13,759 matches
-
e smulși pot genera la rândul lor ionizări, ei constituie radiație delta. Frânarea în câmp electric a radiației α înseamnă interacții succesive, în urma cărora particulele pierd energie până când, sub o anumita limită, nu mai pot produce ionizări. În acest stadiu, particulele α captează 2 electroni din mediu și se transformă în atomi de He (Heliu). Fizicianul român Gheorghe Manu a adus contribuții importante la studiul absorbției radiației alfa în materie.
Radiație alfa () [Corola-website/Science/306491_a_307820]
-
Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de tonalități și culori diferite. Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
formarea de linii aurore de tonalități și culori diferite. Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
de 1 până la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
sferă, că electronii erau atrași de regiunile polare ale sferei. Recent, cercetătorii au reușit să creeze un efect auroral de culoare verde, cu vizibilitate redusă pe Terra, emițând raze radio pe cerul nocturn. La fel ca în cazul fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimulând electronii din plasmă. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de lumină. Acest experiment a adus noi informații despre efectele ionosferei în comunicațiile prin radio. Atât Jupiter cât și Saturn posedă câmpuri magnetice mult mai
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
cu latura sa diurnă spre planeta noastră, observarea efectelor de auroră e posibilă doar prin intermediul misiunilor spațiale care să învestigheze partea nocturnă a planetei roșii. Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă de asemenea fenomenul de auroră, prin care particulele atmosferice sunt ionizate în mod direct de către vânturile solare, fenomen prezent de asemenea pe Pământ. Aurorele boreale sunt studiate la nivel științific încă din secolul XVII. În 1621, astronomul francez Pierre Gassendi a descris fenomenul observat în sudul Franței. În
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
polul magnetic terestru. Loomis a descoperit totodată legătura dintre formarea aurorelor și activitatea solară, observând ocurența aurorelor boreale în Canada, într-un interval de 20 până la 40 de ore după o erupție solară. Lucrările lui Carl Stormer în domeniul mișcării particulelor electrificate în câmp magnetic au facilitat comprehensiunea mecanismului de formare a aurorelor. În deceniul 1950 a fost descoperită emisia de materie a Soarelui, denumită vânt solar, efect care explică, între altele, și poziționarea cozii cometei, întotdeauna opusă față de Soare. Această
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
constituie excesul centurii de radiații. El a demonstrat că gradul mare de disipare a energiei aurorei ar seca rapid întreaga centură de radiații. Curând după aceea s-a constatat că cea mai mare parte a energiei rezidă în cationi, în timp ce particulele aurorei sunt aproape întotdeauna electroni cu energie relativ scăzută. În 1972 s-a descoperit faptul că aurorele și curenții magnetici asociați lor produc o puternică emisie de radio de 150 kHz, efect ce poate fi observat doar din spațiu. În
Auroră polară () [Corola-website/Science/306524_a_307853]
-
câte unul, până când absolut nimic nu mai rămâne. Cu toate acestea, nu este clar faptul că ipoteza independenței este justificată, iar în practică (fie că este un experiment imaginat în gând, fie că este în lumea științifică grea a fizicii particulelor) scăderea unui obiect dintr-un anumit scenariu are, de fapt, repercusiuni, oricât de mici, pentru lume ca întreg. Mai degrabă, nimicul pare a fi o limită sau asimptotă care poate fi abordată, dar niciodată atinsă total. Nihilismul metafizic (sau Teoria
Nihilism () [Corola-website/Science/306578_a_307907]
-
