KorAP: Find »[drukola/base=bot & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...44 45 46 ...133 >

3,311 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844

casă. Se uitară unul la altul înmărmuriți. Ursei se făcuse și el mic (cât putea să se facă de mic un câine ciobănesc) și când se uitară la el nu le veni să creadă : lacrimi mari i se rostogoleau pe bot și se uita în sus, cu ochii lui negri, rotunzi, mari și blânzi, undeva, peste umărul bătrânului. Îi părea rău, în inima lui de câine, că n-a putut să meargă cu bătrânul. Fiindcă el știa demult ceea ce copiii abia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
aș fi uitat mai sus recunoști regele și după picioare, așa cum drumurile le cunoști după colb și pietre... dar veșmântul, fluturând lin în aerul călduț, cădea până la pământ... m-am uitat mai sus am văzut cum își întinde mâna la botul meu cred că degetele lui erau din lumină, fiindcă numai așa puteau să miroase ca aerul încărcat de soare și miere și flori... chiar așa erau, fiindcă, atunci când m-au atins, am simțit căldura soarelui pe bot, în gură, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
întinde mâna la botul meu cred că degetele lui erau din lumină, fiindcă numai așa puteau să miroase ca aerul încărcat de soare și miere și flori... chiar așa erau, fiindcă, atunci când m-au atins, am simțit căldura soarelui pe bot, în gură, în inimă și m-am simțit îndestulat (nu "sătul", ca de la mâncare, ci altfel, cum nu mai fusesem niciodată și nu știam ce înseamnă asta) așa că mi s-au muiat picioarele și am îngenuncheat. Doar așa am cutezat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
o să vrea să-L duc în cer ? Am să stau aici să-L aștept. Eu știu drumul, așa că o să-L aștept. Aici. Într-un târziu, am simțit miros de soare, de miere și flori și parcă degetele Lui îmi mângâiau botul. I-am spus că știu drumul și că-L duc, dacă vrea... dar nu mă puteam ridica. Am să mai dorm puțin, apoi Te duc, i-am spus știu drumul. Am înțeles că-și lăsase mâna pe mine și deodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
el mai demult. ...Parcă nu v-aș spune ce s-a întâmplat după aia, e târziu, dar... cine știe dacă la anul... Ei bine, moșul meu trăiește ! Uite-l acolo ! Uneori, își întinde labele din față, își arcuiește spinarea, ridică botul în sus, cum facem noi, câinii poate se uită după copiii care coboară din cer și cântă... N-a îmbătrânit nici cu o clipă în timpul care s-a dus de-atunci. Oamenii spun c-au trecut vreo două mii de ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791

își vor aminti cu amarnică rușine timpul acela ciudat, cînd cinstea noastră cea de toate zilele se numea curaj... Evgheni Evtușenko din poemul Convorbire cu un scriitor american, 1960 (traducere publicată în revista Ateneu în anii '70) Mare, greoaie, cu botul ei imens, de cetaceu pornit agale, cursa iese din garaj, se strecoară printre celelalte care așteaptă, înșiruite pe pista de beton, ocolește rondul plin cu flori pînă deunăzi, caută o clipă, nehotărîtă, cu parbrizul bombat, ca un ochi de ciclop

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
ales la anii tăi, trebuie să muncești cinstit, nu să te ții de găinării. Altfel... Ești liber! Să trăiți! Mircea Emil se înclină în fața comandantului, apoi în fața plutonierului și se întoarce să iasă, făcînd cu ochiul cîinelui care stă cu botul pe labe lîngă ușă. Cîinele ridică buza se sus puțin, atît cît să i se vadă dinții. Ce ți-aș mai întinde pielea pe veșca unei site, să fac o dobă pentru Anul Nou, ca-n copilărie gîndește Mircea Emil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
mînca pe săturate cînd va ajunge la Valea Brândușelor. Ăsta-i arată șoferul cu privirea. Tovarășul, ia vino-ncoa'! Preocupat să-și aranjeze actele mai bine în portmoneu, bărbatul în haină de blană ridică privirea surprins. În fața lui, rezemați de botul Daciei negre, stau un milițian și cel care a intrat înainte la rînd. Da, ce s-a-ntîmplat? Actele spune milițianul. De ce? Actele! De ce? Lungim discuția?! se miră milițianul, smulgîndu-i portmoneul, din care, cu o mînă sigură, trage buletinul. -N-aveți impresia că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
O altă Dacie, albastră, frînează lîngă cursă. Un bărbat la vreo 45 de ani, înalt atît cît să fie impunător, cu obraji rotunzi și rumeni, părul grizonat la tîmple, aproape alb o adevărată prezență în babilonul unei autogări -, coboară, ocolește botul mașinii, vine lîngă cel de la volan un tip mai tînăr și mai gras, aproape rotund -, se apleacă și-i spune: Mulțumesc, Corneluș! Și nu mă uita... Cu plăcere, dom' profesor! Cum să uit?! E-o plăcere să vă țin eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
baza parbrizului. Deasupra ei cad fulgi mari și deși, învăluiți de rafalele scurte ale vîntului. În tăcerea din cursă, un "Doamne!" șoptit cu groază tremură pe buzele tuturor. Fascicolul de lumină se plimbă într-o parte și-n alta: întreg botul mașinii a pătruns în sulul de zăpadă. Șoferul lasă cu zgomot lampa de control pe bord, îndreptată spre înainte, și se prăbușește în scaun, oftînd prelung, dezumflat. Pînă aici i-a fost murmură, aprinzînd lumina de interior. Dă lopata! spune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
de zăpadă și nu cred că o să ne mai putem întoarce. Fără să mai asculte pe vreunul dintre călători, șoferul pornește motorul și dă înapoi. În valul de zăpadă dintre malurile șoselei, la lumina farurilor, se vede urma lăsată de botul mașinii, ca o grotă albă. Viscolul joacă nebun prin cele două fascicole de lumină. Cursa face manevre scurte, nervoase, pînă întoarce de-a binelea. Apoi, accelerată de piciorul șoferului, începe să gonească înapoi, asemeni unui animal speriat, ce-și caută

