11,327 matches
-
umanist putea fi adaptat la gusturile și modele contemporane. Lamentația romanticului de Început de secol al XIX-lea Împotriva modernității capitaliste și efectului dezumanizant al societății industriale se potrivea perfect cu protestele contemporane Împotriva „toleranței represive” din Europa Occidentală postindustrială. Criticii Occidentului erau scoși din sărite de flexibilitatea infinită a Vestului prosper și liberal, de capacitatea sa de a absorbi pasiuni și diferențe. În societatea burgheză, pretindeau ei, represiunea este endemică. Imposibil să se fi evaporat. Represiunea care lipsea pe străzi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea conotații peiorative) erau mai numeroși În Ungaria. În 1961, János Kádár a lăsat să se Înțeleagă că partidul-stat va considera din acel moment că toți cei care nu se opuneau explicit erau În favoarea reformei; astfel, sub auspiciile regimului kadarist, criticii regimului comunist au putut pentru prima oară să se exprime În siguranță 4. Colectivizarea pământului În anii ’40 și ’50 fusese o greșeală, admiteau reformiștii. Ei recunoșteau, deși mult mai discret, că obsesia sovietică a extracției pe scară largă și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambii erau identificați cu nazismul - Heidegger În mod explicit, fiindcă acceptase o catedră sub regimul național-socialist. Însă noua tendință de a critica optimismul ideii de progres, fundamentele raționalismului luminist și efectele sale politice și epistemologice a creat o afinitate Între criticii modernității și progresului tehnologic de la Începutul secolului XX, ca Heidegger, și scepticii blazați ai erei „postmoderne” (iar Heidegger și alții au fost „spălați” astfel de conotațiile anterioare). Când filosofia germană, după ce trecuse prin gândirea socială franceză, a ajuns În criticismul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost arestați și au primit sentințe care variau Între 3 și 15 ani. Dar accentul pus de comuniști pe „Helsinki”, care reprezenta pentru regimurile lor sursa legitimității internaționale, avea să se Întoarcă Împotriva lor: invocând angajamentele recente ale Moscovei, criticii (din țară și din străinătate) puteau acum să aplice regimurilor comuniste presiunea publică. Împotriva acestui tip de opoziție, represiunea violentă era nu doar neputincioasă ci, În măsura În care ajungea la cunoștința publicului, ea avea un efect de bumerang. Purtați de valul propriului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
chiar conta pe simpatia unor critici din interior ai regimului - catolici reformiști și „falangiști” dezamăgiți, printre alții. Dar toate manifestările active de simpatie sau colaborare transversală - cu minerii În grevă, de pildă - erau absolut excluse 11. Regulă valabilă și pentru criticii de vârstă adultă ai regimului. De altfel, toate opiniile propriu-zis politice erau suprimate, iar partidele politice independente, interzise. Până În 1967, țara nu a avut nici măcar o Constituție, iar puținele drepturi și proceduri respectate erau praf În ochii țărilor occidentale. Dictatorul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
foarte bune - statul asistențial era, de fapt, mai puțin costisitor În Marea Britanie decât În alte părți, fiindcă serviciile erau prost finanțate, pensiile inadecvate și locuințele insuficiente -, dar erau percepute de cei mai mulți oameni ca un drept. Oricât le-ar fi denigrat criticii neoliberali ca neperformante, aceste avantaje sociale erau politic inviolabile. Partidul Conservator modern, de la Winston Churchill la Edward Heath, Îmbrățișase „contractul social” aproape cu același entuziasm precum „socialiștii” keynesieni din Partidul Laburist și timp de mulți ani s-a plasat cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
protestele din 1968, a Început la adăpostul unei Constituții semiautoritare, croită pe măsura unui autocrat militar charismatic - mai bine spus, protestele au fost provocate tocmai de amestecul tulburător de autoritate paternalistă de tip tradițional și transformări sociale destabilizatoare. Adversarii și criticii lui de Gaulle au făcut mult caz de stilul „nedemocratic” În care generalul a dobândit și apoi exercitat puterea - „lovitura de stat permanentă”, cum spunea François Mitterrand Într-un pamflet politic din 1965 -, dar puterea prezidențială neîngrădită, cu posibilitățile și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Zdenìk Mlynáø redacta o „Scrisoare deschisă către comuniștii și socialiștii din Europa”, destinată În principal eurocomuniștilor, În care cerea ajutor Împotriva represiunii disidenței din Cehoslovacia. Iluziile despre comunismul reformat s-au stins lent. Însă Mlynáø se afla deja În minoritate: criticii comunismului din interiorul blocului sovietic priveau stupefiați credința lui În socialism și Încrederea În simpatizanții occidentali ai acestuia. Acești critici, care nu se numeau Încă „disidenți” (termen În general neagreat de cei În cauză), se Îndepărtaseră de regim și de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost condamnat la exil (intern) În orașul Închis Gorki. Saharov a susținut dintotdeauna că el nu urmărea răsturnarea regimului, ci cerea doar ca Uniunea Sovietică să-și asume responsabilitatea pentru tarele sale și pentru persecuțiile la care Își supunea criticii - poziție care Îl plasa undeva Între o generație mai veche de comuniști reformiști și noii disidenți din Europa Centrală. Alți disidenți, mai puțin proeminenți și declarat antisovietici, au suferit un tratament mult mai aspru. Poeta Natalia Gorbanevskaia a stat trei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
