KorAP: Find »[drukola/base=singurătate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...444 445 446 ...473 >

11,815 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

peste putință de carnal zâmbetul ei/ De care eu mă feream." "Rodul 1 se constituie ca un simbol inclus în motivele citate (dragostea, viața, moartea, timpul, trecerea lui etc.), dar și cu largi deschideri spre sentimente aflate sub imperiul suferinței: singurătatea, insatisfacția, senzualitatea, răul, spuse direct sau încifrat, cu o tulburătoare simțire. Moartea este "un rod în același timp al vieții și al morții", ne-o spune nu numai poemul citat de Al. Piru, ci și cel care urmează: "Frumoasă și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
prefer să mor acum aici chiar eu/ și să se scrie pe mormânt cuvinte/ pe care ploile le vor spăla"/. Timpul lunecător, regretul unor posibilități pierdute sunt cuprinse în voci muzicale, frânte din când în când de resemnarea dură a singurătății: "Bătrânii mor și noi le ținem locul/ ca într-un basm uitat de frații Grimm/ dar trece timpul frunzele pe ochi/ psalmodind ad interim, ad interim." Un ochi lăuntric al artistului proiectează lumea în esența ei, pentru că tot ce este

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
clipă/ că fi-va jertfa rănilor aripă." Ipostaza este aceea a lui Don Quijote, ultimul cavaler fără prihană, solitarul născut din cearta "trecătorului cuvânt'' cu eternul timp. Cuvintele nu-i mai ajung, cuvintele tac, nu-i mai pot cuprinde zbuciumul, lumina, singurătatea. Iată-l consemnând declinul biologic: Iar cade noaptea lent în trup/ și trec prin frunze ochi de lup/ iar urcă toamna lângă stele cu pleoapele-mi, prin ceață grele". Iluzia castelelor în Spania sau încercări de a atinge absolutul descoperim

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
pierdute sunt de o vreme lungă, cât o remușcare/ veștile de un galben canar ale acestor cetăți." Marius Robescu "Ninge la izvoare", Editura Tineretului, 1967; "Viața și petrecerea", E. S. P. L. A., 1969; "Mușuroiul, editura I. Creangă, 1970; "Clar și singurătate", Editura Cartea Românească,1972; "Utopia ninsorii", Editura Cartea Românească, 1975. Dacă Nicolae Prelipceanu și majoritatea poeților din această perioadă exprimă cu nostalgie sentimentul trecerii timpului, Marius Robescu vorbește despre un spațiu fericit, despre o stare de echinox "în care nimeni

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
echilibrului, de luminare, se înalță ca o muzică printr-un întreg proces de abstractizare: "Pentru contemplație îngheață, doamne, acest diluviu/ O clipă să pot o clipă să știu/ ce ochi are dragostea în așteptare". În 1972 apare volumul "Clar și singurătate". Poetul reflectează la propria-i viață. O ipostază ar fi incapacitatea de a comunica cu o lume de eden, dominat de sentimentul așteptării dincolo de margini. "O sabie înlăcrimată sunt; cel care m-a purtat/ pe frunze roșii s-a culcat

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și ceva" ne trimit la L. Blaga, la Barbu și la Arghezi. Transformările o uimesc și parcă o neîncredere în armele ei o handicapează: " Stai acasă, i-am spus/ speriatului, zburlitului suflet,/ ce seamănă cu o pasăre jumulită." Înspăimântată de singurătate nu-și mai găsește nici un suport: "stai acasă, i-am spus,/ dacă te sperie piața, mașinile,/ ochii de lup care licăre-n șiruri/ mereu curgătoare." Rămân izbutite descrierile orașului și ale străzilor bucureștene: ("Geamlâcuri de han și absurde vile maure

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cel al contemplației; căutările permanente țin aici de formă: "Acum mi-au rămas doar cicatricele/ și s-a făcut deodată atâta liniște/ încât pot să le număr." Poeta însă așteaptă în veșnicie pe mult visatul călător menit să-i alunge singurătatea pe care este răstignită cu palide cuie de lacrimi. Nina Cassian este o poetă a iubirii și a morții, a rațiunii, a credinței în "viața de dincolo a poemului". Cu "O suită de poeme" ne propune "Quasi una fantezia...", vis

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-n tonuri vagi. "Simt marea... mi-a trecut de glezne.../ și nu mai vreau... și nu mai pot fugi Demnă sunt oare să-not în apele tale, iubire". II. Dorul o încleștează ca o ancoră grea și iat-o eminescianizând: "Singurătăți./ Nu mi te-arăți,/ nu-mi trimiți vești/ cât fără rost./ Oare ai fost?/ Oare mai ești?". Sentimentul refuzat este apăsător și dureros: Surâd și mersul mi se prelinge/ de pe buze, ca un fir de sânge/ pentru că nu mă iubești

