12,062 matches
-
(în ebraică:שכונת הבוכרים „Shkhunat Habukharim”) este un cartier în centrul Ierusalimului, capitala Israelului, care a fost construit în anul 1894, în vremea stăpânirii otomane în Palestina, de către evrei originari din Buhara și Asia Centrală rusă (mai ales Uzbekistanul, Tadjikistanul și Turkmenistanul de astăzi). Cartierul se află în partea de nord a centrului Ierusalimului, la nord-vest de cartierul Mea Shearim, si se învecinează cu cartierele Beit
Cartierul Buharilor din Ierusalim () [Corola-website/Science/330533_a_331862]
-
construit case și prăvălii pentru închiriere de a lungul Străzii Jaffa, si au făcut numeroase donații pentru orfelinate și spitale. Adesea au acoperite cheltuielile de spitalizare ale săracilor. În timpul Primului Război Mondial cartierul a avut de suferit în urmă expulzării de către autoritățile otomane a tuturor evreilor cu cetățenie rusă sau inamica. Armata otomană a rechiziționat mai multe clădiri și a tăiat toți copacii. Numeroși evrei buhari au sărăcit în urmă războiului și a Revoluției bolșevice, când li s-au naționalizat averile. După război
Cartierul Buharilor din Ierusalim () [Corola-website/Science/330533_a_331862]
-
Jaffa, si au făcut numeroase donații pentru orfelinate și spitale. Adesea au acoperite cheltuielile de spitalizare ale săracilor. În timpul Primului Război Mondial cartierul a avut de suferit în urmă expulzării de către autoritățile otomane a tuturor evreilor cu cetățenie rusă sau inamica. Armata otomană a rechiziționat mai multe clădiri și a tăiat toți copacii. Numeroși evrei buhari au sărăcit în urmă războiului și a Revoluției bolșevice, când li s-au naționalizat averile. După război cartierul a găzduit un mare val de evrei buhari sărăciți
Cartierul Buharilor din Ierusalim () [Corola-website/Science/330533_a_331862]
-
a înființa un comitet de acțiune compus din reprezentanți ai locuitorilor inițiali ai cartierului, împreună cu locatari actuali, și reprezentanți ai Consiliului pentru conservarea locurilor istorice, în scopul reabilitării locului. În anii Primului Război Mondial aici s-a stabilit statul major al trupelor otomane din Ierusalim, în frunte cu Camal Pasă După ce armata britanică a cucerit Ierusalimul în anul 1917, în mai 1918 s-a ținut în „Palat” o mare recepție în cinstea cuceritorilor în frunte cu generalul Edmund Allenby. S-a organizat și
Cartierul Buharilor din Ierusalim () [Corola-website/Science/330533_a_331862]
-
se consideră că diplomația reprezintă conducerea relațiilor internaționale prin negocieri, metode prin care aceste relații se reglementează, la aceasta participând ambasadorii și trimișii. În Evul Mediu, țările române - considerate, sub raport juridic, din veacul al XVI-lea, state vasale Imperiului Otoman - nu aveau dreptul la o politică externă proprie, ele fiind obligate să susțină și să promoveze politica externă a puterii suzerane: Imperiul Otoman. Ele nu aveau, deci, dreptul să întrețină relații diplomatice decât cu Înalta Poartă, unicele reprezentanțe diplomatice cu
Ambasador () [Corola-website/Science/330560_a_331889]
-
În Evul Mediu, țările române - considerate, sub raport juridic, din veacul al XVI-lea, state vasale Imperiului Otoman - nu aveau dreptul la o politică externă proprie, ele fiind obligate să susțină și să promoveze politica externă a puterii suzerane: Imperiul Otoman. Ele nu aveau, deci, dreptul să întrețină relații diplomatice decât cu Înalta Poartă, unicele reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent fiind cele de la Constantinopol; în fruntea acestora se aflau șefii de misiune, actualii ambasadori, numiți cu un termen de specialitate otoman
Ambasador () [Corola-website/Science/330560_a_331889]
-
