KorAP: Find »[drukola/base=obraz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...446 447 448 ...548 >

13,698 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630

și răspunsei, sugrumat de emoție: - Regret, Sire, dar n-am frac. În clipa aceea, din dreapta mea se avântă un călăreț care descrie o jumătate de cerc și se opri la câțiva pași în fața regelui. Era un colonel, cu gâtul scurt, obrajii tuciurii și mustața neagră și groasă. - Am înțeles, Măria Ta, răsti el, cu trupul rigid, scuturat de cal ca un sac cu făină, în timp ce soarele tremura o pată albastră pe casca lui de oțel oxidat. Ahă, care va să zică, nu pe mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
vin, îmi biciuia sângele, așa cum îngenuncheat între picioarele ei desfăcute ca un „M”, sărutam musca roșcovană a părului, fixată ca o coroniță peste sex. Fata își trecu o mână prin cârlionții mei dezordonați ce-mi cădeau peste frunte, strângându-mi obrajii înfierbântați între pulpele de carne albă, caldă și catifelată, în zvâcnirea pântecului și ritmica înălțare a feselor ei mici și rotunde. Împerecherea urmă calculată, cu voite prelungiri și încrâncenări nerușinate, care ne-au măcinat până la spasmodica explozie a lavei slobozite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
gară, în fața vagonului cu care Bianca și Maria se înapoiau spre Triest, mă uitam neconsolat la amândouă, fără să le pot deosebi, așa cum ele salutau de plecare, tăcute și triste, asemenea celor două lacrimi ce mi s-au rostogolit pe obraji. De-a lungul șinelor rămase goale, soarele își scăpăra argintul. „Prietenul” meu - scriitorul acela care întinde pelteaua ideii literare pe câte-o sută de pagini, juisând în poala stearpă amorții - mă surprinde traversând stradela și râde fiindcă țin pe Rex

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
a făcut-o dinadins. S-a constatat însă apoi că omul avea un bilet valabil pentru două palme. Așa că, laba de a doua a repezit-o în manechinul descoperit odată cu prăbușirea mea. Omul de cauciuc a primit-o pe buca obrazului umflat, fără să clipească, în vreme ce un arbitru improvizat număra până la zece, aplecat peste trupul meu. Hohotele grămezii pe care o vedeam ca printr-o pânză, mi-au dat puterea supraomenească să mă reculeg, ridicându-mă fără ajutorul nimănui și zâmbind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
în jurul tristeții mele, peste care nimeni nu va trece niciodată. Deși înotam în întuneric, un lampagiu trecu pe lângă mine în trap, să stingă singurul și cel din urmă bec îngălbenit de beznă. După el trecu și Moartea, duhnindu-mi în obraji absurditatea existenței și inevitabila catastrofă a grabnicului meu deces în cloaca asta în mijlocul căreia mă învârtesc în patru labe, adulmecând esența mamiferelor. Omul cu ciocul de aramă mă însoțea prin întuneric. Prevăzător și inteligent, el susținea existența fluidului spiritual, vorbindu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
depărtată de trup, ca să poată cu dreapta să-și vâneze puricii. Neîndoielnic că era Margareta. Era Margareta din înscenarea lui Reinhardt, așa cum am văzut-o la Berlin, cu ochi albaștri, nasul ascuțit, gura cât un bănuț și ovalul prelung la obrajilor. Semne particulare: era gravidă. Îi lipseau totuși cele două coloane laterale din închipuita catedrală, pe care imaginația o construiește gigantică, dacă ne luăm după grosime neobișnuită a stâlpilor retezați. Îi lipsea fondul negru din ultimul plan. Avea însă, în plus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
nu. Niciodată nu mi-a vorbit astfel. Într-o zi spusese: - Fiul nostru e pierdut! Și de atunci se făcea că nu mă vede. Or, și de astă dată căuta să-mi ocolească privirea, dar mâna lui frumoasă îmi mângâia obrajii, pe care altă dată îi pălmuia, orbit de mânie. - Iartă-mă că te-am alungat de acasă la vârsta de doisprezece ani, începu tata oftând cu amărăciune. - Tipograful din provincie la care m-ai băgat ucenic, m-a dat afară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
care picura sângele meu. - Zitta, deschide fereastra că pute a mort! spune el, cu batista la nas, privindu-mă de la distanță - și pune-i gheață pe burtă. Lumânarea de la căpătâi se încovoie ca o potcoavă și-mi picură pe un obraz ultimele lacrimi, în timp ce-mi amintesc de fata cu obrazul pistruiat și ochii negri, pentru care am scris poeme, moarte azi, sau ofilite ca și dânsa. Pe degetul ei mai stăruie bobul de sânge cât ochiul-lui-dumnezeu, rămas de când s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