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
al unor culpe morale și spirituale. Este partea problematizantă a volumului: cearta cu haosul, izolarea simbolizată de acvariu, trecerea timpului și întoarcerea în cerc: "odată-n acvarium, ca-ntr-o hipnoză,/ am privit înotând un pui de rechin." V. "Orgoliul, singurătatea și arta" Terorizată de real, poeta întârzie în extaz. În realitatea materială, condiția ei este singurătatea și singularitatea: Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această săptămână de zahăr, sau această/ figură pentru prora vapoarelor pirat/ și părul lung lunar

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de acvariu, trecerea timpului și întoarcerea în cerc: "odată-n acvarium, ca-ntr-o hipnoză,/ am privit înotând un pui de rechin." V. "Orgoliul, singurătatea și arta" Terorizată de real, poeta întârzie în extaz. În realitatea materială, condiția ei este singurătatea și singularitatea: Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această săptămână de zahăr, sau această/ figură pentru prora vapoarelor pirat/ și părul lung lunar pe țeastă." Pentru Nina Cassian, scrisul rămâne vrajă, așa cum și pe noi cititorii scrisul ei ne

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de mirosuri și culori se convertește în stări lirice: "Și cine-i de vină/ că-mi umblă-n grădină,/ de-o săptămână, Bucuria cu tristețea/ De mână?" În volumul "Umbra faptei" poezia devine discursivă; poeta meditează asupra unor sentimente ca singurătatea, destinul, cumpătarea, liniștea, precum și asupra impresiei că "umbra faptei" o urmărește și devine obsesie. Doina Sălăjan a obosit, emoția a secătuit, comentariul este rece, poeta își contemplă parcă trăirile de la distanță, concretizându-le epic, ca în această "Teamă nezisă", din

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
câmpuri/ cu fața-nverzită de grâu și pelinuri". Sentimentul dezrădăcinatului nu lipsește din acest univers ("Himera nisipurilor",1969). Nici cu poezia de dragoste nu reușește să devină caldă această poetă severă cu sentimentele ei și cu lumea: "Seară și sunetul singurătății altul/ nu se așază ninsoarea/ pe urmele mării, peste urmele mele;/ blestemați pașii noștri/ imposibil să uiți să ștergi urmele vechi./ Nu se așază ninsoarea". Ana Blandiana "Persoana întâia plural", E. P. L., 1964; "Călcâiul vulnerabil", E. P. L., 1966; "A treia

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cântat mâna muncitoarei 2 care a spălat, a săpat, a adăpat pentru ca "acum să nu mai fie nimic/ Decât dătătoare/ Și primitoare/ ale morții." Comuniunea cu masele, cu aspirațiile lor este transmisă direct în formule simplificatoare: "Aici lângă umărul și singurătatea mea,/ voi sunteți una cu mine/ Și de aceea cânt pentru voi." Ion Brad ne spune că poetul e o individualitate care participă la efortul general al poporului: "Pâinea țării trece și prin mâinile mele,/ Prin palmele cu degete fără

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
se adaugă ei înșiși, se raportează analitic, separând elementele constitutive ale unei lumi dispărute și încercând să modeleze un alt ansamblu, mai apropiat de noi: "pe jos e semnul lumii, dar în văzduh/ deplâng un turn pustiu/ și-un duh/ singurătatea lumii-n care pier" ("Totem", Romulus Guga). Evocarea istorică surprinde pe paleta el figuri de voievozi, virtuțile dacilor, sciților, sarmaților, etruscilor și pentru că mitologia ne lipsește, poeții au dat dimensiune eposului, l-au mitizat, l-au legat de munții și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
care-i explică semnificativ destinul, același câine, ciudată asemănare;" hărțuit de viață rămâne un rătăcit, un ins expulzat la marginea cetății. "Dar câinele negru, aleargă, aleargă/ pe deasupra pământului/ după turma lui necunoscută;/ ieri l-a însoțit spaima,/ azi turma și singurătatea." În alt poem, ținutul prin care trece este sălbatic, contorsionat, el amintește de natura din Infernul lui Dante: apa se transformă în mătreață, frunzele se chircesc, prunii sunt vineți din cauza alcoolului, noaptea este sufocantă, mor copiii de zăpușeală, părul femeilor

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de perfecțiunea unei lumi de vis, iată-l divin, arghezian ca atitudine, compunând o muzică rafaelită: " Deci în visul, visul visului/ doarme lupul Cristului/ creieru-ametistului,/ și ninsoarea tristului/ El mănâncă/ numai stâncă" ("Lupul singuratic"). Izolat, cu un anume sentiment de singurătate, plângându-și propria absență într-o lume mereu schimbată, apare și în poemul "Andru plângând". Poetul devine întruchipare de cer și pământ, iar întrebările lui sunt de fapt esența ființei lui. Problema artei și-o pune poetul însă încă din