în nori altocumulus. Norii cumulonimbus sunt formați din vapori de apă, până la nivelul superior de îngheț. Vaporii de apă purtați de curenții ascendeți se transformă în picături, iar când pătrund în stratul superior îngheață devenind grindină, fulgi de zăpadă, măzăriche. Particulele tot mai mari, înghețate, nemaiputând fi susținute de curenții de aer ascendenți, cad, iar în cădere, prin coalescență continuă să se mărească, iar când ajung în zona cu temperaturi pozitive încep să se topească devenind picături mari de ploaie formând
Cumulonimbus () [Corola-website/Science/306581_a_307910]
-
nemaiputând fi susținute de curenții de aer ascendenți, cad, iar în cădere, prin coalescență continuă să se mărească, iar când ajung în zona cu temperaturi pozitive încep să se topească devenind picături mari de ploaie formând aversele. O parte din particulele înghețate, neavând timp să se topească sau în anumite condiții de distribuție a temperaturilor negative pe verticală, cad sub formă de grindină sau măzăriche. Celulele formate din nori Cumulonimbus pot produce ploi torențiale de natură convectivă și inundații rapide precum și
Cumulonimbus () [Corola-website/Science/306581_a_307910]
-
tratate de fitopatologie ca acelea ale lui "Naumov" (U.R.S.S.), "Prillieux" și "Delacroix" (Franța), "Ferraris" și "Ciferri" (Italia), "Eriksson" (Suedia) ș.a. În 1935 "Stanley" obține pentru prima dată VMT (virusul mozaicului tutunului) în stare pură și descoperă structura nucleoproteică a particulelor de virus. În ultimele decenii ale secolului XX au fost descoperite câteva grupe noi de agenți patogeni ai bolilor plantelor: "micoplasmele" în 1967 ("Asuyama, Doi, Yora"), "viroizii "în" "1971 ("T. Dienner"), "rickettsiile "în 1972 ("Windsor și Black"). Și în spațiul
Fitopatologie () [Corola-website/Science/306630_a_307959]
-
în sistem romboedric. Numele provine de la Munții Ilmen din Rusia. ul este cel mai important minereu de titan. Ilmenitul se întâlnește în roci magmatice ca gabroul sau dioritul, în filoane de cuarț sau în nisipuri de râu, unde apare în particule rotunde cu diametre de 0,1 - 0,2 mm. Deseori, ilmenitul este amestecat cu hematit, împreună cu care formează o soluție solidă completă peste 950°C. Mai poate forma soluții solide și cu geikielitul (MgTiO). Cea mai mare exploatare de ilmenit
Ilmenit () [Corola-website/Science/306663_a_307992]
-
și electroni care se rotesc în jurul nucleului pe orbite circulare, asemeni planetelor în Sistemul Solar. Modelul a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger și Ernest Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest Rutherford, împrăștierea particulelor α la trecerea printr-o foiță subțire din aur. Conform modelului atomic elaborat de Thomson, particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza forțelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate
Modelul atomic Rutherford () [Corola-website/Science/306961_a_308290]
-
a fost dezvoltat în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger și Ernest Marsden în anul 1909. Ei au studiat, sub îndrumarea lui Ernest Rutherford, împrăștierea particulelor α la trecerea printr-o foiță subțire din aur. Conform modelului atomic elaborat de Thomson, particulele trebuiau să fie deviate cu câteva grade la trecerea prin metal din cauza forțelor electrostatice. S-a constatat, însă, că unele dintre ele erau deviate cu unghiuri mai mari decât 90° sau chiar cu 180°. Acest fapt a fost explicat prin
Modelul atomic Rutherford () [Corola-website/Science/306961_a_308290]
-
era concentrată în centrul atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia. Noul model introducea noțiunea de nucleu, fără a-l numi astfel. Rutherford se referea, în lucrarea sa din 1911, la o concentrare a sarcinii electrice pozitive:"" Se consideră trecerea unei particule de mare viteză printr-un atom având o sarcină pozitivă centrală "N e", compensată de sarcina a "N" electroni."" El a estimat, din considerente energetice, că, pentru atomul de aur, aceasta ar avea o rază de cel mult 3.4
Modelul atomic Rutherford () [Corola-website/Science/306961_a_308290]
-
