați-i să doarmă legați de coșmare,/ Cântând ca din strune din propriile funii,/ Subțiri prinți de țipăt jertfiți ascuțit/ Singurătăților lunii. //" (În somn) În spatele unei rime aristocrate, încrucișate, se ascund metafore subversive, a căror descifrare este cheia spre lumea închistată în ideologii, în care era forțată să trăiască poeta alături de contemporanii ei. Greierii pot fi (sau chiar sunt!) artiștii siliți
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fi salvată/ Numai asemenea acelor înghețați/ Care erau cusuți/ În burțile animalelor/ Să se încălzească/ Și încotoșmăniți bine/ În șuba îndurerată, /Năclăiți în sânge de jivine/ Mai veneau pe lume o dată./ Prea departe de/ Flăcările din iad,/ Am înghețat/ În singurătatea mea îngerească,/ Dar cine-i în stare/ Să-și deschidă coastele/ Ca să mă primească?// (Atât de frig) Speranța salvării este incompletă (sugerată, la nivel morfo-sintactic de semiadverbul numai, cu valoare restrictivă), ea realizându-se în cu totul altă parte decât
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Care erau cusuți/ În burțile animalelor/ Să se încălzească/ Și încotoșmănați bine/ În șuba îndurerată, /Năclăiți în sânge de jivine". Și cum în bine se aruncă întotdeaună cu pietre, iar faptele valoroase sunt mereu răstignite, și autoarea resimte "înghețul/ În singurătatea mea îngerească,/ Prea departe de/ Flăcările din iad". Apelul umanitar devine strigăt: "cine-i în stare/ Să-și deschidă coastele/ Ca să mă primească?" Drumul către înviere este foarte greu, cu atât mai mult cu cât fiecare pas duce, de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
-s prins încă? Aștept de mult și am uitat pe cine.../ Oh, mi-e atât de frig în casa asta/ Dac-aș pleca acum, ar fi de tot". (Acasă) Imposibilitatea reîntoarcerii devine motiv central și al altor poeme, precum: Pasul, Singurătatea, Atât de frig, Într-o zi, Penel, Iluminare, Dacă, Milă, Cercul și Pânza. Înstrăinarea se produce atunci când ființa umană, trezindu-se încremenită în diverse ipostaze, ajunge să le conștientizeze 136: "Am hotărât/ Să fug din glasul meu/ Ca dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
se miră/ Că nu mai zace-n ea nime". (Pasul) Constrângerile prozodice devin, de asemenea, un impediment, în calea libertății omului și al poetului, care, oricum, se rătăcește permanent în vitregiile unei societăți aspre care îi demolează toate vechile certitudini: "Singurătatea e un oraș/ În care ceilalți au murit,/ Strâzile sunt curate/ Piețele goale,/ Totul se vede deodată/ Dilatat în pustiul/ Atât de limpede sortit./ În valea/ Dintre suferință și moarte,/ Singurătatea e un oraș fericit." (Singurătatea) Totodată, înstrăinarea poartă aici
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
unei societăți aspre care îi demolează toate vechile certitudini: "Singurătatea e un oraș/ În care ceilalți au murit,/ Strâzile sunt curate/ Piețele goale,/ Totul se vede deodată/ Dilatat în pustiul/ Atât de limpede sortit./ În valea/ Dintre suferință și moarte,/ Singurătatea e un oraș fericit." (Singurătatea) Totodată, înstrăinarea poartă aici o nouă amprentă a condiției de poet, care, dintotdeauna, a fost în afara societății și contra ei: "Dor aproape stins de lume,/ Dor aproape stins de mine,/ Substantive și pronume/ Ale unei
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
demolează toate vechile certitudini: "Singurătatea e un oraș/ În care ceilalți au murit,/ Strâzile sunt curate/ Piețele goale,/ Totul se vede deodată/ Dilatat în pustiul/ Atât de limpede sortit./ În valea/ Dintre suferință și moarte,/ Singurătatea e un oraș fericit." (Singurătatea) Totodată, înstrăinarea poartă aici o nouă amprentă a condiției de poet, care, dintotdeauna, a fost în afara societății și contra ei: "Dor aproape stins de lume,/ Dor aproape stins de mine,/ Substantive și pronume/ Ale unei limbi străine// Dintre frazele căruia
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
propriile noastre măruntaie". (Înăuntru) Depărtarea de spațiul originar, fie el cadrul natural sau satul copilăriei, dar, în orice caz, unul edenic, accentuează criza, care devine sufocantă. Stea de pradă devine vocea celor mai profunde țipete ale poetei, în fața disperării, a singurătății, a pierderii de sine. Cuprins totul de o Apocalipsă generală, bacoviană, iubirea însăși se pierde în acest haos al pierderii de sine, abia mai putând salva ultimele resturi: "Tu treci prin ceață/ Și eu știu că treci,/ Și e destul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
limpede că a vorbi despre timp, la fel cum vorbești despre noapte sau despre trecerea somn, înseamnă a vorbi despre moarte, și a vorbi despre moarte, în poezie, este totuna cu a vorbi despre frica existențială, despre timp, despre noapte, singurătate, despre natură și, înainte de orice, înseamnă a vorbi despre poezia care își asumă aceste subiecte. Blandiana are un fel inimitabil de a-și implica biografia, în aceste teme abstracte. O biografie a ființei, și mai puțin o biografie socială. Poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
