11,327 matches
-
de pe muntele Circeo (grota Guattari) și cele douăsprezece calote craniene de la Ngandong (Java), a căror stare la momentul descoperirii dovedeau acțiunea carnivorelor și a animalelor necrofage. Celxe "Cel" puțin În privința paleoliticului timpuriu, presupunerea unui cult al craniilor nu a rezistat criticii arheologice. 7. PRIMELE URME: MISTERUL ȘI CURIOZITATEATC "7. PRIMELE URME \: MISTERUL ȘI CURIOZITATEA" Așadar, primele urme ale actelor rituale se concentrează mai ales În lumea musteriană eurasiatică. Aceasta ne pune În fața unor practici funerare repetitive (rituri), care cuprind adesea gesturi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
măsură, procesul prin care conținuturile lui au devenit mai logice și s-au abstractizat. 2. Autonomia și unitatea religioasă a cetățilortc "2. Autonomia și unitatea religioasă a cetăților" În timp ce filozofii, istoriografii și poeții Își puneau Întrebări căutând „adevărul” și supuneau criticii „mitul”, cetățile continuau să vadă În el fundamentul existenței și al realității lor culturale. Fiecare cetate avea propriul mit de Întemeiere și, oricare ar fi fost originea reală a acestor poleis, zeii sau eroii din „vremea străveche” fuseseră cei care
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
popoarelor indo-europene. Acesta este un element căruia trebuie să i se acorde cea mai mare atenție: polemica clasicocentrică Împotriva celților folosește elemente culturale de origine indo-europeană sigură, care au fost păstrate de celți, dar pe care le-au cunoscut și criticii lor și pe care, În unele cazuri, le respectau Încă. Vom porni de la documentele acuzatoare din antichitatea clasică pentru a reconstitui, În istoricitatea lor, unele elemente ale religiei și religiozității celte. 5. TĂIEREA CAPETELORTC "5. TĂIEREA CAPETELOR" Posidonis din Apamea
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
speculativă și e concepută cu antren demonstrativ. Comentariile din Semnul mirării pun în consonanță un material încă mai eterogen. Se întâlnesc în paginile cărții autori care cultivă genuri autonome ale scrisului - de la istoricul Vlad Georgescu la poetul Petre Stoica, de la criticul și memorialistul Titu Maiorescu la dramaturgul Eugen Ionescu, oficianți ai mai tuturor artelor - pictori (Victor Brauner, Margareta Sterian), sculptori (Constantin Brâncuși, Milița Petrașcu), coregrafi (Stere Popescu) ș.a.m.d. În fine, autorul pune în dialog momente culturale diferite, de la junimiști
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287506_a_288835]
-
cînd mi-am asumat sarcina de a scrie biografia lui Iorga a trebuit să consult cele 1 200 de cărți și cele 20 000 de articole scrise de el și să mă ocup nu numai de Iorga istoricul, politicianul, ziaristul, criticul literar, dramaturgul, scriitorul, poetul și lingvistul, ci și de Iorga oratorul, profesorul și ultimul, dar nu cel din urmă -, de Iorga ca ființă umană. Dimensiunile fantastice ale acestui titan, acest veritabil Tatmensch goethian, m-au convins că nu aveam altă
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
personalitatea și multiplele lui activități. Lupta a fost principala manifestare a "sistemului" lui Iorga, complexele lui mesianice privind demnitatea sa putînd fi înțelese numai în lumina combativității sale. Iorga istoricul, dramaturgul, oratorul, profesorul universitar, mai cu seamă Iorga ziaristul și criticul literar și chiar și Iorga memorialistul, întreaga gamă uluitoare a activităților lui demonstrează vigoarea luptei sale. A fost un luptător și un animator, nu rămînea pasiv la nimic. Dr. Samuel Johnson spunea cîndva: "Intențiile trebuie să se bizuie pe acțiuni
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
este o operă literară individuală; este imposibil să o confunzi cu opera oricărei alte pene"63. În 1899, "L'Indépendance Roumaine" a publicat articolele lui Iorga despre viața intelectuală în România; în aceste articole el nu mai era istoricul și criticul literar relativ timid, transformîndu-se într-un polemist de temut. În 1903 a început să colaboreze la "Sămănătorul"; ulterior, va prelua practic publicația. Nu este ușor să colaborezi cu Iorga. Avea un ego extraordinar, iar firea lui îi cerea să devină
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
necazuri. În politică, reacțiile violente duc la ispășiri la fel de mari ca și inconsecvențele. Inamicii politici ai lui Iorga l-au criticat pentru temperamentul său romantic și violent. Liderul populist G. Ibrăileanu afirma că Iorga are "sensibilitatea unei femei"119, iar criticul literar Sanielevici îl numea "o femeie cultă înzestrată cu sensibilitate." Dezbaterile publicate ale Parlamentului român conțin cîteva epitete vulgare memorabile. Iorga era numit "femeia cu barbă" sau chiar mai rău (A. C. Cuza vorbea despre "menopauza" lui Iorga). Iorga trăia într-
