1,889 matches
-
pe Ungă gard, spre rampă. Voia să simtă de acolo, de sus, mirosul nopții de primăvară. Își descheie nasturele de la gât al cămășii și vântul șovăitor i se strecură pe piele, învăluindu-l, rece ca o apă. Pașii i se înfundau în noroiul gros, scotea greu bocancii, dar mergea mai departe, ferindu-se de lumina focurilor. I se făcu dor de ai lui, de părinții morți, de casa de la țară, de unde plecase de la doisprezece ani prin străini. Simțise pe rând, în
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Aveau ochii roșii de plâns. Pe urmă groparii au coborât sicriul de lemn pe frânghii în deschizătura neagră a pământului. 108 Strigătele văduvei și ale fie-si nu putură să acopere zgomotul bulgărilor grei de pământ, rostogolindu-se și izbind înfundat în capacul poleit. Lopețile sclipeau în soare și tot cimitirul era împurpurat. Un fum alb de luminări plutea deasupra ierbii. Cerul avea o culoare curată și sub linia lui se zbăteau, vesele, vrăbiile. Tăcerea locului întrista. Au plecat împreună, fără
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
căruțe și sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la București, burdușiți de parale. 158 Au mai stat până au început iar niște viscole. Iarnă grea. Toată câmpia Munteniei era acoperită de un omăt gros și șoselele se înfundaseră. Noaptea cădea repede. Pungașii jucau stos la căldură. Căsca Florea de plăcere: - Ce bine e... - Bine, ai? ,,." - Așa să-mi fie toată viața! - Îți zice oasele bodaproste... Auzeau chiotele vântului de afară. Pe geamuri se împleteau florile frigului. - Mă, ce
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
le scoli cu noaptea-n cap! Vara și iarna era mai ușor. Iapa trăgea, era o plăcere să te salte arcurile, să fluieri și să pocnești din coada biciuștii. Cum cădeau ploile începeau necazurile. Ușoară, ușoară, dar căruța tot se înfunda în noroiul Cuțaridei. Împingea Mielu, ridica de osii, îi mai ajutau și mahalagiii, pentru că pe o astfel de vreme îl așteptau la pompă, lângă circiumă. Mirosul de pâine proaspătă pătrundea prin ferestrele deschise, îți muta nările. Copiii lăsau joaca și
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
nu s-ar fi dat îndărăt... Până atunci, însă, s-au mai împuținat. Întâi I-au prins gaborii pe Nicu-Piele. Ieșise în treabă cu Sandu pe Grivița. Toată strada era plină de o zeamă neagră de noroi, în care se înfundau căruțele și caii. La marginea trotuarelor se mai vedeau urmele zăpezii mieilor, murdare și înghețate. Pomii încremeniseră cu mugurii închiși. Un ger târziu stăruia deasupra orașului. Cerul negru și zdrențuit atârna peste prăvăliile negustorilor. Vântul rece smucea firmele de tablă
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
-așa m-a apucat pe mine, că cine știe... Pungașul s-a uitat bănuitor la el: - Treantă... - Ce-i? - Mă, nu cumva... Codoșul fluiera de unul singur, cu munile în buzunare. Privea cerul noros, căzut peste casele Cuțaridei. S-au înfundat în cârciuma lui Stere și-au cerut de mâncare și de băutură. Au chemat și un armonist să le cânte și Gheorghe s-a însuflețit. A mărturisit: - Te-am mințit, mînca-ți-aș ochii! N-am lovit cu cuțitu-n viata mea. Numai
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Mînă-mică a căzut în genunchi: - Să nu mă omori! Didina tăcea încruntată. În circiumă s-a făcut liniște. Mușteriii au ieșit afară, pe rând, se cheme sergenții. Caramangiul rîdea: - De ce să nu te omor? Tu n-ai vrut să mă-nfunzi la ocnă? Da uite, am scăpat și-am venit să te caut. Picași singur, ce să-{i fac?! Și s-a încruntat la armonist: Cîntă-i de moarte! Lăutarul, vangă. Îi clănțăneau dinții. - Cântă, că mandea-ti plătește, ce te uiți?! Cântă
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ridică muncitorul, ființă acosmică fără să fie spirituală, dar având o conștiință a valorii și a sensului său ca nici o altă clasă din trecut. Apariția muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determină fizionomia socială a lumii moderne. Pe când țăranul, înfundat în sate, se simțea la periferia vieții, muncitorul modern se trăiește în centrul ei și ridică pretențiile justificate de această integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatării, oligarhiei nu se dă în numele unor revendicări minore, ci pentru o sete de justiție socială
