1,827 matches
-
în gândirea românească, de la Dimitrie Cantemir și Ion Heliade Rădulescu până la Eminescu, Blaga și Ștefan Lupașcu. El pare a ține cont de maxima-cheie a gândirii eminesciene: Antitezele sunt viața. Virgil Nemoianu particularizează antitezele spre a le generaliza doctrinar: pentru el, antitezele fundamentale în istorie sunt principalul și secundarul. Principalul ar tinde către omogenizare, entropie, confundându-se, în societățile moderne, cu majoritatea națională, pe când secundarul produce efectul antientropic, identificându-se cu minoritatea de orice fel, inclusiv cu individualul care, de regulă, se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
politicii corecturilor, având în centru ascensiunea diverselor minorități. În partea bună a teoriei sale, Nemoianu consonează cu antitetica lui Ștefan Lupașcu, dar fără a pătrunde, din păcate, în complexitatea arhitectonică a celor trei materii. În orice caz, el admite coexistența antitezelor într-o reacțiune reciprocă benefică: "Principalul și secundarul coexistă. Principalul domină secundarul. Secundarul ia poziția antagonistă față de principal. O anume dinamică a transformării, dependenței și confirmării reciproce este și ea sesizabilă. Toate aceste relații par derutante, în ciuda abundenței lor, și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
abundenței lor, și ne putem pune întrebarea dacă angrenajul lor nu este atât de inextricabil, încât orice încercare de a descurca ițele s-ar dovedi iluzorie"139. Într-adevăr, există o mare doză de risc în încercarea să descâlcești taina antitezelor, fiindcă în ele zace "diferența ontologică", marea cruce dintotdeauna a ontologiei. Virgil Nemoianu, însă, are curajul să se aventureze între antitezele sale, cum îi stă bine unui veritabil filosof, chiar cu riscul de a cădea în ideologie, în sensul de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ițele s-ar dovedi iluzorie"139. Într-adevăr, există o mare doză de risc în încercarea să descâlcești taina antitezelor, fiindcă în ele zace "diferența ontologică", marea cruce dintotdeauna a ontologiei. Virgil Nemoianu, însă, are curajul să se aventureze între antitezele sale, cum îi stă bine unui veritabil filosof, chiar cu riscul de a cădea în ideologie, în sensul de a ține partea uneia dintre ele. Decizia sa, sugerată încă din titlul lucrării, e de a paria pe secundar. Din această
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sesizase o situație cu totul aberantă în societatea românească: națiunea profundă era tratată ca "minoritate", batjocorită de o oligarhie care nu-și cunoștea decât măruntele interese de grup, într-o corupție generalizată. Iată, fără îndoială, o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase. A sparge echilibrul antitezelor și a înclina balanța partizană către una dintre ele e o tranșare pur ideologică, având consecințe catastrofale pentru antiteza anihilată. În antitetica lui Ștefan Lupașcu se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
națiunea profundă era tratată ca "minoritate", batjocorită de o oligarhie care nu-și cunoștea decât măruntele interese de grup, într-o corupție generalizată. Iată, fără îndoială, o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase. A sparge echilibrul antitezelor și a înclina balanța partizană către una dintre ele e o tranșare pur ideologică, având consecințe catastrofale pentru antiteza anihilată. În antitetica lui Ștefan Lupașcu se atrage serios atenția asupra primejdiei, cum o face, altminteri
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
minoritate", batjocorită de o oligarhie care nu-și cunoștea decât măruntele interese de grup, într-o corupție generalizată. Iată, fără îndoială, o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase. A sparge echilibrul antitezelor și a înclina balanța partizană către una dintre ele e o tranșare pur ideologică, având consecințe catastrofale pentru antiteza anihilată. În antitetica lui Ștefan Lupașcu se atrage serios atenția asupra primejdiei, cum o face, altminteri, și Eminescu. Nu numai majoritățile
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fără îndoială, o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase. A sparge echilibrul antitezelor și a înclina balanța partizană către una dintre ele e o tranșare pur ideologică, având consecințe catastrofale pentru antiteza anihilată. În antitetica lui Ștefan Lupașcu se atrage serios atenția asupra primejdiei, cum o face, altminteri, și Eminescu. Nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cum o face, altminteri, și Eminescu. Nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități. Comunismul a fost o ilustrare a acestui tip de antiteză monstruoasă, căci minoritarul partid comunist (de 1000 de membri!) a ajuns să distrugă o națiune întreagă. Postmodernista "politică a corecturilor" își merită numele de "neocomunism american", fiindcă pune sub semnul întrebării dreptul la existență a națiunilor, precum altădată internaționalismul proletar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nu mai vorbim de Basarabia căzută, la 1812, sub stăpânire rusească, unde minoritatea rusofonă s-a substituit națiunii române. Desigur, e la fel de rea și o lume în care majoritatea strivește minoritățile. Concluzia e că o istorie normală înseamnă întotdeauna echilibrul antitezelor, iar orice mutilare a uneia dintre ele înseamnă oprimarea vieții. Supremația principalului înseamnă imperialism, iar supremația secundarului dictatură. Infernul nu e majoritatea, cum crede Virgil Nemoianu, fiindcă oricând minoritatea poate fi infernul și invers. Dacă admitem că modernismul a adus