Otoman. Ele nu aveau, deci, dreptul să întrețină relații diplomatice decât cu Înalta Poartă, unicele reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent fiind cele de la Constantinopol; în fruntea acestora se aflau șefii de misiune, actualii ambasadori, numiți cu un termen de specialitate otoman: "Kapukehaie" . În teritoriul românesc, coloana vertebrală a aparatului diplomatic medieval a fost reprezentată de soli; ei erau purtătorii mesajului domnesc. Istoria a reținut numele unor soli celebri, cum ar fi Ion Țamblac, solul lui Ștefan cel Mare, Luca Cârje, solul
Ambasador () [Corola-website/Science/330560_a_331889]
-
Moldovei din anul 1858 (tipărite între iulie și octombrie), motiv pentru care servește un cap de bour (zimbru sau taur). În același timp, aceste sunt considerate drept primele mărci din România. Din dorința de a-și afirma independenta față de Imperiul Otoman, Principatul Moldovei a decis emiterea unor mărci poștale pe care era prezentată stema țării - capul de bour. Primele mărci poștale ale Principatului Moldovei au fost emise pe 15 iulie 1858. Punerea efectivă în circulație a avut loc însă o săptămână
Cap de bour () [Corola-website/Science/330580_a_331909]
-
numit în anul 1764 general-locotonent de Ecatarina, iar în anul 1768 devine amiral al flotei ruse. Frații Orlov au un rol important în politica de expansiune a Catarinei. Cu ajutorul lui Rusia ocupă Crimeea și câstigă câteva bătălii decisive contra Imperiului Otoman. Rebeliunea greacă a fost pregătită și sprijinită în mod activ de Imperiul Rus. Izbucnirea revoltei a fost coordonată cu expediția maritimă condusă de , comandantul flotei imperiale ruse în timpul Războiului Ruso-Turc din 1768-1774. De asemenea el contribuie la arestarea și închiderea
Alexei Grigorievici Orlov () [Corola-website/Science/330626_a_331955]
-
(denumită uneori Kalabalâkul de la Bender) a fost concepută pentru a-l elimina pe regele Carol al XII-lea al Suediei de pe teritoriul Imperiului Otoman, după înfrângerile sale militare din Rusia. Aceasta a avut loc pe 1 februarie 1713 la Varnița, lângă Bender (în prezent Tighina, Republica Moldova). După înfrângerea suedeză în bătălia de la Poltava la 27 iunie 1709 și predarea celei mai mari părți a
Încăierarea de la Bender () [Corola-website/Science/330674_a_332003]
-
și predarea celei mai mari părți a armatei suedeze la Perevolocina, trei zile mai târziu, Carol al XII-lea al Suediei a fugit, alături de alți aproximativ 1000 de suedezi și circa 3000 de cazaci sub conducerea lui Mazepa, în Imperiul Otoman, unde ulterior a petrecut o perioadă de cinci ani. Regele și escorta sa au traversat stepa și în cele din urmă a ajuns până la cetatea Oceac pe malul Mării Negre, la hotar cu Turcia otomană. Aici Carol al XII-lea a
Încăierarea de la Bender () [Corola-website/Science/330674_a_332003]
-
sub conducerea lui Mazepa, în Imperiul Otoman, unde ulterior a petrecut o perioadă de cinci ani. Regele și escorta sa au traversat stepa și în cele din urmă a ajuns până la cetatea Oceac pe malul Mării Negre, la hotar cu Turcia otomană. Aici Carol al XII-lea a fost întâmpinat de "Iussuf Pașa" care l-a informat despre faptul că sultanul Ahmed al III-lea, suveranul Imperiului Otoman, dorea să-l vadă pe Regele Suediei în calitate de invitat de onoare, musafir. Turcii au
Încăierarea de la Bender () [Corola-website/Science/330674_a_332003]
-
din urmă a ajuns până la cetatea Oceac pe malul Mării Negre, la hotar cu Turcia otomană. Aici Carol al XII-lea a fost întâmpinat de "Iussuf Pașa" care l-a informat despre faptul că sultanul Ahmed al III-lea, suveranul Imperiului Otoman, dorea să-l vadă pe Regele Suediei în calitate de invitat de onoare, musafir. Turcii au avut mai multe motive pentru a-i propune Regelui și escortei sale să avanseze pe teritoriul Imperiului, mai exact spre orașul-cetate Bender, situată în Principatul Moldovei
Încăierarea de la Bender () [Corola-website/Science/330674_a_332003]
-
Benderului nu a poruncit ca încăpățânatul monarh să fie arestat (cu condiția să nu fie rănit, cu atât mai puțin ucis). La 31 ianuarie 1713, artileria turcească a tras mai multe focuri asupra taberei suedeze, iar pe 1 februarie forțele otomane au atacat-o. Împreună cu aproximativ 40 de soldați, Carol a rezistat împotriva mai multor sute de turci. Ofițerul de gardă ("") Axel Erik Roos s-a remarcat în timpul luptei, salvând viața regelui de trei ori în timpul aceleeași zile. Regele însuși a