-și implica biografia, în aceste teme abstracte. O biografie a ființei, și mai puțin o biografie socială. Poezia ei este tragedie în alb, un desen pe o frunză transparentă, un bocet într-o cascadă de lumină. Să citez imaginea unei singurătăți eminesciene, însoțită de ideea curgerii timpului: "în nopti clinchetitoare să stau și să contemplu/ Singurătatea lunii și plânsul ei enorm/ Reverberat în nouri, ca-n murii unui templu/ Pe când viața-mi trece și turmele îmi dorm". Fiind o contemporană desăvârșită
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
biografie socială. Poezia ei este tragedie în alb, un desen pe o frunză transparentă, un bocet într-o cascadă de lumină. Să citez imaginea unei singurătăți eminesciene, însoțită de ideea curgerii timpului: "în nopti clinchetitoare să stau și să contemplu/ Singurătatea lunii și plânsul ei enorm/ Reverberat în nouri, ca-n murii unui templu/ Pe când viața-mi trece și turmele îmi dorm". Fiind o contemporană desăvârșită, creațiile Anei Blandiana se caracterizează, prin sinceritate și rafinament, construindu-și propria reacție, în fața lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
numai acest vis de mort/ Mă mai poate salva." (Pradă visului meu). Atmosfera onirică, romantică este din nou reconsiderată, transformându-se într-un spațiu întunecat al groazei și al spaimei. Realitatea capătă dimensiuni lugubre, în care se instalează frica și singurătatea. "Exilată în țara din creierul meu/ Unde nu e nici iarnă, nici primăvară,/ Ci numai timpul în care mi-e dat să visez,/ Mi s-a făcut dor de țara de-afară." (Exil), iar prezența morții este statornică în fiecare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Oglinda totalitarismului în opera Anei Blandiana 243, Monica Papazu remarcă poziția excepțională pe care o deține Ana Blandiana în cultura română, referindu-se, inițial, la întreaga poezie a acesteia, și oprindu-se, în final, doar asupra poeziei interzise: "Interiorizată, prețuind singurătatea necesară concentrării asupra scrisului subliniază autoarea poetă în așteptarea cuvintelor care o "caută", tinzând mereu către "starea de grație" a poeziei, și având nostalgia idealului romantic al poeziei ca "centru al lumii"244, ea ar părea să aibă vocația "turnului
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
salvare pentru omenire. În cele mai multe cazuri, soluția este sacrificiul de sine, uneori dus la extrem, precum exilul sau închisoarea, alteori păstrat la limita cuvântului scris. Litera așternută pe hârtie devine, în cel de-al doilea caz, speranța salvării de bezna singurătății totalitare, formă de rezistență sau cale de întoarcere către sine. Refugiul în sine însăși domina întreaga operă a Anei Blandiana, al cărui scop este și acela de a fugi de sine, în folosul celorlalți, sau de a fugi de ceilalți
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,/ Să am în grijă turme mari de-omăt/ Pe care să le port prin ceruri lungi/ Și să le-aduc mai albe îndărăt.// În nopți clinchetitoare să stau și să contemplu/ Singurătatea lunii și plânsul ei enorm/ Reverberat în nouri ca-n murii unui templu/ Pe când viața-mi trece și turmele îmi dorm.// Să-aștept să vină vara să-mi răpună/ Mieii sortiți spre setea dulcii hume/ Și-n transhumanța sfântă să curgem
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de care se cramponează îl ajută să uite un timp neadevărul în care, ca într-o mlaștină, s-a împotmolit. Strînsoarea și injoncțiunile unui context vătămător generează, iată, și un asemenea marasm. Sub zarea plumburie, drumul egal al fiecărei zile. Singurătate, sastisire, griji cripta te absolvă de astfel de mizerii. Amenajînd un mormînt, te faci că nu-ți pasă că, din nefericire, nu ți-a fost dat să ai copii. Și apoi, luciul rece al marmurei tombale nu proiectează o imagine
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
nici un copil. Ilie: Nu te-nțeleg! Doar tu spuneai că dacă am fi avut un copil, măcar... De ce să nu luăm un copil? Mina: Un copil nu e totuna cu copilul meu. Ilie: Bine, știu... Dar ne-ar scăpa de singurătate, de plictiseală, de toate necazurile noastre. Mina: Un copil nu poate ține loc la toate. Ilie: (furios) Dar tîmpenia asta, obsesia asta din colț calul nostru verde ține loc la toate? Răspunde! De ce taci? Mina: Tu ai adus calul aici
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
fel da... Deci, spui tu, e cazul să-mi asortez gîndirea la o cravată oarecare, da? Irina: Da, iubire, așa cred eu. Val: În fond ai dreptate. În doi se suportă mai bine și monstruozitatea.. Ca și crima, ca și singurătatea... ca și iubirea... Irina: Auzi, da' de la ce ne luarăm, frate?! A, da, de la garoafe. Mai bine-i cumpăram micșunele... fără semnificație. Val: Sigur, semnificațiile sînt periculoase... dau din una în alta și nu se mai termină...E mai bine
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
există în ea o pluralitate de subteme ce fac din textul în discuție unul foarte ofertant pentru regizor. "Gheorghe Popescu" mai vorbește despre bătrînețe, despre ce li se întîmplă actorilor după pensionare (foarte "la zi" chestiunea aceasta), despre prietenie, despre singurătate, despre neputința de a rosti adevărul pînă la ultima lui literă, pînă la ultimele lui consecințe, despre amintire ca spațiu locuibil al celor ce mimează existența în "acum" și "aici", o piesă despre trecerea timpului și, deopotrivă, despre încremenirea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]