exemplul pe care Îl dădea, oricât de timid, restul Europei de Est. Deși nimeni nu o amintea, frica indusă de teroarea stalinistă atârna ca un giulgiu peste peisajul moral chiar și după trei decenii de la moartea lui Stalin, și toți criticii, cu excepția celor mai direcți și curajoși, au avut grijă să se manifeste În limitele limbajului și temelor sovietice. Ei presupuneau, și nu se Înșelau foarte mult, că Uniunea Sovietică mai avea de trăit. Andrei Amalrik, al cărui eseu intitulat Va
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au dezvoltat și au proliferat rapid. În 1988, susținerea lui Gorbaciov provenea deja mai mult din afara partidului, din partea opiniei publice naționale În formare. Logica obiectivelor reformiste ale lui Gorbaciov și decizia practică de a apela la națiune În confruntarea cu criticii conservatori din aparatul de partid au transformat dinamica perestroikăi. Pornit ca reformator În interiorul partidului, secretarul general acționa acum tot mai mult, dacă nu Împotriva partidului, cel puțin pentru a dejuca rezistența acestuia la schimbare. În octombrie 1987, Gorbaciov a vorbit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pur și simplu. Gorbaciov nu și-a atins obiectivul - un comunism reformat și eficient, curățat de disfuncții. Ba chiar a eșuat spectaculos. Cu toate acestea, realizările lui sunt impresionante. În URSS nu existau instituții independente sau măcar semiautonome pe care criticii și reformiștii să le mobilizeze În sprijinul lor: sistemul sovietic putea fi demontat numai din interior și prin ințiative venite de sus. Introducând pentru Început un singur element al reformei, apoi În mod progresiv altul și altul, Gorbaciov a erodat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Îi cereau ajutorul lui „Gorbi”. În săptămâna următoare, numărul demonstranților a crescut; un Honecker din ce În ce mai agitat propunea acum folosirea forței pentru a elimina orice altă manifestare a opoziției. Perspectiva confruntării directe i-a trezit În sfârșit din amorțeală pe criticii lui Honecker din interiorul partidului. La 18 octombrie, un grup de puciști din partid conduși de Egon Krenze l-au Înlăturat pe bătrânul lider, care se aflase la conducerea partidului timp de 18 ani22. Prima grijă a lui Krenze a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
RDG În toamna anului 1989. Însă e clar faptul că nici partidul (ca În Ungaria), nici opoziția (ca În Polonia) nu puteau revendica vreun merit În evoluția evenimentelor. Partidul a Înțeles cu greu poziția dificilă În care se afla, iar criticii săi din rândurile elitei intelectuale n-au fost nici ei cu mult mai rapizi. Pe 28 noiembrie, Stefan Heym, Christa Wolf și alți intelectuali est-germani au lansat un apel „Pentru țara noastră” - pentru salvarea socialismului și a Republicii Democrate Germane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bucurau de un sprijin de amploare În societate. Prin epurări de o eficiență brutală, majoritatea intelectualilor țării, de la dramaturgi și istorici până la reformatorii comuniști din anii ’60, fuseseră Înlăturați nu numai din slujbe, ci și din vizorul public. Înainte de 1989, criticii cei mai sonori ai comunismului, În frunte cu Václav Havel, erau mai cunoscuți În străinătate decât În propria țară. Așa cum am văzut În capitolul precedent, Carta 77, organizația civică a lui Havel, strânsese doar două mii de semnături la o populație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de János Kis și alți intelectuali disidenți) și naționaliștii din vechea linie a Forumului Democratic. Existau, cum am văzut, și diferențe generaționale Între revoluționarii din 1989. Mulți dintre liderii mai experimentați ai opoziției intelectuale aveau adesea un trecut comun cu criticii regimului din interiorul partidului. Pentru studenți și alți tineri, ei erau toți În aceeași oală: figuri ale unui trecut care nu putea și nu trebuia să fie resuscitat. În Ungaria, Fidesz a fost inițial conceput după chipul și asemănarea liderului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ai republicilor populare, patriotismul a reapărut ca un substitut util al socialismului. Tocmai din acest motiv, era și cea mai simplă și mai puțin periculoasă formă de opoziție politică. În Rusia sau În RDG, ca și În Ungaria, erau persecutați criticii intelectuali, dar manifestările naționaliste În surdină nu erau neapărat reprimate sau descurajate - ele puteau fi canalizate În folosul autorităților. În această lumină trebuie Înțeleasă revitalizarea „șovinismului Rusiei mari” În presa scrisă și audiovizuală din URSS (o sursă suplimentară de Îngrijorare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reușise, fără voia lui, să eviscereze aparatul administrativ și represiv de care depindea statul sovietic. Odată ce partidul a scăpat frâiele, odată ce s-a Înțeles că armata sau KGB-ul nu vor fi utilizate fără milă pentru a-i suprima pe criticii regimului și a pedepsi opoziția (iar acest lucru nu a fost clar până În 1991), au Început să se manifeste tendințele centrifuge ale unui imperiu imens. Abia atunci a devenit evident ( În ciuda celor 70 de ani de propagandă energică În sens