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Iorga, pînă în 1944. În ianuarie 1928, Iorga a fondat o nouă publicație literară intitulată "Cuget clar". A apărut pînă în aprilie 1936 și a reapărut sub numele de "Noul sămănător" . Principalii colaboratori erau Iorga și scriitorul sămănătorist N. Batzaria. Criticii literari români aveau îndoieli în privința talentelor lui Batzaria. Meritul acestuia consta în capacitatea lui de a respecta cu strictețe linia sămănătoristă. Mai era și Brătescu-Voinești. Primul număr explica limpede că era vorba de o publicație culturală și literară pentru școli
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
își încheia discursul astfel: Se va pune mereu întrebarea: sînteți de partea lui Iorga sau a lui Maiorescu?!"170 Ion Dimitrescu a scos în evidență faptul că: "pentru profesorul Iorga, totul este sau alb sau negru". El afirma că toți criticii lui Iorga nu atacau atît operele lui cît entuziasmul orb al "Neamului românesc" și inițiativele sămănătoriste. Dar detaliile și greșelile minore nu trebuie să diminueze prestigiul lucrărilor lui. Să nu ne pierdem însă în amănunte lipsite de importanță 171. Prima
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
al XII-lea. Asemenea teorii "serveau revizionismului, nu istoriei". Ulterior (după afirmația lui Iorga), Dománovszky a scris aproape 400 de pagini despre aceste probleme. Iorga considera că "ar trebui să se cheltuiască mai puțini bani pentru atingerea acestor scopuri". În privința criticii aduse teoriei și metodelor istorice ale lui Iorga, el îi amintea lui Dománovszky că profesorii lui fuseseră Xenopol, Monod, Bémont, precum și o serie de profesori germani, și că nu exista nici un motiv de contestare a competenței acestora. Iorga considera drept
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
în beneficiul națiunii lor, aducîndu-le acasă și punîndu-le la dispoziția restului lumii. În felul acesta au luptat ei pentru întregirea României. Iorga a început să traducă Istoria românilor în limba franceză, dar aceasta nu a fost niciodată tradusă în întregime. Criticii acestor zece volume monumentale susțin că Iorga nu a analizat cu atenție faptele prezentate; dar, deoarece protagoniștii Școlii noi îl acuzaseră că scrie doar bazîndu-se pe intuiție, fără o documentație suficientă, Iorga și-a însoțit concluziile din cadrul acestor zece volume
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
ceremonia comemorativă ținută în memoria lui Iorga". "Ce lașitate!", comenta Lepădatu. "și asta chiar din partea cuiva ca Antonescu!"55. Gheața începea totuși să se topească. Ziarul "Curentul" al lui Șeicaru publica articole favorabile despre Iorga, iar Gheorghe Brătianu, scriitorul și criticul literar Tudor Vianu și alții îl elogiau. Am putea foarte bine pune întrebarea retorică: Unde erau toți acești domni atunci cînd Iorga avea nevoie de ei? NOTE IORGA DIN PERSPECTIVA SFÎRȘITULUI DE SECOL XX Ființa umană este o ființă istorică
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
loialității nezdruncinate a lui Togliatti față de Moscova, PCI a păstrat mereu o aură de nedogmatism, ca singurul partid comunist important care tolera și chiar Îmbrățișa dezacordul inteligent și autonomia gândirii; În deceniile următoare, această reputație avea să-i fie utilă. Criticii lui Togliatti din zona stângii necomuniste se loveau mereu de percepția generalizată, În țară și (mai ales) În străinătate, că PCI nu era un partid comunist ca toate celelalte. Cum avea să recunoască mai târziu Ignazio Silone, singurii vinovați erau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
până pe 4 aprilie 1949, Kravcenko a chemat În apărarea sa o serie de martori Întrucâtva obscuri; acuzații, Însă, se puteau mândri cu un florilegiu de depoziții ale intelectualilor francezi necomuniști: romancierul Rezistenței, Vercors, fizicianul Frédéric Joliot-Curie, câștigător al Premiului Nobel, criticul de artă Jean Cassou, erou al Rezistenței și director al Muzeului de Artă Modernă din Paris și mulți alții. Toți au confirmat trecutul impecabil al PCF, meritele revoluționare ale Uniunii Sovietice și implicațiile scandaloase ale afirmațiilor lui Kravcenko - chiar dacă ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
culturale europene se aflau așadar comuniștii, Împreună cu prietenii și apologeții lor: progresiștii și „antifasciștii”. De cealaltă parte, tabăra anticomunistă, mult mai numeroasă (În afara blocului sovietic), dar și foarte eterogenă. Cum aceasta includea grupările cele mai diverse, de la troțkiști la neofasciști, criticii Uniunii Sovietice s-au trezit Împărțind platforme sau petiții cu persoane ale căror vederi politice le păreau, În rest, execrabile. Aceste alianțe dubioase constituiau o țintă favorită a polemicii sovietice, drept pentru care era uneori dificil să-i convingi pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de orientare. În comparație cu țările sărăcite și dependente din Vest, America părea carnivoră din punct de vedere economic și obscurantistă În materie de cultură: o combinație letală. În octombrie 1949 - al doilea an de ajutor Marshall și momentul finalizării proiectelor NATO -, criticul cultural francez Pierre Emmanuel Îi informa pe cititorii ziarului Le Monde că principalul dar al Americii pentru Europa postbelică fusese... falusul; chiar și În țara lui Stendhal, „falusul e pe cale să devină o zeitate”. Trei ani mai târziu, editorii creștini