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ideologii postmodernității. Într-o lume transparentă, iar nu opacizată, realul are întotdeauna cel puțin două fețe. Națiunea, rasa, religia etc. există întrucât mai există cel puțin o națiune, o rasă, o religie etc. Rasismul e rău fiindcă nu respectă echilibrul antitezelor, cum s-a petrecut și în țara democrației, America. Dar a nega existența raselor sau a dori dispariția lor în speranța unui metisaj generalizat, zicând că nu există decât omul, e tot o spargere de echilibru, la fel de abominabilă. Un asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
savantul a scandalizat forurile internaționale ideologizate, Claude Lévi-Strauss fiind acuzat de "erezie", că ar fi "reintrodus lupul în turma de oi", cum se exprimă Alain Finkielkraut. Nu, lupul în turma de oi îl introduc întotdeauna ideologii, cei care ignoră că antitezele sunt viața. Națiunile nu sunt creații artificiale ale modernității, de la romantism încoace, cum acreditează ideologii postmodernității. Posibilitățile de apariție ale diversităților etno-lingvistice sunt arheale, în planul creator al logosului divin. În duminica cincizecimii, Duhul Sfânt s-a pogorât ca limbi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să lauzi cosmopolitismul, eliminând din ecuație specificul național, pledând împotriva identității, precum o fac gânditori postmoderniști ca Guy Scarpetta 143 sau Leon Wieseltier 144, urmați cu zgomot de epigonii lor din România. E vorba, în definitiv, de o gândire în antiteze monstruoase, fiind ca și cum ai lăuda omenirea ca întreg (cosmopolitism), dar ai ucide individualul, deși crezi că militezi pentru libertatea individului. Aceste slăbiciuni ale gândirii se manifestă sofistic întotdeauna, fiindcă, așa cum am atras atenția în alte pagini, e la mijloc nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Lumea, sub aparentul ritm înzecit al progresului, și-ar intensifica opacitatea, după spusa lui Eminescu, și ne-am trezi, în pofida așteptărilor, la o "egalitate" în "întunericul nedreptății și a barbariei". Un discipol al lui Ernest Gellner, Alain Dieckhoff, observa că antiteza naturală, benefică, la primejdiile omogenizante ale globalizării o constituie națiunile. Așadar, departe de a-și pierde rosturile, națiunea devine extrem de importantă în condițiile unei lumi transmoderne. Acesta e cel mai important "paradox" al evoluției postcomuniste. Neomarxiștii și unii neoliberali cred
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
urmă vulnerabil prin acuza de poet al național-comunismului ceaușist. Corneliu Vadim Tudor a fost timp de 15 ani (și încă mai este) focarul demonizării naționalismului. Nu știu dacă temutul pamfletar de la România Mare a conștientizat vreodată în ce capcană a antitezelor eșuate a fost atras și la ce rezultate contrare renașterii naționale a dus antinomia monstruoasă dintre el și "elitele" internaționaliste, care și-au făcut o glorie din batjocorirea ideii de patrie. În orice caz, în interiorul națiunilor nerătăcite și netransformate în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
adâncă în intelighenția românească, foarte apropiată de prigoana împotriva elitelor naționale din "obsedantul deceniu" 1950-1960. Cum ar zice Eminescu: "Ei brațul tău înarmă, ca să lovești în tine / Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân". E chiar tragicomedia antitezelor monstruoase, care constă totdeauna în demonizarea Celuilalt, ignorând cu seninătate că diavolul se pitește în fiecare dintre noi și că așteaptă să fie ignorat! Alții au încercat să fie mai subtili în tratarea naționalismului, distingând între trei tipuri: cel organic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nu se poate susține că "naționalismul oriental" este exclusiv cultural, iar cel occidental doar politic. Pe de altă parte, holismul lui Herder nu neagă individualismul. Departajarea între "cosmopoliți" (occidentalii) și "naționali" (orientalii) este la fel de falsă ca orice ideologizare (maniheistă) a antitezelor. O spune, în alți termeni, și Dieckhoff: Nimeni nu este cetățean al lumii, suntem cu toții cetățeni francezi, americani, japonezi... A fi lipsit de patrie nu este