Încăierarea de la Bender () [Corola-website/Science/330674_a_332003]
-
40 de soldați, Carol a rezistat împotriva mai multor sute de turci. Ofițerul de gardă ("") Axel Erik Roos s-a remarcat în timpul luptei, salvând viața regelui de trei ori în timpul aceleeași zile. Regele însuși a ucis cel puțin un soldat otoman cu sabia, pentru a se apăra, atunci când el și Roos au fost atacați de trei otomani deodată. De asemenea, în timpul luptei Carol a tras efectiv, cu o carabină, împotriva inamicilor care asaltau clădirea în care se poziționaseră suedezii. Luptele au
Încăierarea de la Bender () [Corola-website/Science/330674_a_332003]
-
și cel Polon, autoritatea domnilor de la răsărit de Carpați s-a făcut adesea simțită și la est de Nistru, mai ales în perioadele de tulburare a relațiilor dintre principalii actori de pe scena politică regională, precum Regatul Polono-Lituanian, Hanatul Crimeei, Imperiul Otoman. La 25 mai 1455 orășenii din Cetatea Albă nemulțumiți de acțiunile piraterești ale genovezilor din cetatea Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificație și îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetății. Podolia epocii lui Ștefan cel
Istoria Transnistriei () [Corola-website/Science/330667_a_331996]
-
Rus și triburile Nogai care locuiau în mai multe sate din Basarabia de Sud (sau Bugeac) au fost obligați să părăsească zona. Între 1812 și 1846, rușii au recolonizat cu găgăuzi aduși din estul Bulgariei (care a rămas sub Imperiul Otoman) într-o Basarabie ortodoxă, în principal în așezările părăsite de nogai. Ei s-au stabilit acolo, în paralel cu bulgarii basarabeni în Avdarma, Comrat, Congaz, Tomai, Cișmichioi și alte foste sate locuite de nogai. Unii găgăuzi s-au stabilit în
Istoria Găgăuziei () [Corola-website/Science/330671_a_332000]
-
a avut loc pe 29 iunie 1821 lângă Sculeni, Principatul Moldovei, între forțele otomane ale sultanului Mahmud al II-lea și Eteria greacă condusă de Prințul Gheorge Cantacuzino. Bătălia a reprezentat represalii otomane la expediția lui Alexandru Ipsilanti în Principatele Dunărene, desfășurându-se zece zile mai târziu după o nouă victorie turcă în bătălia
Bătălia de la Sculeni () [Corola-website/Science/330712_a_332041]
-
a avut loc pe 29 iunie 1821 lângă Sculeni, Principatul Moldovei, între forțele otomane ale sultanului Mahmud al II-lea și Eteria greacă condusă de Prințul Gheorge Cantacuzino. Bătălia a reprezentat represalii otomane la expediția lui Alexandru Ipsilanti în Principatele Dunărene, desfășurându-se zece zile mai târziu după o nouă victorie turcă în bătălia de la Drăgășani. După ce otomanii au traversat râul Bahlui, în Iași, la 25 iunie 1821, Cantacuzino și forțele sale, staționate
Bătălia de la Sculeni () [Corola-website/Science/330712_a_332041]
-
a imitat "retragerea lui Ipsilanti" în Imperiul Austriac după Drăgășani, a fugit însă în Imperiul Rus (Gubernia Basarabia). Cu toate acestea, forțele sale, alcătuite din aproximativ 500 de tineri soldați greci, a decis să rămână și să lupte împotriva Imperiului Otoman. În timpul luptei, aproximativ un sfert din armata greacă a fugit trecând înot Prutul. Soldații rămași au continuat să lupte până când au fost fie uciși de turci, fie s-au înecat. Rușii, poziționați pe malul opus al râului, au aplaudat tot
Bătălia de la Sculeni () [Corola-website/Science/330712_a_332041]
-
până când au fost fie uciși de turci, fie s-au înecat. Rușii, poziționați pe malul opus al râului, au aplaudat tot acest timp curajulul grecilor. După bătălie, toate revoltele grecești din Principatele Dunărene și în alte zone nordice supuse Imperiului Otoman au încetat. Cu toate acestea, sarcina principală, de a distrage atenția forțele militare otomane semnificative din Balcanii de Nord, pentru zdrobirea inamicului în Grecia, a fost realizată.
