112,413 matches
-
obscur de la tribunalul bucureștean, prin spolierea averii bătrânului și decrepitului baron Barbu. Scriitorul prezintă un proces istoric profund reprezentat de apariția și ascensiunea burgheziei românești prin eliminarea treptată a clasei sociale boierești, reconstituind cu precizie și culoare ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Criticii literari au considerat acest roman ca fiind o „capodoperă românească de tip balzacian”. "" era proiectat să fie primul volum al trilogiei "Lume", din care a apărut ulterior un al doilea volum intitulat "Ion Sântu" (1957); autorul
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
Sântu" (1957); autorul intenționa să scrie un al treilea volum intitulat " Copacul în flăcări" sau, după alte surse, "Desăvârșirea lui Ion Sântu", dar din acest proiect n-au mai rămas decât titlul și câteva pagini disparate. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, arhivarul Iancu Urmatecu, provenit din mahalalele bucureștene, a ajuns omul de încredere al baronului Barbu și administratorul averii acestuia în locul bătrânului și onestului Ioachim Dorodan. Dornic să se căpătuiască, Urmatecu profită de slăbiciunile boierului și îi administrează
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
averea agonisită în decursul mai multor generații în mod cinstit sau prin spolierea țărănimii și a statului, ca urmare a cheltuielilor impuse de ducerea unei vieți de desfrâu. Dezagregarea treptată a averilor boierești a reprezentat un simptom generalizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind însoțită de ascensiunea administratorilor cu un spirit energic. În operele literare anterioare, reprezentanții clasei nobiliare încearcă să se revolte precum marele postelnic Andronache Tuzluc care cere pedepsirea lui Dinu Păturică și încearcă să-l sugrume sau
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
burghezie. Personajele par să conștientizeze deznodământul propriei clase sociale și nu fac nimic să îl împiedice. Ion Marin Sadoveanu realizează în acest roman descrieri de locuri și personaje în culori de epocă, creând o frescă a societății bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prezentarea unui bal de Anul Nou de la Palatul Regal îi oferă scriitorului ocazia de a portretiza perechea regală formată din regele Carol I și regina Elisabeta. Scriitorul fusese subsecretar de stat la Ministerul Cultelor și Artelor (28
Sfârșit de veac în București () [Corola-website/Science/333896_a_335225]
-
oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte. Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
au abandonat-o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în "Descriptio Moldaviae" (1714), despre țigani aurari. Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Ferdo Hefele, într-un articol din revista "Vienac" din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897. Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S-au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă. Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, din maghiarul "bánya" „mină” este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului slav "ruda" „minereu”. După
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și-au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Românească). După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu-se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s-au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu-se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s-au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i-a identificat după grai ca veniți din Muntenia
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia. Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia. Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, cu denumirea de "Ludar" și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru. În timpul celui
Băieși () [Corola-website/Science/333942_a_335271]
-
Gheorghe Brancovici (semna uneori Gheorghe Brâncoveanu, n. 1645, Ineu - d. 1711, Eger) a fost un cronicar transilvănean de limbă română, care a scris de asemenea în limba slavo-sârbă a secolelor XVII-XVIII. Este autorul unei ample cronici în limba sârbă, unei scurte cronici în limba română și a unui număr de trei cărți religioase în limba română (o carte de rugăciuni, un catehism și o carte de comentarii ale versetelor biblice
Gheorghe Brancovici (cronicar) () [Corola-website/Science/333973_a_335302]
-
1758 că sicriul, care „nu a rezistat vicisitudinilor vremii”, era acum păstrat la Hanul White Horse de pe Gallowtree Gate. Deși locul în care se află sicriul nu mai este cunoscut, descrierile lui nu se potrivesc cu stilul sicrielor de la sfârșitul secolului al XV-lea, și este prea puțin probabil să fi avut vreo legătură cu Richard. Mai probabil este ca sicriul să fi fost recuperat de la vreunul dintre așezămintele monastice demolate în „epoca desființării mănăstirilor”. Conacul lui Herrick, Greyfriars House, a
Exhumarea și înmormântarea lui Richard al III-lea () [Corola-website/Science/333959_a_335288]
-