nucleu. De asemenea, frecvența radiației emise ar fi trebuit să ia orice valoare, în funcție de frecvența electronilor din atom, fapt infirmat de studiile experimentale asupra seriilor spectrale. Modelul lui Rutherford a introdus ideea unei structuri a atomului și a existenței unor particule componente, precum și posibilitatea separării acestora. Reprezentând punctul de plecare al modelului Bohr, a dus la separarea a două domenii, fizica nucleară, ce studiază nucleul, și fizica atomului, ce studiază structura electronică a atomului. În ciuda deficiențelor, caracterul descriptiv al modelului a
Modelul atomic Rutherford () [Corola-website/Science/306961_a_308290]
-
și pe cale externă (sub formă de cataplasme). Argila se deosebește de alte soluri cu granulație fină prin diferențele de mărime și cele mineralogice. Nămolurile (soluri cu granulație fină) care nu includ minerale argiloase, tind să aibă dimensiuni mai mari decât particulele de argilă. Dar există unele suprapuneri în dimensiunea particulelor, cât și în ceea ce privește alte proprietăți fizice, și există multe depozite apărute în mod natural care includ atât nămoluri cât și zgură. Distincția dintre nămol și argilă variază în funcție de disciplină. Geologii și
Argilă () [Corola-website/Science/307808_a_309137]
-
deosebește de alte soluri cu granulație fină prin diferențele de mărime și cele mineralogice. Nămolurile (soluri cu granulație fină) care nu includ minerale argiloase, tind să aibă dimensiuni mai mari decât particulele de argilă. Dar există unele suprapuneri în dimensiunea particulelor, cât și în ceea ce privește alte proprietăți fizice, și există multe depozite apărute în mod natural care includ atât nămoluri cât și zgură. Distincția dintre nămol și argilă variază în funcție de disciplină. Geologii și pedologii consideră că separarea dintre cele două soluri are
Argilă () [Corola-website/Science/307808_a_309137]
-
fizice, și există multe depozite apărute în mod natural care includ atât nămoluri cât și zgură. Distincția dintre nămol și argilă variază în funcție de disciplină. Geologii și pedologii consideră că separarea dintre cele două soluri are loc la o dimensiune a particulelor de 2 microni (argilele fiind mult mai fine decât nămolurile), sedimentologii folosesc adesea dimensiunea de 4-5 μm pentru a face diferența între soluri, iar chimiștii pot folosi dimensiunea de 1μm. Inginerii geotehnici fac distincția între nămoluri și argile pe baza
Argilă () [Corola-website/Science/307808_a_309137]
-
de 4-5 μm pentru a face diferența între soluri, iar chimiștii pot folosi dimensiunea de 1μm. Inginerii geotehnici fac distincția între nămoluri și argile pe baza proprietăților de plasticitate ale solului, măsurat prin Limite ale solurilor Atterberg. ISO 14688 clasele particulelor de argilă, ca fiind mai mici de 2 microni și nămoluri mai mari. Până în Evul Mediu și mai târziu, lutul bătut era folosit pentru construcția caselor. În România, una dintre cele mai vechi case din lut care se mai păstrează
Argilă () [Corola-website/Science/307808_a_309137]
-
luminozității flăcării. El a descoperit că presiunea crește luminozitatea unei flăcări, la fel ca hidrogenul, de exemplu, o ardere fără lumină în condiții normale, arde cu flacără luminoasă la o presiune de 10-20 atmosfere, și concluzia a fost că prezența particulelor solide nu este singura condiție care determină puterea de iluminare a unei flăcări. Mai târziu a pus în evidență în spectrul solar prezența unui gaz combustibil dens, asemănător cu un lichid incandescent sau solid, și a trasat graficul de variație
Edward Frankland () [Corola-website/Science/307806_a_309135]
-
multe noțiuni din matematică și fizică au primit numele său: metoda lui d'Alembert pentru rezolvarea ecuației undelor și formula lui d'Alembert care exprimă soluția acestei ecuații, principiul lui d'Alembert privitor la forțele și accelerațiile unui sistem de particule, teorema lui d'Alembert legată de numărul rădăcinilor unui polinom în mulțimea numerelor complexe, criteriul lui d'Alembert de convergență a unor serii etc. D'Alembert a fost, alături de Denis Diderot, inițiator și editor al Enciclopediei ("Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné
Jean le Rond D'Alembert () [Corola-website/Science/308311_a_309640]