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
coastă, li se taie răsuflarea, gîndind cum ar putea să se salveze, în ce parte să se arunce, pentru a nu fi striviți dacă se răstoarnă. La următorul val mai mare, care blochează drumul, cursa înțepenește o clipă, apoi, în timp ce botul și roțile din față stau înecate în zăpadă, jumătatea a doua e împinsă încet de vînt, pînă ce roțile din spate se opresc în capătul de beton al podului, îndreptînd colosul metalic în direcția de acțiune a vîntului, ca pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
ca pe un cocoș de tablă, așezat în cornul casei. Ochii speriați ai pasagerilor au prilejul să vadă cum în parbriz, asemenea unui jet puternic, viscolul lovește în plin, spărgîndu-se rotund, ca o explozie de schije albe, ce lunecă pe botul cursei și se preling pe lîngă geamuri, adunîndu-se la spate, precum liniile de forță pe lîngă modelul unui avion, într-un tunel aerodinamic. Să rămînem aici spune arhitectul cînd vede că șoferul pornește motorul. Măcar ne sprijinim de capătul podului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
ținut de-o mînă, copilul se oprește nedumerit lîngă bătrînă, privește întîi mirat, apoi cu plăcere în ochii cățelușului, întinde gîtul spre el și, deschizînd larg gura, exclamă un "am!" provocator. Cățelușul clipește de cîteva ori, plimbîndu-și limba peste întreg botul mic. Am? se aude o întrebare subțire, nedumerită, venită de la celălalt copil, care s-a trezit brusc la auzul glasului frățiorului, ridicîndu-se în picioare pe unul din scaune, prins la timp de maică-sa, înainte de-a se răsturna. Ham

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
un...; ăsta, de-al doilea, și deștept, și bun... Vecina tace. Desface broboada, alintă cățelușa, apoi împreunează la loc colțurile, lăsînd afară doar capul mic, cu ochii cît două mărgele, ațintiți spre copii, cu limba mereu scoasă, plimbată roată în jurul botului. Mircea Emil, coborît de pe cele trei scaune, apucînd să mai comande una din ultimele porții de brînză, merge la bar să-și ducă farfuria, oprindu-se o clipă lîngă cățel: Ce botișor frumos! exclamă, continuîndu-și apoi drumul, urmărit de privirea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
Mă duc acum, dar cam tîrziu: eu, bătrînă; ea, matură, apucată pe căi rele, ce, crede că nu mi-am dat seama ?!... Alături, Maria Bujoreanu plînge înfundat, în timp ce cățelușa, observînd-o, s-a oprit din starea de nervozitate și-și întinde botul mic să-i poată atinge mîna. Dorin tresare, se ridică în capul oaselor și-i face semn doctorului să se apropie: Am avut din nou impresia că fuge pămîntul cu mine. Stai liniștit; încet-încet îți revii îl asigură Radu, cercetîndu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
Sultana continuă să o dea pe fată cu capul de roată în timp ce toți ceilalți, îngroziți, privesc spre clădirea care lunecă încet, cu tot cu bucata de pămînt de sub ea și cu stejarul de alături, spre fundul iazului secat. Singura liniștită, cățelușa întinde botul mic, să atingă mîna stăpînei. Uite-o, prima întroienită arată Cornea cu brațul întins. Vlad frînează, apoi oprește freza. Cornea coboară din cabină și, împreună cu mecanicii, curăță zăpada din jurul mașinii. Forțează o portieră, o deschide și se uită înăuntru. Nimeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217