case noi de-a lungul acestei străzi, s-au descoperit numeroase morminte. Peste partea estică a sitului s-a construit în anul 1759 o casă nouă de oraș, cu adresa Friar Lane nr. 17, care încă se mai păstrează. În secolul al XIX-lea, în zonă s-au făcut din ce în ce mai multe construcții edilitare. În 1863, a construit săli de cursuri peste o parte a sitului. Vechiul conac al lui Herrick a fost demolat în anul 1871, actuala stradă Grey Friars fiind
Exhumarea și înmormântarea lui Richard al III-lea () [Corola-website/Science/333959_a_335288]
-
Consiliului Local Leicester. Afirmația a fost apoi repetată în 1986, când istoricul a avansat ideea că rămășițele încă se mai află în zona Greyfriars. El specula că „se poate (dar acum e puțin probabil) ca la un moment dat în secolul al XXI-lea cineva care sapă acolo să dea peste ultimele rămășițe ale celebrului monarh.” În 2004 și 2005, John Ashdown-Hill a găsit doi descendenți matriliniari de a 17-a generație ai surorii lui Richard al III-lea, . Din ce
Exhumarea și înmormântarea lui Richard al III-lea () [Corola-website/Science/333959_a_335288]
-
anual. În Norvegia, arheologul Øystein Ekroll și-a exprimat speranța că interesul stârnit de descoperirea regelui englez va contamina și țara sa. Spre deosebire de Anglia unde, cu posibila excepție a lui Edward al V-lea, toți regii începând cu cei din secolul al XI-lea au fost descoperiți, în Norvegia circa 25 de regi medievali sunt înmormântați în morminte nemarcate în toată țara. Ekroll a propus să se înceapă cu Harald Hardrada, care a fost probabil înmormântat anonim la Trondheim, sub ceea ce
Exhumarea și înmormântarea lui Richard al III-lea () [Corola-website/Science/333959_a_335288]
-
care include teritoriile vestice ale Ucrainei. Orașe principale sunt Buceaci, Cernăuți, Halîci, Ivano-Frankivsk, Hotin, Luțk, Liov, Rivne, Ternopil, Ujhorod și altele. nu este o subdiviziune administrativă a Ucrainei. Aceasta este definită în principal în contextul istoriei referitoare la războaiele din secolul al XX-lea și perioada ulterioară de anexiuni. Actualele frontiere ale regiunilor componente sunt aproape perfect aliniate cu diviziunile administrative ale celei de-a două republici poloneze din 1939, înainte de a fi invadată de către Uniunea Sovietică. La debutul celui de-
Ucraina de Vest () [Corola-website/Science/333982_a_335311]
-
(chineză simplificată: 诸子百家; chineză tradițională: 諸子百家; pinyin: "zhūzǐ băijiă; "Wade-Giles: "chu-tzu pai-chia; literal: toții filosofii 100 de școli”") au fost curente filosofice și școli care au apărut între secolul al VI-lea și anul 221 î.Hr., în Perioada Primăverilor și Toamnelor și cea a Statelor Combatante din China antică. A fost o eră de mare expansiune culturală și intelectuală în China, fiind cunoscută de asemenea ca Epoca de Aur
Cele 100 de școli de gândire () [Corola-website/Science/333986_a_335315]
-
denumiri diferite. Un calcul mecanic al ciclului este prezent în mecanismul de la Antikythera. Termenul actual derivă din vechiul grecesc σάρος (transliterat: "sáros"), folosit de astronomul Edmond Halley în 1691, după ce l-a descoperit în "Suda", o enciclopedie bizantină de la sfârșitul secolului al IX-lea , care îl derivă din "Cronica" lui Eusebiu din Cezareea, și care, la rândul său, îl citează pe Berossos / Berossus. Halley a interpretat acest termen într-un mod eronat: "Suda" numește „Saros” o perioadă de 222 de luni
Saros (astronomie) () [Corola-website/Science/333985_a_335314]
-
muzicală "Vlado Miloșevici"", chirilic: "Јавна установа " Музичка школа Владо Милошевић"") este o școala muzicală din Banja Luka, Bosnia și Herțegovina. Este situat pe cartierul Centru I. Prima idea pentru înființarea de școala a fost în timpul ocupației Austro-Ungariei, pe sfârșitul XIX secolului. Școala a înfundată de SPD "Jedinstvo" (Societatea sârbească cântaților "Unitate") pe 1934. La inițiativă președintului societatei, fost dirigentul societatei, Dušan Umićević (Dușan Umicevici) la parlamentul urgent societatei pe 1 iunie 1934 decizia despre inființarea de școala este luat ""Decizie de
Muzička škola quot;Vlado Miloševićquot; () [Corola-website/Science/333996_a_335325]
-
cu care trebuie să lupte pentru supraviețuire. Secțiunea a treia a volumului virează spre un science fiction care-și trage rădăcinile din curentul steampunk. Anna Lise a fost inclusă în Almanahul Anticipația 2013 și descrie încercarea unui savant nebun al secolului ai nouăsprezecelea de a descoperi criminalul unei fete prin disecarea și „mestecarea” organelor ei de către un mecanism al cărui inventator este. Apărută inițial sub titlul "Ultima clepsidră" în antologia "" (2011), Tempus fugit prezintă o societate a viitorului (sau o realitate
Ceasul fantasmelor () [Corola-website/Science/333988_a_335317]
-
Această carte a fost tipărită în 1377, cu 78 de ani înainte de Biblia lui Gutenberg și se află astăzi la Bibliothèque nationale de France, în Paris. Tehnologia a tipăririi a fost adusă probabil în Europa în a doua jumătate a secolului XIV și prima jumătate a secolului XV. Primul care a creat pe teritoriul European un tipar similar cu cele coreene și chinezești a fost Johannes Gutenberg.
Bi Sheng () [Corola-website/Science/334001_a_335330]