împlinirea cea mai înaltă a umanității, ci negarea ei radicală"156. Mai mult, apatridul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pare să fie singurul semn de distincție "elitară". Estimp, un popor precum cel evreu își poate permite să propovăduiască pentru restul lumii cosmopolitismul postmodern, iar pentru statul Israel naționalismul cel mai fervent. Chit că și asta e un simptom de antiteză eșuată, care se extinde la alt fundamentalism din regiune islamismul. De altfel, toate națiunile puternice, cu veleități hegemonice, recurg la antinomia dintre ideologia politică și praxisul cotidian. Germania îmbină democrația cu fundamentul etnic, Grecia se sprijină pe "elinitatea ortodoxă", Rusia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
riguroasă între statul național, economia sa, cultura sa, limba sa și societatea sa". Acestea sunt realități evidente pentru Franța, chiar dacă, în ideologie, mulți intelectuali francezi pretind că ne găsim în patria cosmopolitismului. Reușita franceză este un exemplu de echilibrare a antitezelor, pe care intelighenția românească refuză s-a deslușească, trăind cu impresia că ideologia cosmopolită postmodernă este singurul element demn de importat în graba sincronistă. Este eroarea cea mai constantă a fragilelor elite oficiale românești, care trăiesc de aproape două sute de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pragmatist ("politic"). Evident că preferă ultima soluție, dar într-o coabitare cu scientismul 166. Neopragmatismul lui Rorty preia linia kantiană a fenomenologiei, trecută prin pozitivism și pragmatism. Adevărul ființei, ca și la Heidegger, e identificabil în Dasein, căci Sein înseamnă antiteza adevărului. Rorty preferă adevărul literal și respinge pe cel metaforic, predominant la Heidegger, la Blaga, la Noica. Pentru el, cuvântul nu e logos, nu conservă nimic dintr-o pretinsă limbă a zeilor, ci este un vehicul și nimic mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altfel totdeauna / Și fiind în veci aceeași, ea-i enigma, ea e runa / Cea obscur-a istoriei, a naturei și a tot".172). Dar gândul eminescian se "bifurcă", fiindcă tăcerea nu e doar numai cadavrul, moartea, ci și viața, căci antitezele n-au sens una fără alta, chiar și când eșuează, devenind monstruoase. Atunci când poezia e doar formă, cuvânt ce din coadă o să sune, biruitor e "cadavrul". Dar, cum spunea Francis Ponge, poezia trebuie să fie rage de l'expression, adică
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu e vorba doar de atât, căci ambivalența dată de statutul de "insulă în insulă", ne trimite nu la monismul metafizicii tradiționale, ci la arheitate, care transcende dualismul spirit-materie174, căci "insula în insulă" nu mai e centrul, ci stă între antiteze, la "margine", sau cum intuiește chiar Eliade "într-o zonă sacră, adică reală", care în limbaj filosofic și teologal transmodern o numim zonă de transparență. Din acest punct de vedere, este întru-totul validă observația lui Eliade: Nuditatea descoperită de Cezara
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și de ce Eminescu a fost fascinat de ideea frumuseții fără corp, găsită în cel de al doilea basm românesc cules de Richard Kunisch, în voiajul său oriental. Absența corpului, a formelor se află tocmai în zona transparențelor, indicând echilibrul între antiteze, care incumbă dinamismul vieții, în contra oricărei omogenizări entropice, care face ca formele să încremenească, să moară în clipa acaparării lor vampirice în una dintre antiteze. Trupul bătrânului Euthanasius e incoruptibil, redobândindu-și arheitatea, nu în oglinda statică unui lac, ci
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
său oriental. Absența corpului, a formelor se află tocmai în zona transparențelor, indicând echilibrul între antiteze, care incumbă dinamismul vieții, în contra oricărei omogenizări entropice, care face ca formele să încremenească, să moară în clipa acaparării lor vampirice în una dintre antiteze. Trupul bătrânului Euthanasius e incoruptibil, redobândindu-și arheitatea, nu în oglinda statică unui lac, ci sub transparența curgătoare a unui râu. Aceasta este "tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte" din basmul atât de îndrăgit de Eminescu, în care el
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unui râu. Aceasta este "tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte" din basmul atât de îndrăgit de Eminescu, în care el vedea taina arheului. Astfel, Eminescu schimbă radical concepția despre Centru: acesta se află totdeauna la margine, ca transparență între antiteze. Acolo e libertate, adică "proporție de mișcări", adică adevăr. Tratând cuvântul ca formă stearpă, încremenită, oamenii se cred stăpâni pe cuvânt, "ingineri" de forme asupra cărora pot decide prin "meșteșug" artistic sau doar prin "inspirație". Astfel, ei își barează drumul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]