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din perioada interbelică, să se pună la adăpost de costurile politice ale situației instituind măsuri de protecție - În cazul de față, legi care limitau dreptul de proprietate al străinilor asupra terenurilor și companiilor. Etichetate oarecum pe nedrept drept „naționaliste” de criticii din străinătate, aceste eforturi cu caracter autarhic nu au avut, după cum era de așteptat, rezultatele scontate: descurajând investițiile străine și perturbând piața internă, ele au făcut procesul de privatizare chiar mai vulnerabil la corupție 16. Pentru fiecare oligarh rus cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru care Forumul Cetățenesc s-a scindat: foștii disidenți (inclusiv Havel) se opuneau noii legi, În vreme ce Klaus o sprijinea cu entuziasm, ca un mijloc de „a clarifica cine și cum” (și de a-i reduce la tăcere pe unii dintre criticii săi, foști disidenți care aveau și un trecut de comuniști reformiști). Merită menționat faptul că Vladimir Mečiar s-a opus și el Legii lustrației, nu În ultimul rând din cauza propriilor legături cu fosta poliție secretă - deși, după ce Slovacia a devenit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
continentului 23. Victimele traficului de carne vie erau invizibile - precum altădată emigranții albi de la periferiile Europei, ele se confundau cu majoritatea locală, iar poliția și serviciile sociale le depistau cu greu. Însă les exclus („exclușii”), cum Îi numesc sociologii și criticii francezi, erau perfect vizibili. Noua clasă defavorizată era formată din oameni privați nu atât de dreptul la muncă, cât de „șanse sociale”: indivizi eșuați În afara vieții economice normale, cu familii naufragiate În blocurile-barăci de la marginea orașelor, unde nu existau magazine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și speranțe zădărnicite. De ambele părți ale Cortinei, nu se putea recupera mare lucru din ruinele secolului XX. Pacea, prosperitatea și siguranța, desigur; dar convingerile optimiste din alte vremuri dispăruseră pentru totdeauna. Înainte de a se sinucide, În 1942, romancierul și criticul vienez Stefan Zweig evoca nostalgic Europa de dinainte de 1914, exprimându-și „mila pentru cei care nu au fost tineri În acei ultimi ani de siguranță”. șaizeci de ani mai târziu, la sfârșitul secolului XX, apropate totul fusese recuperat sau reconstruit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
motivele lor13. Un indiciu mult mai revelator al unei apropiate mutații culturale era nevoia, larg răspândită la Începutul secolului XXI, de a repune pe tapet chestiunea suferinței germanilor, după ce ani de zile atenția publică fusese dedicată victimelor evreiești. Artiștii și criticii - printre care Martin Walser, contemporan cu Habermas și o voce influentă În viața literară din RFG - Începeau acum să discute despre alt „trecut ignorat”: nu era vorba despre exterminarea evreilor, ci despre cealaltă latură, prea puțin abordată, a istoriei germane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
între altele, narațiunile de atmosferă ale lui Marcel Olinescu (Gripă, O noapte unică, Tăcerea, Călătorul etc.), povestirea fantastică Cercetașul a lui Horia Petra-Petrescu, frumoasele „legende originale” cu subiect religios ale Augustei C. Rubenescu. Îndeajuns de consistente sunt și paginile rezervate criticii literare. Pe lângă cronicile și recenziile care, în rubrica intitulată „Cărți-reviste”, oglindesc prompt și cu perseverență fenomenul literar curent, se publică evocări, articole de sinteză, comentarii tematice despre scriitori clasici sau contemporani. O mențiune aparte merită aici Sabin Veselie, care, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287455_a_288784]
-
Jammes, Paul Verlaine, Guillaume Apollinaire, Paul Valéry, Stéphane Mallarmé, Arthur Rimbaud ș.a.). Sunt prezenți, de asemenea, Franyó Zoltán (articole, traduceri în germană din Mihai Eminescu), Mircea Ștefănescu (nuvela Trei sinucigași), Virgil Birou, Pavel Bellu (un studiu despre Ilarie Voronca, articolele Criticul G. Călinescu, Viziunea socială a artei și valorile anestetice), Nicolae Țirioi, Ștefan Aug. Doinaș, Romeo Dăscălescu, Emil Manu, Mihai Beniuc, Petru Vintilă, Ion Bănuță, Aurel Stănescu ș.a. Mai colaborează cu articole Zeno Vancea (despre Arnold Schönberg, Béla Bártok), Traian Liviu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290658_a_291987]