spune el, cu batista la nas, privindu-mă de la distanță - și pune-i gheață pe burtă. Lumânarea de la căpătâi se încovoie ca o potcoavă și-mi picură pe un obraz ultimele lacrimi, în timp ce-mi amintesc de fata cu obrazul pistruiat și ochii negri, pentru care am scris poeme, moarte azi, sau ofilite ca și dânsa. Pe degetul ei mai stăruie bobul de sânge cât ochiul-lui-dumnezeu, rămas de când s-a înțepat în spinul unei roze, desprinsă din creangă pentru altcineva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
și pulbere, fiecare în țucalul respectiv, înșiruiți de-a lungul zidului, atunci când mă vor duce la prăjit! ă Iată-l totuși intrând în haine negre, cu mâinile uriașe în mănușile cazone. - Vă rog părăsiți camera, se adresează, hotărât, intendentul cu obrajii de leșie, celor de față. Și neamurile trec în bibliotecă discutând evenimentul de aprindere. - Ista-i acela care zicea că ne supraviețuiește, rânjind intendentul, privindu-mă de sus. Pătura nu-mi mai acoperă trupul. Când unul din ei râde, încerc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
țeasta mea, proptită de capul raclei, face opintirea lor zadarnică. - Se desprinde cleiul de la căpătâi, își dă avizul unul dintre ei și acum toți trei, dezorientați o clipă, mă privesc cu ură și necaz. Intendentul se bate cu palma pe obrazul de culoarea leșiei, fluieră a pagubă și mă înjură de mamă. - Da’ mă-ta ce cusur are, vreau eu să-l întreb. Nu-mi simt însă limba și renunț de bunăvoie la scandal. - Dă fuga jos la șofer și adu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
albastru. Opera mea s-ar fi putut citi de-a îndărătelea, sau sărind intenționat una dintre litere.” - „Da, obiectai indiferent, dar mi se pare că ai uitat culoarea cea mai importantă: lipsește „negrul”. Ferdinand Sinidis tresări și aruncându-mi în obraji un hârdău de dispreț cu rânjetul său tragic și confuz, își scoase abil protezele întregi ale ambelor gingii și mă aplaudă frenetic, ciocănindu-le cu entuziasm. „Dar să revin la pricina plecării mele de acasă”, făcu el, după ce băgă în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
singură și mută. Una dintre ele, îmbătată din două pahare cu vin, ne-a râs copilărește și ne-a cântat, timidă, o melodie spartă în lacrimi. Canalia de Ioșca a sărutat-o părintește pe frunte și pe ochi, uscându-i obrajii cu prosopul murdărit, în timp ce eu căutam prin cameră, o frânghie. „Ca să mă împușc cu ea mortal”, cum se pronunță undeva prietenul meu Erich Kästner, mi se pare... Îmi place, la nebunie, „Valsul Imperial” de Johann Strauss, încheie solemn Ferdinand Sinidis

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
să iasă șuie...” Ferdinand Sinidis se ridică încovoiat din fotoliu, ca să prepare al doilea rând de cafele. Se plimbă agitat prin cameră, ignorându-mi prezența, cu gândul dus departe. Botișorul său de știucă tremura ca târtița și brazdele adâncite ale obrajilor abrupți tăiau de astă dată două paranteze negre, care porneau de sub ochi, în jurul gurii. Preocuparea de a mă deforma, ascunzându-mi firea adevărată, a fost până mai deunăzi, grija mea de căpetenie, reluă dânsul discuția, lăsându-se în fotoliu, pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
stăruitor de icre negre și untură de morun. Cu toate că din prima zi făcu surcele din opincile de lemn, părăsindu-și pentru totdeauna pitorescul ei costum cu bretele la pieptar și malacovul ondulat, Albertina rămăsese pentru mine pescărița cu bujorii în obraji, voinică la trup și cu chipul alb ca urda scoasă dintr-o hârtie scrisă cu cerneală roșie, parcă. Îmi plăcuseră de la prima vedere, ochii vineți, genele castanii, de aceeași patină ca și părul lins, plecat din boneta care-i ascundea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
bănuită, în unghiul șumuiogului de păr încurcat, cu fire crețe, cafenii, galbene și blonde. Proptită în coate, cu fruntea în pervaz, Albertina mi se înghesui, adâncindu-și astfel albia goală a șalelor, peste care căzui, mai apoi, amorțit, culcându-mi obrazul pe spatele ei, de unde îi puteam auzi puternica bătaie a inimii. „Am să sfârșesc la balamuc!” strigai apoi dezmeticit, după ce olandeza plecă din cameră, trântind ușa și bombănind, supărată de întârziere, în coridorul ce se cutremura sub pașii ei. Abia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
inunde ungherele cele mai întunecate. Așteptam ca dintr-o clipă în cealaltă, să apară în fiecare prag, bărbații și femeile în costume sumare, gata să pună mâna pe hoț și care, dând cu ochii de mine, să-mi arunce în obraz, cuvinte de scârbă și dispreț. Intimidat oarecum la gândul acesta, m-am cățărat până la geamlâncul de deasupra ușii, ca să intru în camera ei. Abia atunci Albertina îmi deschise. Pătrunsei în bezna odăiței, fără să înțeleg, și fără să caut motivul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