Bătălia de la Sculeni () [Corola-website/Science/330712_a_332041]
-
-lea și Vladislav al IV-lea. A devenit, de asemenea, un loc de joacă a conflictelor interne, în care regii, magnații puternici și facțiunile nobilare au fost actorii principali. Comunitatea Națiunilor a luptat în război cu Rusia, Suedia și Imperiul Otoman. Curând, situația s-a deteriorat radical. Din 1648, răcoala cazacilor Hmelnițki a curpins sudul și estul, și a fost urmată la scurt timp de o invazie suedeză, care s-a dezlănțuit pe terenurile de bază poloneze. Războiul cu cazacii și
Istoria Poloniei în epoca modernă timpurie (1569–1795) () [Corola-website/Science/330739_a_332068]
-
s-a dezlănțuit pe terenurile de bază poloneze. Războiul cu cazacii și cu Rusia, a dus la împărțirea Ucrainei, cu partea de est pierdută de Comunitate, devenind dependentă de Țarat. Ioan al III-lea Sobieski a dus războaie cu Imperiul Otoman, reînviind armata Comunității Națiunilor încă o dată, iar procesul a ajutat în 1683 ca Viena să pornească un atac asupra turcilor. Comunitatea a fost supusă războaielor aproape constante până în 1720, suferind pierderi devastatoare de populație, deteriorarea masivă a economiei și a
Istoria Poloniei în epoca modernă timpurie (1569–1795) () [Corola-website/Science/330739_a_332068]
-
Polonia a condus două porturi principale de la Marea Baltică: Danzig care controla comerțul pe râul Vistula și Riga care controla comerțul pe râul Daugava. Ambele orașe erau printre cele mai mari din țară. Ștefan Báthory a planificat o alianță creștină împotriva otomanilor islamici. El a propus o alianța anti-otomană cu Rusia, pe care o considera necesară pentru cruciada sa. Rusia era ocupată cu "Timpurile tulburi" astfel aceștia nu au reușit să i se alăture ca parteneri. Când Báthory a murit, a fost
Istoria Poloniei în epoca modernă timpurie (1569–1795) () [Corola-website/Science/330739_a_332068]
-
a fost mărginită pe ambele părți de două provincii ale aceluiași stat german. "Articol principal": Războaiele magnaților polonezi în Moldova Comunitatea a văzut un "bastion al creștinătății" și împreună cu Habsburgii și cu Republica de la Veneția, au stat în calea planurilor otomane de cucerire a Europei. Începând de la a doua jumătate a secolului al XVI-lea, relațiile polonezo-otomane s-au înrăutățit prin escaladarea războiului de frontieră cazaco-tătar, care a transformat întreaga regiune de frontieră, între Comunitate și Imperiul Otoman, într-o zonă
Istoria Poloniei în epoca modernă timpurie (1569–1795) () [Corola-website/Science/330739_a_332068]