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
dramaturg a lui Sorescu se vădește și în construcția poemelor. Autorul morții ceasului surprinde instantanee, momente în suita sentimentelor și caracterelor omenești: suspiciunea, în poemul "Pânda", exasperarea celui " Care aduce nămol", adică spiritul dogmatic în "Echerul", absurdul în "Cămila", incertitudinea, singurătatea, disperarea: Există tristețe la toate nivelurile,/ Dumnezeu este deznădăjduit,/ Mă uit în ochii lui goi și mă pierd în ei./ El alunecă vâjâind în prăpastiile morților mele" ("Prieteni"). În dosul acestor măști se află o lume tristă, pe care poetul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
soroc al creșterii care ne trimite la L. Blaga, fără însă să se transforme într-o jubilație schilleriană, ca în poemul "Focuri de primăvară". Poetul trăiește direct o stare de identificare cu divinul, dar în același timp mărturisește o mare singurătate. Finalul poemului este o invocație către un principiu sau către o ființă care să-l împlinească în anotimpul mieilor primi: "Afară gem berbecii, înăuntru plâng mieii,/ Targa de iarbă tulbure e jilavă, vino și ridică-mi mâinile de pe pământ/ Vino

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
sentimentul de izolare, sporind emoția lirică în poemul "Ceva care e-al tău": "Ai iarăși sentimentul că a murit un om,/ Care putea să-ți fie prieten, care poate/ Ar fi știut mai bine ca oricare/ să te ferească de singurătate". "Văzduhul virgin" este poemul care definește spațiul spiritual al poetului. Odată cu înaintarea în vârstă, i se definește spiritul balcanic, în care îl vedem parcă pe Nastratin Hogea, înțeleptul, așa cum l-a portretizat Ion Barbu: "Balcanic și greoi trăiesc,/ Cu mari

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
legea neînțeleasă, dirijată parca într-un vast program: "Joacă în pierdere pământul, soarele nu câștigă/ și nu câștigă vidul, nici alfa, nici plantele/ cine, atunci, câștigă, cine trăiește pulsul ce uriaș echilibrează întreaga noastră pierdere". Modul de existență preferat este singurătatea, în ciuda faptului că ne aflăm în fața cuiva incapabil să înfrunte un univers întreg ("Mod"). În poemul "Cenușă și melci" întârzie confruntarea; poetul, omul în general, rămâne un Hamlet neputincios, deși este ajutat de dumnezeire, deși a cunoscut misterul primei jertfe

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
marea: imagine desprinsă de pe retina unui ochi deschis în apă care va percepe altfel lumea; cer aurifer, lacuri senine, marea tulbure; iată că natura este plină de mister, sau, cum putem observa și în alte poeme, guvernată de elemente oculte. "Singurătatea finală" este ilustrativă în acest sens: izolarea se realizează într-un univers osteologic. Precum la Macedonski sau, mai târziu, la Nichita Stănescu, universul este straniu, împodobit cu cai uscați, "fluturi stranii", palizi, cranii care joacă într-o concentrică horă: Pune

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
mai târziu, la Nichita Stănescu, universul este straniu, împodobit cu cai uscați, "fluturi stranii", palizi, cranii care joacă într-o concentrică horă: Pune mâna pe masă și țopăie masa sub mână,/ pune talpa pe prag și zvâcnesc fibre-n el", ("Singurătate finală"). Marea și muntele sunt cântate cu predilecție. Dacă la Lucian Blaga muntele reprezintă un punct luminos, un punct de comunicare cu absolutul, ("Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinit"), la Adrian Păunescu muntele este întunecat, sentimentul este de apăsare

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
liniștită presupune înțelegeri, comuniuni. Că nu din plictis lângă mine te rabd/ Ci pentru a vorbi liniștit și cinstit/ ca de la moarte la moarte". Iubirea este atât de puternică, încât devine similară morții. Unele versuri de dragoste dezvăluie o mare singurătate sau un acut sentiment al trecerii timpului: "Abia te uit cum ești, când ești fierbinte,/ Și mai fierbinte mi te aduc aminte." Tendința este de sacralizare a iubirii: "Îngenunchiat sub lume, împreună,/ Ca două cruci sudate de furtună". Poezia civică

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Cartea cu oglinzi" (1962), "Să ne iubim visele"(1967), C. Nisipeanu dedică poeme unor confrați suprarealiști ca Ștefan Roll, Geo Bogza, V. Teodorescu etc. Motivul obsesiv este visul. Astfel surâsul iubitei poartă lumini de vis, înserarea coboară ca un vis, singurătatea este alungată, fiindcă, odaia se umple cu vis: "E o vioară pe care am plăsmuit-o/ în atelierul meu din țara viselor". 6 Și Ion Caraion se apropie de peisajul copilăriei, de târgul bacovian cu care se înrudește prin melancolie

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
astre sunt blestemate să nu-și depășească condiția. Soarele, o făptură cerească, nu se poate uni cu sora lui. Motivul lunii apare și în doinele de dragoste, iar steaua, ca element al haosului primordial în lirica populară, devine simbol al singurătății, al frumuseții și al morții. 7 "Din cerul soarelui la răsărit/ Cobor frângându-i marginile în flăcări" ("Răsărit de zi cu dragoste"). 8 În poemul "Râul sub lună" al lui N. Tăutu, imaginea astrului este cea a morții, luna arde

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]