o văd. Aveam nevoie de consolare, de iubire, o iubire puternică, uriașă, care să mă salveze, o iubire cum nu mai cunoscusem nicicând. — Sosește trenul, domnule, spuse controlorul. Vuietul trenului invizibil se intensifică, apoi slăbi devenind doar un zăngănit și botul locomotivei apăru la capătul peronului. În scurt timp oamenii își făcură apariția lângă bariera din capătul peronului, iar eu m-am concentrat asupra misiunii - care acum mi se părea imposibilă - de a recunoaște persoana pe care trebuia să o întâlnesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
de ușă și mă privi insistent, iar chipul ei trăda o concentrare calculată. Purta un costum verde închis care cândva, probabil, fusese considerat elegant și, îmbrăcată astfel, parcă arăta mai puțin rău decât ieri, la gară. Își lustruise pantofii cu bot pătrat. Părul scurt, drept și unsuros, îi înconjura fața palidă ca de ceară, cu trăsături evreiești, ca o perucă tunsă. Ochii înguști semănau cu două așchii negre. Mă întreb, zise ea, dacă vă dați seama câtă consternare le-a produs

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263

blănița lui albă, pufoasă, arăta ca o pasăre rotofeie, cuibărită. Zet avea pe spate vreo două pete negre, elegante și urechi lungi, negre, vărgate cu cafeniu, care-i încadrau capul ca o perucă. Un căpșor ca o cupolă, cu un bot scurt, obraznic, și ochi negri frumoși, cu reflexe albăstrui, ca o mătase în culori șanjante. Își schimba expresiile: putea fi când doctoral, când amuzat, sardonic, uneori frivol, trântindu-se pe spate în atitudini de total abandon; pentru ca dintr-odată să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
felie de brânză, pe cerul albastru, strălucitor. — De ce nu strălucește? — N-o lasă soarele. — Dumneavoastră aveți un câine? — Nu, răspunse Emma. Apoi simți un nod în gât. Avusese un câine, când fusese de vârsta lui Adam, un prepelicar drăguț, cu botul pătat. Fusese călcat de o mașină și omorât chiar sub ochii lui. Îi spuse lui Adam: — Am avut odată unul... Adam înțelese și își feri privirea în lături. — Fă-te că nu vezi, îl avertiză Tom pe Brian. Vin spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
întors și ar fi luat-o la fugă, vulpea l-ar fi urmărit și, din câțiva pași, l-ar fi înșfăcat și i-ar fi sfărâmat spinarea între fălci. Zet vedea colții amenințători ai vulpii sub partea de sus a botului negru și încrețit. Stăteau astfel, uitându-se fix unul la celălalt, laba neagră a vulpoiului ridicată încă în aer, în atitudinea în care-l surprinsese Zet. Erau atât de aproape unul de celălalt, încât Zet simțea curentul cald al răsuflării

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
tărie și acea stranie autoritate pe care specia lui, singura dintre toate animalele, o extrage din tovărășia rasei umane. Pe urmă se petrecu un lucru straniu. Vulpea își întoarse ușor capul și-l înclină, până când aproape că atinse iarba cu botul, dar continuând să-și țină ochii albaștri, palizi, pironiți pe Zet. Apoi își lăsă laba neagră jos, se aplecă ușor într-o parte și, ca într-un dans lent, începu să se învârtească în jurul câinelui. Zet se mișcă și el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-ți aminte cum se juca de unul singur când l-am urmărit pe fereastra bucătăriei. Zet, înfoiat tot peste sacoșa de cumpărături a lui Gabriel, avea expresia lui de pasăre cocoțată sau ceea ce Gabriel numea expresia lui de „cuceritor“, cu botul negru întredeschis, lăsând să se vadă o fulgerare a dinților albi, și cu ochii negri-albăstrui, ca mătasea șanjantă, privind cu cochetărie la admiratorii săi. Atinse cu o lăbuță albă mânerul sacoșei, se uită cu un aer provocator la Gabriel, apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
o mișcare subită, alături de ea, o făcu să tresară și să se dea cu un pas îndărăt. Apăruse ceva, dincolo, de cea de-a treia ladă de gunoi. Vulpea-mascul, care se uita la ea. Capul animalului, cu ochii triști și botul zebrat de dungi întunecate, avea o înfățișare aprigă. Alex își ridică instinctiv mâna, ca și cum ar fi vrut să alunge fiara printr-un gest, dar vulpea nu se clinti. Îndepărtându-și privirea de la Alex, începu să adulmece la baza pubelei. Apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]