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
toate acestea. Cu drept cuvânt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat? prin mintea cărui muritor treceau acestea idei? Esistența ideală a acestor reflecțiuni avea de izvor de emanațiune un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. Era noapte și ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte și noroioase ce trec prin noianul de case mici și rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, și prin bălțile de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanțios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vântul; câte - o femeie cu fața, înfundată în capșon își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeele nordice... Dintr-o crâșmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. Metafizicul nostru se apropie să se uite și razele pătrunseră prin ușă și-i loviră fața
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
aur. Numai pe ici pe colo luna răvarsă cîte-o dungă lungă și îngustă în umbra uliței, pe ici pe colo trece cîte-un om șuierând - încet, încet ulițele adorm, obloanele se-nchid, lumânările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, și călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile și întunecoasele ulițe. El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. Prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină. Casa era c-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ușa după sine și începu a merge încet, încet în lumina lunei pe stradele largi ale orașului, cu ferestrele și porțile închise, cu ziduri albe și gălbinite de lună, cu perdelele lăsate, cu câte un păzitor de noapte cu musteți înfundate în gulerul și gluga mantalei și c-o prăjină subsuori; în fine, o liniște somnoroasă, un aer cald de vară, luna strălucită, stele de aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru și fără nori
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru și fără nori, case înalte a căror streșini de olane se uitau în lună - iată tabloul! Pasurile lui de umbră nu se auzeau pe stradă... se înfățoșa înfundat în manta, cu pălăria peste ochi, și mergea astfel pe luminatele strade fără ca luna să-i facă vro umbră pe ziduri, căci pe-a lui o lăsase acasă, astfel încît el însuși nu-și părea a fi decât o umbră
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
după mine și începui a merge încet, încet în lumina lunei, pe stradele largi ale orașului cu ferestre și porți închise, cu ziduri albe și gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu câte un păzitor de noapte cu mustața 8-nfundată în gulerul și gluga mantalei și c-o prăjină subsuori, în fine, o liniște somnoroasă, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru și fără
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cai, proști nevisând nimica - ce îmi păsa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram și o părăseam spre a nu reveni poate în ea? Pasurile mele grele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor, eu mă-[ n]fășasem înfundat în manta cu pălăria peste ochi și mergeam astfel pe luminatele strade, fără ca luna să îmi facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lasasem acasă, astfel încît eu însumi nu păream a fi decât o umbră neîncăpută
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Nour O lacrimă se scurse tremurând din genile [mele] strălucitoare și aruncai scrisoarea în foc. Ochii mei painjeniți de lacrimi și insomnie întrevedeau într-o sălbatecă fantasmagorie capul vânăt al acelui amic nefericit, cu creierii roșii de gândire, cu fălcile înfundate de venin și de mizantropie, cu ochii înfundați și turburi ca ochii unui nebun. Desigur murise. Deschid sertarul mesei și iau puținele portrete ce le aveam împrăștiate prin hârtii. Portretul lui era lipit de a lui Tasso. Epistola stătuse de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
disperate - vino, zise, vino cu mine... te rog! {EminescuOpVII 189} Mi-aruncai o haină mai caldă și ieșii cu el. Era ger. Pașii noștri trosneau pe zapada înghețată - și noi zburam alături pe stradele orașului: eu învelit și cu fața înfundată în manta, el, țiind fața în dreptul zapadei ce izbea ca acele, rece. Sufla un vânt cumplit. Din când în când treceam pe lângă o lampă... Când priveam în fața sa așa de albă ca [a] unui mort, îmi părea că merg alături