miros de naftalină, ființele generațiilor trecute, care au bătut același drum, spre moarte, sau spre locuri prin care niciodată nu vei mai pătrunde... Ridici din fundul lăzilor oameni gălbejiți pe care îi scuturi de praf și cărora le sufli în obraji, viața lor și viața ta de altădată. E tot ce mi-a rămas și tot ce va rămâne mai târziu, când, poate se va găsi cineva care să mă scoată și pe mine, de guler, din fundul unui cufăr, ca să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
dintr-o strânsoare ca de urs, toate coastele. Doborâtă chiar pe patul meu, susținea Nora, m-am trezit din zdruncin, speriată de mascul. Avea capul ca de cimpanzeu, rotund ca o ghiulea de popice, și așa cum el îmi gâfâia în obraji fierbințeala răsuflului, Herma răsturnată pe muchia patului, cu picioarele încolăcite peste șalele lui, scâncea că vrea să moară în timpul coitului. Atunci am auzit cum îi pârâie coastele și cum sărută țeasta rasă a marinarului cu brațe și cu umeri uriași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
îndrăzneț. Domnii se retraseră cu toții în colțul cel mai îndepărtat al sufrageriei, unde Vladimir făcea chetă pentru cumpărarea unui buchet de garoafe italiene. Doamna Pipersberg le primi împreună cu cele mai distinse condoleanțe, mulțumind cu surâsul ei luminos, răsărit brusc pe obrajii inundați de lacrimi. Mariana care venise să mă caute, luă loc pe scaunul cu spătar înalt. Mângâia o pisicuță cafenie ce i se așezase în poală. O pată mare, sângerie i se ivi pe pometul obrazului drept și stăruia acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
luminos, răsărit brusc pe obrajii inundați de lacrimi. Mariana care venise să mă caute, luă loc pe scaunul cu spătar înalt. Mângâia o pisicuță cafenie ce i se așezase în poală. O pată mare, sângerie i se ivi pe pometul obrazului drept și stăruia acolo, în timp ce ochii ei cu retine sinilii, mă sfredeleau cu o expresie îndurerată. Buzele răsfrânte ușor înspre colțuri, schițau un plâns reținut cu greutate și o chinuitoare întrebare: „Ce ți-am făcut?” părea că mă întreabă Mariana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
pagină goală, cu multă luare aminte. - „N-avem bani”, spunea cu glasul plângăreț, frățiorul, imitând pe maică-sa. - „Bine”, răspundea liniștit încasatorul, „dacă n-aveți bani ridicăm mașina de cusut”. - „Domnule de la mașină”, se văita celălalt copil, pălmuindu-se peste obraji și bocindu-se ca mă-sa, „domnul Trotzky zicea că vineri seara aduce toți banii acasă”. Dar încasatorul improvizat apuca mașina de cusut de un picior și se străduia să o miște, prefăcându-se că vrea să o scoată afară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
ochi tătărăști din care te străpung două vârfuri de creion, o gură ca o botniță, cu buza de jos lăbărțată și oprită să se răstoarne de un rânjet ce nu s-a întrerupt încă niciodată. Când Rudolf îi duhnește în obraz, o dată cu drojdia vinului și cuvântul „scârț”, Luiza îi răspunde, „Scârț, Rudolf”, rânjește și suge vinul din pahar, sărutându-se cu Chiți, în semnul unui acord tacit, în ceea ce privește împărțirea patului. A doua zi după orgie, clismele pentru dezintoxicarea lui Rudolf sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
că maiorul Mentz a crescut numai până la vârsta de treisprezece ani. Totuși pare prea bătrân pentru cei cincizeci și cinci pe care îi recunoaște. E mereu bolnav. Numai ochii negri și adânci i se țin proaspeți și vii, luminându-i obrajii scofâlciți și palizi. În ziua cununiei se îmbrăcase în uniformă de campanie. Purta o sabie prea lungă pentru statura lui. Pe piept, între doi nasturi de alamă încheiați, își fixase panglica neagră a crucii de fier. Din spate părea un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
voi urî până la moarte, scrâșni el, cu toate că mi-a turnat între dinții încleștați, două păhărele de coniac, și mă ținuse o săptămână împlinită în ambulanța batalionului, până la convalescență. Amintindu-mi de maiorul Plaschke, simt și azi nevoia să scuip în obrajii lui, sfârtecați de spadă. Îl disprețuiesc fiindcă avea țeasta plină cu beton armat, în locul creierilor, și pentru că nu știuse să citească nimic în privirea blajină a nevinovatului trompet, Chihaia Gheorghe. Comandantul celui de-al treilea batalion de atac al rezerviștilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]