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vedeau În el un salvator: la referendumul din septembrie 1958 a obținut 80% din voturi În Franța și 96% În Algeria 6. Una dintre trăsăturile distinctive ale lui de Gaulle era Încrederea nestrămutată În ordine și legitimitate. Eroul Francezilor Liberi, criticul nemilos al regimului de la Vichy, omul care a redat credibilitatea statului francez după august 1944 nu era de partea algerienilor rebeli (mulți dintre ei foști petainiști) și cu atât mai puțin de partea tinerilor ofițeri care li se raliaseră În cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acest motiv, publicul de peste o anumită vârstă a continuat să prefere produsul local. Dar copiii lor vedeau lucrurile altfel. Publicul tânăr aprecia din ce În ce mai mult filmele de lung metraj americane - făcute adesea de regizori europeni care fugiseră de Hitler sau Stalin. Criticii contemporani se temeau că, alături de mesajele politice subliminale sau manifeste incluse În filme destinate publicului larg, conformismul suficient al culturii populare americane va corupe sau va seda sensibilitatea tineretului european. Însă filmele, În măsura În care contau, par să fi avut mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
observau și regretau tendința tinerilor europeni de pretutindeni de a condimenta conversațiile cu americanisme reale sau imaginare. Un studiu a estimat că, pe parcursul anilor ’60, aceste „americanisme” s-au multiplicat de paisprezece ori În presa germană și austriacă; În 1964, criticul francez René Etiemble a publicat Parlez-vous franglais?, o plăcută (și, s-ar putea spune, profetică) analiză a daunelor aduse limbii franceze de poluarea anglofonă. Antiamericanismul - neîncrederea și antipatia de principiu față de civilizația americană și toate manifestările ei - se limita, de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Ibsen și Munch la Ingmar Bergman, va recunoaște un alt aspect al vieții scandinave: aplecarea spre introspecție și melancolie, traduse pe atunci, În percepția populară, ca predispoziție la depresie, alcoolism și sinucidere. În anii ’60 (dar și mai târziu), criticii conservatori ai sistemului scandinav se grăbeau să explice aceste probleme printr-o paralizie morală indusă de prea multă siguranță economică și centralizare. Mai era și tendința scandinavilor de a se dezbrăca În public (și pe peliculă) și - se zvonea - de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ravagiilor psihice cauzate de un stat omnipotent care oferă tot și nu interzice nimic 4. Dacă acestea erau păcatele modelului scandinav, atunci social-democrații suedezi puteau să-și contemple mai departe, mulțumiți (sau nemulțumiți - după plata impozitelor), conturile În bancă. Dar criticii sistemului nu se Înșelau complet: statul omnipotent avea Într-adevăr o latură sumbră. Convingerea - apărută În zorii secolului XX - că statul putea ameliora societatea luase forme diverse: social-democrația scandinavă, ca și reformismul fabian al statului asistențial din Marea Britanie se născuseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
special de la Cambridge) și o suită remarcabilă de producători și regizori inventivi precum Peter Brook, Peter Hall și Jonathan Miller. Inițiat În 1946, Teatrul Național Britanic a fost Înființat oficial În 1962, cu Lawrence Olivier ca director fondator, secondat de criticul de teatru Kenneth Tynan; sediul permanent de pe malul sudic al Tamisei a fost inaugurat abia În 1976. Alături de Royal Shakespeare Company, Teatrul Național - care avea să devină gazda și promotorul noului teatru britanic - era un beneficiar de frunte al generozității
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
născut tot din admirație pentru producțiile americane, În special pentru stilul sobru și auster de film noir de la sfârșitul anilor ’40. Exasperați de clișeele tematice și decorul rococo ale predecesorilor, câțiva tineri cineaști francezi - botezați „Noul Val” În 1958, de criticul francez Pierre Billard - și-au propus să reinventeze arta cinematografică În Franța: mai Întâi În teorie, apoi În practică. Partea teoretică, schițată În noua revistă Cahiers du cinéma, se axa pe ideea regizorului ca „autor”: Alfred Hitchcock, Howard Hawks sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu mijloace de transport inadecvate - sau cu mașinile proaspăt cumpărate, care solicitau și mai mult infrastructura urbană. Dar urâțenia caracteristică arhitecturii urbane din Occident În acești ani nu poate fi atribuită numai presiunii demografice. „Noul Brutalism” (cum l-a botezat criticul de arhitectură Rayner Banham) nu era un accident sau o scăpare. În Germania de Vest, unde multe dintre orașele mari au fost reconstruite cu o lipsă șocantă de imaginație sau viziune, sau la Londra, unde Biroul de Arhitectură al Consiliului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]