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
prin instinct, făcu un semn, capacul se ridică, și din fundul sicriului prea mare vedeai pare-că o umbră albă, părul în dezordine, fața de-un alb vânăt și împietrit ca al marmorei, buzele supte și ochii cei mari închiși și-nfundați sub fruntea lată și veștedă. Bătrânul s-apropie și apăsă lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte. Sora sa stătea, o marmură vie, un geniu al durerei, răzimată, cu fața topită de durere, lângă un copaci ce-și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
visărie profundă, căci nu-mi venea a crede că e ea, fantastica zână a visurilor mele îndelungate. Îi luai capul ei cel blond între mâinile mele și privii la el. Ce trist era acel cap, ce palidă fața aceea, ce înfundați acei ochi albaștri! - Poesis, zisei, ești nenorocită? Ce palidă ești, copilul meu! Tu suferi? Tu plîngi! - O, dac-ar fi să plâng numai eu... Dar să tăcem despre asta. Tomo! poate că azi ne vedem pentru ultima dată. - Ultima dată
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mi aducea aminte de ea... de trădătoarea, le aruncam în foc, care le consuma cum se consuma inima și viața mea. Palid ca o umbră, eu alintam de-a lungul zidurilor orașului mai mult mort decât viu. Fălcile mi se-nfundase adânc, albul ochilor se-ngălbenise și negrul era turbure și stins, părul cădea în dezordine pe gulerul uns și neșters a rocului meu - astfel umblam printr-o lume străină, din care nu făceam parte, și când mă rătăceam în vro
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
nu-nspre satul meu. Dedei de-o cale de munte pe care-ncepui de - a-mi mâna calul care, încet și poticnind, suflând greu, pocnea alene cu copitele bolovanii mari de prin încovoiturile cararei dintre stânci. Din ce în ce mă-nfundam mai mult în munți, din ce în ce aerul devenea mai liber și mai rece, dar din ce în ce cerul devenea mai senin și luna spărgea cu fața ei cea galbenă vălul argintiu al norilor. Capul meu era așa
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
gure între feciori. Ei veneau râzând, ducând ca-n triumf între ei pe Niță - a Floarei care, desculț, cu părul ieșit prin căciulă, cu coatele ieșite prin țundră, cu genunchii ieșiți prin cioareci, negru și slab ca dracu, cu ochii înfundați în cap și cu căciula pe-o ureche, povestea în stil hodorogit și țigănesc ce ispravă făcuse la nanașu-său cel bun: sasul. Dar când fu aproape de noi, ochiul său fulgeră teribil, dar astfel că numai noi îl văzurăm. Era masca
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
vîndut? strigă bătrânul, rece și teribil, uitîndu-se cu fața unei furii de marmură în ochii morarului. Sasul încremenise și amuțise de spaimă. Gura lui nu mai putea să [zică o vorbă... neci de grație, neci de ură, fălcile i se-nfundase și tremura, ochii turburi ca [a] unui nebun, limba bâlbâia fără să poată modula. Spaima-l amuțise. Femeia plângea amar, feciorii aruncau priviri rugătoare și sincere pe înfricoșatul demon al răzbunărei. - Deslegați-i pe toți ceilalți și pe femeie și duceți
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
decât [de] mine, cântecul acelui maestru divin în țipetele sale, Palestrina! {EminescuOpVII 233} ["EA ERA CULCATĂ PE PATUL EI CEL ALB"] 2255 Ea era culcată pe patul ei cel alb, cu cerșafile de-un in curat ca argintul. Fața era înfundată în perini, părul ei cel blond și frumos se lățise peste perină, iar brațele goale și rotunde erau unite asupra capului. Gâtul încă se vedea, iar peste sân era trasă plapoma de lână aurie. M-am apropiat de pat... ea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
turbare, ieși, umbră, să mă lupt cu tine... Să vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu... " Oglinda se-ntoarse-n țâțâni și un chip uscat ce era marchizul însuși într-un al doilea esemplar se arată dintr-un gang înfundat în muri... Spadele lor se-ncrucișară... amândoi suri... amândoi serioși și tăcuți... Trăsură cu trăsură același om ce se lupta cu el însuși... Dac-ar fi căzut unul din ei... n-ai fi știut care a căzut... Se părea că
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]